19:15. E deja întuneric în Bucureşti. Traversez sensul giratoriu de la Cora, apoi calea ferata şi intru în parcarea de la Plaza. Văd faruri de maşini şi lumini strălucitoare la distanţă ca nişte clustere în diverse culori. Deasupra sunt nori şi un început de ceaţă se strecoară printre maşinile din parcare. Azi a fost iaraşi o zi caldă pentru prima luna de iarnă şi vapori încep sa se condenseze deasupra oraşului. În urechi o piesă de la Ugress repeta la final cu voce joasă: ‘darkness… darkness… darkness…’. Mi se pare ca sunt ca un fluture de noapte atras de flăcări. Nu am ochelarii şi cum totul e conturat vag, în forme voalate, ma simt aproape high. Mă gândesc la rolul unui loc ca mall-ul în societatea de consum. Fie că îmi place sau nu, uneori ajung acolo, dar acum realizez clar ca nu-mi mai place chiar deloc. În seara asta, totuşi, mă voi întalni cu Luxa şi Didi pentru o ciocolata calda si un ceai la Starbucks. Un loc aproape de casă, am zis. Ajung prima. Cer un tall şi mă aşez pe unul dintre scaunele înalte la fereastră. Privesc spre parcare mai mult de un sfert de oră şi îmi las mintea să zboare aiurea. Fac asta foarte mult în ultima vreme, poate prea mult.

Mai devreme azi, am fost nevoita să-mi las ochelarii la un centru Optinova dupa un control oftalmologic în care s-a stabilit că dioptriile mele s-au dublat în ultimul an jumătate. De fapt, de ceva vreme aveam iaraşi probleme cu văzutul la distanţă, în plus misterioase dureri de cap. Miercuri seară, de pe rândul din spate la etaj, la Cinema Union, mi-a fost greu să disting trăsăturile tipului care prezenta în faţa ecranului filmul lui Jerzy Kawalerowicz din ‘61, Matka Joanna od aniolów. Azi am decis să fac în sfârşit un control basic. Iniţial stabilisem o consultaţie pentru mâine la CMU Semănătoarea, dar mamatrecuta pe la mine ’să mă vadă’ m-a convins să merg azi, ceea ce am şi făcut. I-am plătit unui tip care arăta foarte gay, apoi m-a examinat o tipa în halat alb. Rezultatul m-a descumpănit. -0,5 şi -1,25. Dupa un calcul rapid mi-am dat seama ca sunt obligata să-mi refac lentilele în Bucureşti – în Londra m-ar costa de două ori mai mult. Aşa ca le-am comandat, iar ei mi le-au promis pentru mâine seară. Asta înseamna că până atunci stau fără ochelari şi e straniu. Ameţitor, obositor un pic. High.

Joi seară sunt singură. Televizorul merge în fundal pe History Channel. Afară este şi mai multa ceaţă. Lânga mine am o nouă carte, începută luni. The Shipping News de Annie Proulx. Un Pulitzer for Fiction în 1994. Mişto

Ce placut este sa speli vasele… Apa calda fierbinte care iti absoarbe mainile. Fiecare obiect ca gandurile – selectate, sapunite, uneori frecate, clatite bine si asezate in scurgator, deasupra chiuvetei. Gandurile mele alearga, se ingramadesc in constient dandu-si coate ca niste adolescenti nerabdatori. Imi vin in cap prieteni, replici, zambete, deconectare, backgroundul din jurul fiecaruia. Neintelegeri. Furie. Diferente. Nevoia de solitudine. Deep space. Love. Love? Caut, filosofic, raspunsuri. Un pahar de vin rosu din soiul Shiraz crescut in Africa de Sud, profilul Frejei peste geamul care da spre luminile din strada Gabroveni. Fata Luxei prin norul de particule expirate incarcate de nicotina arsa in lumina verde din Control. Dana la ea in living, in pantaloni de casa, asezata la computer, dincolo de masuta joasa pe care se gaseste un exemplar din Scurta Istorie a Timpului a lui Hawking. Metafizici intentionate. Apoi Mixa pe digul de ciment al Lacului Morii, abia vizibila in intunericul de la miezul noptii. Luminile puternice de la terenurile de sport din Parcul Crangasi. Apa intunecata si, departe la orizont, de partea cealalta, o pata de noapte fara lumini, ca un abis. Sunt atrasa e voidul acela abstract. Privesc acolo minute in sir, in timp ce valuri mici lovesc placile de ciment. Vestul. Acum multi ani – abia incepusem liceul – urcam fiecare noapte de vara pe acoperisul de tabla, inca fierbinte dupa apus. Urcam o scara din lemn, facuta de bunica-miu si de acolo ma trageam in sus pe tabla de zinc pana in punctul cel mai inalt, aproape de unul dintre cosurile de soba. Intinsa pe spate priveam cum apar primele stele spre vest. Dragonul, Carul mare, Pegas si Cassiopeia. Andromeda spre nord deasupra luncii. Vestul peste campuri pe care le vedeam pana departe la marginea satului. Si in spatele meu estul, orasul. Bucuresti. Lumini, punctul rosu distinct de pe antena uriasa din Militari pentru avertizare aeriana. Alte constelatii pierdute in poluarea fotonica. Scorpionul. Pleiadele. Si tarziu de tot Capricornul, niciodata complet.

Farfuriile de caolin mixat in amestecul industrial de faianta fina, smaltuite cu o glazura de feldspat, imi parasesc mana pe rand in suportul de metal. Lustruite, sclipind de apa. Am mainile pline de clabuci de spuma. Urmeaza canile si o sticla patrata de ulei de masline. Inauntru are o ramurica de oregano pe care incerc sa o scot prin gatul stramt. Urme de ulei si frunzulite imi raman pe degete si mi se pare ca simt un soi de sange vegetal. ARN. Il simt familiar, de parca ar fi al meu si deodata ma gandesc ‘Imi este dor sa fiu copac’. Ca un fel de amintire revelatie. Am fost o data un maslin. Aproape simt in gura gustul salin al stancilor de calcar. Fructele mele negre pline de seva amara. Miscarea atat de lenta incat pare statica unei vieti de om. Unduirea.

Ascult Madame Butterfly a lui Puccini.

Cel mai memorabil lucru pe care l-am retinut in sederea mea de o saptamana aici este ceva spus de Luciana aseara. Poate pentru multi nu face sens si pare chiar un pic ciudat ca asta sa-mi revina in minte acum. Ele erau la mine: Luxa, Mixa si Didi. E placut sa ne revedem. Vorbeam dupa masa, fiecare cu un pahar de pinot noir, de sleep paralysis si ne povestea, de fapt cred ca eram singura care o ascultam, de experienta ei cu treaba asta. Se trezise, creierul ei era constient si, lucida, se simtea legata, de fapt si mai imobila de atat. Nu reusea sa se miste. Imi imaginez ca e ca si cum te-ai trezi prinsa intr-un bloc de ciment. Imi pot imagina panica. Bog imi povestea de mult de tot despre asta si o data a scris ceva pe acel blog al lui, de mult abandonat probabil. Scrisorile pentru Mona... I miss those.

‘Am simtit atunci ca exista altceva dincolo. Ceva dincolo de camera mea sau de orasul asta.’ O alta dimensiune necunoscuta, infioratoare, in care suntem imersati toti. Nu mai stiu daca asta a spus ea in continuare, dar la asta m-am gandit eu. So, she felt it too… E o revelatie teribila, ingrozitoare pana in nucleul fiecarei celule care o compune. ‘Ce tare!’ am spus eu. ‘Ah, nu!’ a raspuns Luc. Dar eu nu ma refeu la spaima, ci le lucrul acela pe care l-a zarit. Acel dincolo. Ispaimantator, dar atat de fascinant.

E opt seara, vineri, 13, nu ca ar insemna ceva pentru mine treaba asta. Ma gandesc la teama. Tot aseara am vorbit de filme horror, de cosmare, miscari flash si miscari lente, entitati suspendate si simteam frica de a gandi dincolo de formele realitatii cum umple camera. The inconceivable. Nu ma refer la carnagii, blood, mizerii de-astea gore. Ma refer la teama de ceva-ul de dincolo care ar putea fi alive si constient la fel ca noi – spaima homo sapiens de orice forma de inteligenta non umana impregnata genetic? Si, again, nu ma gandesc nici la aliens.

Sunt imaginile astea pe care le visam repetat in copilarie. (Un sertar care nu se mai inchide. O sinapsa care nu se va deconecta niciodata.) Cerul noaptea vazut din gradina. E vara. Bolta e un albastru foarte inchis si formele copacilor si acoperisurilor se profileaza intunecate. Se vad constelatiile si intre ele stele de diverse dimensiuni luminoase desemnate numai cu un cod astronomic. De la nord la sud o dunga alburoasa ca o tusa blurata. Trebuie sa privesti cateva secunde pentru a o distinge. Pentru ca peste toate se proiecteaza imagini stranii, necunoscute, in culori de laser, verzi, albastru si mai rar rosu. Desene imense geometrice. Sau oare forme tridimensionale conturate ca intr-o axonometrie? Stiu ca sunt in afara atmosferei. Ma inspaimanta. E ceva de dincolo. Stiu asta instinctiv. Si se apropie…

O zi caldă. Afară, într-un tricou şi o jachetă, mi se pare plăcut. Mă plimb printre blocuri, pe aleile pe unde obişnuiam să o scot pe Siada. Câţiva câini vagabonzi întinşi pe asfaltul din parcarea în care am încercat să o învăţ pe Mix să meargă cu bicicleta (şi nu am reuşit) îşi ridică capetele. Mi-e greu să nu o consider o zi ‘frumoasă’ deşi ştiu ce inseamnă 16 grade în noiembrie. Urşi polari înecându-se printre fragmentele calotei dezintegrate îmi răsar în minte. Uragane ecuatoriale. Palmieri în Bucureşti în urmatoarea jumătate de secol. Nu e improbabil. Unde mă voi afla atunci? Îmi las mintea să brambureze. Viitorul pesimist. Prea adânc imprimat în mine ca să mai pot vedea altfel. Ca un cronicar medieval înaintea anului 1000, ca un evanghelist deprimat – viziunea mea este una întunecată. Dar mai ştiu că sunt şanse să nu eşuăm în dezastre, că viaţa este una dintre cele mai puternice forţe din univers. Am încetat să mai fiu o militantă pentru ’salvarea planetei’. E mai confortabil să-mi rămân fidelă principiilor în care m-am autoformat, chiar dacă cei din jurul meu nu o vor face. Poate am renunţat la naivitatea de a crede că aş putea vreodată să schimb ceva. Lucrurile evoluează singure şi schimbările intervin treptat când condiţiile sunt propice, aşa cum celulele se schimbă în corp şi eul este un nou eu în fiecare zi. Marile schimbări sunt doar momente colective de conştientizare.

“În doi ani vrem să ne facem casă”, spune sora-mea. La pădure, unul dintre acele terenuri moştenite de la bunică-miu, unde mergeam să săpăm porumbul primăvara, când eram mică. Unul dintre ele îmi aparţine, însă ştiu, aşa cum am ştiut întotdeauna instinctual că eu nu voi locui niciodata acolo. Mi-e greu să o privesc în ochi. În familia noastră relaţiile sunt ciudat de reci-calde, discontinue, foarte rar empatice. Psihotice. Copilul ei a adormit în dormitorul mic, pe care acum mai mulţi ani îl împărţeam cu Rica, în ultima parte a relaţiei noastre, pe când eram încă studente amândouă. O fetiţă minusculă de numai trei luni şi jumătate cu ochii albaştrii, ca nimeni dintre noi. Următoarea generaţie…

Sunt uimită în faţa acestui claim uman de-a poseda. De a lăsa urme, urmaşi. A construi o casă, a da naştere, a-ţi perpetua informaţia genetică. Dintr-un motiv obscur sunt incapabilă a fi una dintre ei, iar motivul principal este că eu nu-mi doresc să las ceva aici. I used to, but not anymore. Am o viaţă, versiunea Mona Petre, pe care nu mai ţin sa o definesc orice ar fi ea: un nivel, o experienţă materială esenţială – sunt tot atâtea ipoteze câţi indivizi… La un moment dat Mona Petre va dispărea şi gândul ăsta îmi creează un sentiment de linişte interioară. Nimic în urma mea. No mess let behind.

Soră şi soră. La opt ani ştiam ca va fi aşa, când ea desena numai prinţese, iar eu preferam să-mi petrec timpul învăţând pe dinafară capitalele celor 137 de ţări recunoscute oficial în Statele Lumii de la a la z, ediţia 1975. Am ştiut ca va fi aşa şi la cinsprezece. Şi la treizeci… În seara asta, noi două în bucătăria ei suntem legate printr-o origine comună. Nimic altceva. Sora mea mai mică este o soţie şi o mamă cu planuri precise asupra viitorului. Iar, cu acelaşi look de studentă eternă, sunt o şomeră intenţionată în căutarea unor himere. Iar ce simt acum nu este nici invidie, nici admiraţie, ci o profundă uimire.

Îmi ridic capul din carte şi privesc prin geamul autobuzului. Condens. Abur. Ceaţă. E târziu. Trecut de unsprezece seara. În romanul meu personjele se expun pe rând, fiecare capitol un punct de vedere: Elisabeth, Nate, Lesje, apoi de la început, dezvăluind un triunghi complicat, fiecare pagina un detaliu în plus. O poveste care îmi place, deşi nu se întâmplă nimic, sau ceea ce se petrece este mai degrabă banal. Şi totuşi Atwood reuşeşte din nou să mă fascineze. Cartea o am, ca pe toate celelalte din ultimul timp, de la Hackney Central Library, acum însă sunt departe de Londra, într-un autobuz aproape pustiu prins în traficul târziu în intersecţia şantierizată haotic de pe Griviţei. Văd în dreapta mea lumini în halouri de vapori şi unul dintre pilonii masivi din ciment proiectaţi să susţină viitoarea arteră suspendată. Câteva secunde încerc să-mi imaginez oraşul în viitor, dar îmi e greu să vizualizez ceva. Autobuzul este aproape gol – eu şi câţiva muncitori cu priviri goale.

Am aterizat sâmbătă seara pe Otopeni cu o linie aeriană irlandeză ce are doar de puţină vreme zboruri spre Bucureşti. Din acest motiv nu sunt foarte mulţi care ştiu de acestă companie iar cei care da, nu cară genţi de rafie sau monştrii cu trei capete setaţi pe urlet continuu, nici cutii uriaşe cu plasme la reducere şi nici nu se strigă prin aeroport folosindu-se de genuinele fă sau mă din toţi plămânii. Un zbor civilizat – pentru latura mea snoabă, iar ce m-a mulţumit cel mai tare a fost să evit iadul din Băneasa, unde mi-am promis sa nu mai ajung câtă vreme voi fi în stare să aleg alceva.

Nu aveam bagaj de cală, am trecut rapid prin controalele vamale (cu hârtia de la ambasadă am fost trimisă la un alt ghişeu unde nu era nimeni, apoi tipul de acolo m-a trecut de poartă în faţa celorlalţi) şi foarte repede am ieşit pe uşă automată de la sosiri. Dana mă anunţase că ar vrea să mă ia de la aeroport, prin urmare mă aşteptam să o văd acolo în mulţime, însa am fost suprinsă să o observ şi pe Luxa împreună cu ea. Câteva lucruri s-au schimbat de când am plecat acum câteva luni…

783-ul ne-a lăsat în Romană. Era o seară umedă, dar caldă pentru noiembrie, eu mă simţeam ciudat de parcă aş fi lipsit de foarte multă vreme din oraşul ăsta. Îmi dorisem atât de tare să-mi revăd prietenii, iar acum mă simţeam parcă emoţionată. Sau, nu ştiu, reţinută cumva. Străzile mi s-au părut mai întunecate decât îmi aminteam.

Dana ne-a condus undeva prin Lipscani, într-un local nou, rearanjat în locul vechiului Loggia. Eu am cerut un pahar de fetească neagră, care m-a costat ultimii lei pe care îi aveam rămaşi în portofel când am plecat la Londra. Nici nu ştiam cu ce să-mi încep poveştile. La urma urmei ce am atâta de povestit? Dar conversaţia a curs uşor ca şi vinul. Mai apoi, când ne-am terminat băuturile şi s-a făcut târziu, Dana s-a ridicat să plece la o piesa de teatru, de care îmi povestise cu câteva zile mai devreme. Până la urma am mers şi noi cu ea, luând un taxi de la Universitate. Nu mă grăbeam să ajung acasă unde urma să fiu singură şi total tăiată de la formele moderne de comunicare.

O străduţă în zona Dacia, o casă anonimă cu aspect abandonat, o curte cu copaci lăsaţi să se sălbaticească. Întuneric. Am fost întâmpinate într-o verandă de Paul, fiecare dintre noi a primit o cană cu ceai şi am fost conduse prin labirintul de încăperi spre camera cea mai îndepărtată. Întregul loc degaja un aer exotic, obscur, ilicit. Un eclectism de inspiraţie berlineză care combina graffitiurile de pe pereţi cu obiectele de anticariat dispuse suprarealist ca într-un minimuzeu şi cu mobilierul vechi, fără îndoială moştenit odată cu casa. Arty-vintage, not my type of cosiness, însă plăcut. Nu aveam nici cea mai vagă idee la ce să ne aşteptăm. Casa nu era o sală de teatru – nu ca m-aş fi gândit la vreun ceva convenţional anyway. Un performance underground, nu chiar interctiv, dar care te implica în poveste din momentul în care treceai pragul acelui loc. La intrare fusesem rugate să lăsăm o mică donaţie într-un cazan de tablă şi după un sfert de oră, toţi cei din casă au fost rugaţi să pofteasca într-o cameră mai mare cu scaune şi perne pe jos. Eram mai puţin de 20 de oameni, schimbând priviri între noi, sorbind din cănile de ceai. M-am aşezat pe o pernă roşie, sprijinită de o comodă lăcuită, în stânga mea Dana, în dreapta Lux. Piesa a început pe neaşteptate, când patru dintre cei aşezaţi ca şi mine acolo şi-au ridicat vocile. Un dialog straniu conturând o poveste. Dincolo de subiect şi interpretare, foarte mişto de altfel, am avut viziunea unui episod arhaic. Un trib adunat în jurul focului. O interpretare a unui mit ancestral. O întoarcere la orgini. Doar că în mijlocul nostru nu erau flăcări hipnotice ci o măsuţă joasă cu ceainic.

Am ieşit de acolo după miezul nopţii. Înapoi în Romană, Dana a luat un taxi în altă direcţie, Luxa a fost de acord să petreacă noaptea la mine, dar înainte aveam nevoie să scoatem nişte bani. Dar din nefericire s-a întâmplat ca în weekend toate ATM-urile din oraş să nu funcţioneze. Nici eu, nici ea, nu am putut retrage vreun ban şi iată cum, la unu, în noaptea în care abia aterizasem în Bucureşti, am fost forţate să mergem pe jos până în Militari. O plimbare lungă. Mi se părea incredibil că voi fi nevoită să merg opt kilometrii la ora aceea, în condiţiile în care eram deja atât de obosită. Dar nu a fost chiar atât de rău. Lux a fost nice să se ofere să îmi ducă ea rucsacul la un moment dat, am povestit mult şi în final am ajuns la apartamentul meu. Home, sweet home. Şi, din nou, ce stranie senzaţie. Un loc străin şi intim în acelaşi timp. Ne-am culcat după 3 AM, dar mi-a luat mult timp până am reuşit să adorm.

In Bucuresti fara conexiune la internet. Revin cat de curand.

Credeţi că a sunat cineva de la Consulat, în ciuda a ce mi-a spus acea femeie plătită din bani publici şi inclusiv din ai mei? Bineînţeles că nu. E vineri după amiază şi Rei i-a contactat în locul meu de la biroul ei. Noi nu avem un fix aici şi pe sim nu stiu ce credit mai am. Titlul de călătorie e gata, i-a răspuns cineva. Dar acum e prea târziu sa merg să-l iau, pentru ca oficiul se va închide la patru.

Ieşim la film de vineri seara. Deşi e înnorat o sa ies cu James.

Cinci si noua minute. Citeam pe pat, in dormitor. Dincolo de fereastra, care e de fapt un geam imens din podea pana in tavan, e o bucata de terasa. Terasa inconjoara cladirea si e despartita de balustrade de metal intre apartamente. Dincolo de balustrada nu e nimic. Aer. Patura joasa a atmosferei in dreptul etajului patru. Oxigen, monoxizi, noxe, particule invizibile care umplu curtea interioara din Hacon Square. Acoperisuri, blocul turn din Martello Street, langa parc, mult mai inalt si probabil cu o priveliste si mai suprinzatoare. That’s one weird looking building, Rose a spus aseara. Iesisem doar noi doua pe terasa. Ea venise la noi la cina invitata iarasi de Pino. Eu si Rei am gatit orez cu fructe de mare si am mancat toti patru la masa, cu cate un pahar de vin rosu chilian. Un vin foarte bun, nu mai bausem, pentru ca din principii eco, refuz sa consum un aliment de pe un alt continent daca ii gasesc un corespondent local. O aroma bogata, plina de tanin, m-a ametit un pic foarte repede. Dupa masa am iesit pe terasa. Era o noapte mult mai calda decat cele de pana acum, asta fiind si cauza umiditatii din aer. Ceata londoneza. De fapt e prima data cand sunt martora pentru un astfel de fenomen. Fog. Sau poate mist. Diferenta din ele este gradul de umiditate si direct corelat cel de vizibilitate. In limba romana nu exista doi termeni diferiti pentru asta. Sau nu cunosc eu? Eram invaluiti intr-un nor. Apoi Rose a plecat si noi am condus-o, apoi ne-am intors prin parc… Iubesc ceata, starea aia de blur, cand parca nu am ochelarii si toata realitatea are forme moi…

Doctore, mănânci brioşa aia în pat?!?!?! Abia am intrat în cameră şi o observ îngrozită.

Mda, zice ea mestecând, ducându-şi o mână repede sub barbă.

Dar o să faci numai firimituri şi un pat cu firimituri e cel mai groaznic lucru!

Ba nu fac nimic. Uite am grijă!

Pun un bot uriaş, străduindu-mă să concentrez în el toată deziluzia şi durerea din lume. Funcţionează, dar prea mult. Pentru că acum Doc se ridică şi iese din cameră. Mă gândesc că merge să-şi aduca o farfuriuţă sau ceva, dar nu, ea îşi abandonează jumătatea în bucătărie. Eu nu am habar de asta până a doua zi când o găsesc acolo. Hm.

Pe messenger a doua zi de dimineaţă:

Baby, nu ţi-ai mai terminat brioşa aseară? Am găsit-o pe o farfurie lângă chiuvetă… cu o urmă vagă de vinovăţie.

Nu, pentru mine era un guilty indulgence, dar comentariul tău mi-a stricat pofta de mâncare. Dacă trebuie să stau la masă cu un băţ în fund atunci nu o mai vreau! Still bitter, I see, când bineînţeles că eu aveam dreptate.

I see. Deci tu o poţi savura doar în pat. Am să scriu la Starbucks să aducă acolo nişte paturi.

Hahaha.

Nu, vorbesc serios. O să le trimit un mail. Atunci nu te superi dacă o mănânc eu?

Be my guest.

Thanks, baby.

Consulatul român, îmi spune Google Maps, se alfă în Kensington, undeva în vestul oraşului, aproape de Hyde Park. La unşpe ies din casă. Mă gândesc să iau trenul de la London Fields Station şi, pentru că nu ştiu precis câte mijloace de transport am să folosesc (nu există o linie directă), intenţionez să-mi iau una dintre acele cartele valabile pentru o zi întreagă. Zona 1 şi 2 – 5 lire şi 60 de pence sau penişi cum le spunem noi.

În tren citesc din The Year of the Flood, ultimul roman al Magaretei Atwood pe care l-am început vineri seară. Foarte mişto, deşi o altă distopie scary. În ultima vreme pare că numai în asta mă ţin. Dar îmi place Toby şi, deşi romanul de la bibliotecă (nou nouţ, abia l-au primit şi am fost prima care l-a rezervat sau poate au cumpărat ei mai multe exemplare decât numărul de bookings) este greu, îl car cu mine în traista mea neagră de pânză. O cărămidă din celuloză cu coperţi tari de carton. Cobor la Liverpool Street Station şi îmi iau cartela de la un domn colorat, apoi iau scările în jos pentru metrou şi găsesc imediat Circle Line; mie îmi trebuie linia în sensul invers acelor de ceasornic, trenul e deja la platformă şi mă grăbesc. Doisprezece staţii care trec imediat – mă bucur pentru că în metrou e cald şi oricum prea aglomerat.

Pe Kensington High Street nimeresc direcţia corectă, fără să mă folosesc încă de hartă şi merg şi merg survolând numerele de pe clădiri. La un moment dat mă gândesc să îmi iau un latte de undeva, dar chiar atunci zona se transformă şi dau numai de magazine iraniene care vând fructe şi au anunţuri din neon cu iranian caviar, apoi un gard lung de cărămidă, fără însemne sau reclame pe el, care nu se mai termină. Ah, 344, iată. O clădire roşie pe care o recunosc din poza de pe google. Mă apropii şi întradevăr sunt unde trebuie, un anunţ în limba română imprimat pe o jumătate de A4, lipit în uşă cu scoci, îmi confirmă. Scrie Accesul la consulat se face prin intrarea din Addison Rd.

Ocolesc clădirea, intru pe o poartă de metal şi mă găsesc imediat într-o încăpere mare cu scaune pliabile aşezate în şiruri pe mijloc. Pe pereţi sunt anunţuri în limba română, printate pe coli de hârtie A4, nişte afişe urâte care explică drepturile muncitorilor români şi câteva reproduceri ieftine, dar în ramă, cu peisaje din România. În sală sunt exact unsprezece bărbaţi în floarea vârstei cum ar veni, doi moşi, doi adolescenţi plictisiţi, şase femei şi şase copii mici de tot, dintre care doi în cărucior. Precizia îmi este facilitată de faptul că la biroul de informaţii, sau ce banuiesc eu că ar fi aşa ceva, nu se află nimeni. În fundul încăperii de văd 3 ghişee, dintre care unul singur este deschis şi acolo sunt îmbulziţi cei mai mulţi dintre cei aflaţi în sală. În timpul ăsta ambii copilaşi din cărucior urlă cât îi ţin plămânii. Mă aşez, bineînţeles la coadă la ghişeu, trec zece minute şi nu se întămpla nimic. Funcţionara, genul sexi într-o cămaşă satinată verde smarald se aude prin microfon în toată încaperea în timp ce-i explica unui tip ce trebuie să facă ca să intenteze un proces de divorţ. E nevoie să-i repete de cinci sau şase ori. Între timp mai sună nişte telefoane, deşi pe uşa este scris mare va rugam închideţi-va telefoanele. Nişte ritmuri orientale. O ţigancă cu cărucior şi un plod de vreo trei anişori sare rândul şi explică: da’ io ce să-i fac doamnă, daca nu stiu unde e?! că m-a lăsat borţoasă şi a fugit. ce? io nu aş vrea să ştiu? Lumea din sală schimbă priviri amuzate, de fapt chiar râd româneşte. Din nou îmi lipseşte simţul umorului.

În sfârşit cineva apare la biroul de la intrare, las coada de la ghişeu, unde nu se întămpla nimic, şi mă grăbesc acolo. O tânăra îi explica cuiva care a ajuns acolo înaintea mea ce trebuie făcut pentru eliberarea unui titlu de călătorie. Trag cu urechea într-un mod prea evident aparent pentru că tipa se întoarce spre mine şi mă întreabă eu ce doresc. Îi spun ca doresc acelaşi lucru, între timp cealaltă persoană pleacă şi acum am toată atenţia funcţionarei. Îi explic ce s-a întâmplat, îi arăt şi raportul de la poliţie şi o copie după buletin pe care o am de la şcoală. Mi-am amintit ieri că îmi făcuseră o copie şi i-am cerut secretarei o copie după copie. Mi se înmâneză două hârtii, pe care trebuie să le completez cu numele, adresa, etc, apoi sunt sfătuita să iau un loc în sală. Mă aşez. Între timp populaţia din încăpere s-a schimbat oarecum, a dispărut ţiganca cu copii, dar au mai apărut două cupluri, fiecare cu propriul bebeluş. Curând începe un concert de mini monştrii. Pe scaunul meu, încerc să citesc, întrebându-mă cum îmi va veni rândul. Nu există nici un queueing system şi toată lumea pare sa se îngrămădească în faţă. Ei, uite treaba asta este ceva ce detest din tot sufletul. Aştept încercând să mă lamuresc cum merg lucrurile, dar pare ca nimeni nu mă va observa acolo pe scaun aşa că mă ridic şi mă aşez la coada informă.

Vor trece două ore până când funcţionara de smarald e gata să-mi primească cererea.În timpul acesta bărbaţii români – descurcăreţi ca întotdeauna- s-au tot băgat în faţă. În spatele meu concertul de copii pişati pe ei, sau numai somnoroşi, s-a ridicat în decibeli până la limite insuportabile. Cel puţin pentru mine. În faţa ghişeului totul a fost rezolvat apoi în cinci minute sau poate mai puţin. Am anunţat că doresc să fac o plângere pentru modul în care decurg lucrurile în consulat şi tipa a fost extrem de deranjată. Apoi mi-a preluat hârtiile, eu am plătit 30 de lire pentru identificare şi mi s-a spus că voi primi un telefon într-o zi sau două. Asta înseamna că va trebui să revin în gaura aia de iad.

Am ratat astfel şi cursul de dupa amiază şi am avut nevoie de câteva ore în care să-mi revin din starea aia de frustrare până la implozie. Restul zilei l-am petrecut în Hyde Park, unde am citit până la apus, iar seara am terminat cartea într-o cafenea Costa pe New Oxford Street, unde m-am oprit ca să evit rush hour-ul de seară.