Marţea optimistă

A plouat si astazi toata dimineata. Ascult din nou Tchaikovsky de la masa din living cu toata panorama orasului sub capacul de nori. Insa azi sunt mai plina de un ceva. M-am trezit devreme, am citit vreo ora, apoi am trecut prin ritualul meu matinal semi autist. Zic autista dupa ce mi-am contemplat un pic comportamentul recent: poor social skills, the ability to obsess on anything repetitive, paranoia and the sense of continually being judged and measured. In plus, faptul ca nu prea suport atingerile sau dialogurile obligatorii cu strangers…

Am inceput prin a face patul perfect, militareste, am impaturit tricourile noastre de dormit si pantalonii de pijama care au mers in sertarele fiecareia, hardul extern in sertarul lui, cablul plus stecherul in cutia cu fire, canile de ceai in masina de spalat vase din bucatarie si jeluzele verticale deschise pana la capat si indreptate in unghi de 90 de grade. Apoi un dus lung. In timpul asta Pino isi termina exercitiile de inviorare pe parchetul din living. Cand imi uscam parul, el a iesit strigandu-mi ciao-ciaoooooo-ul lui obisnuit.

Dupa unspe fara un sfert raman singura si tot apartamentul imi aparttine. In jeansi, tricou si flanela ma mut in living, unde mai intai deschid laptopul si, pana cand sistemul de operare se incarca, intorc camera de luat vederi si pun apa pentru ceai. Cred ca am uitat sa mentionez camera pana acum. Pino, fost IT-ist, are aceasta paranoia cu posibilitatea ca noi sa fim vreodata jefuiti. Prin urmare exista doua camere video care functioneaza non stop. Una in living si una in dormitorul lui. In fiecare dimineata, exceptand cele in care uit complet de ea, intorc camera cu obiectivul spre fereastra. Stiu ca suna relativ freaky, dar sincer nu ma deranjeaza atat de tare.

Intre timp am news. Adina mi-a fixat ieri un nou interviu cu biroul pentru national insurance number pe 29 octombrie. De data asta sunt mai bine pregatita sa ii fac fata functionarului care va sari sa-mi puna palma in piept. Azi dimineata am primit prin posta prima factura care are numele meu pe ea. Este o dovada foarte importanta ca locuiesc in Londra si imi deschide calea spre alte cateva lucruri. Primul este posibilitatea de-a avea un cont bancar in UK, iar celalalt de-a ma inscrie la un medic de familie (aici ramane sa investighez ceva mai mult). Dincolo de dovada de locuinta insa mai am nevoie sa demonstrez ca voi lucra in UK, fara sa cer beneficii de la stat sau sa incerc sa ma angajez (chestiune ilegala). Treaba asta e tricky si tine de judecata subiectiva a functionarului pe care trebuie sa-l conving ca nu vreau sa comit nici o ilegalitate, ci intentionez sa lucrez ca freelancer. I-am scris un mail ieri lui Alex in care i-am explicat tot si i-am cerut sa ma ajute cu o scrisoare de recomandare in care sa se prezinte ca un eventual client interesat de serviciile mele creative. Azi dimineata am primit mailul lui:

‘Buna Mona,
O sa itzi fac atunci o scrisoare / contract ca sa le inchizi gura. Si da, ordinea e NI number intai, si dupa treaba aia cu self employed. E si pe net treaba asta, si da, birocratii sunt idioti in mod universal: cred ca ii cloneaza undeva, pe ascuns, si dupa aia le extirpa simtul umorului si orice gonade ar putea sustine un zambet.
Vb, chip up, Alex

Grozav. Toata treaba asta mi-a dat o dusca de optimism asa incat am decis sa ies, in ciuda ploii, ca sa caut un store 3 si sa-mi inlocuiesc sim cardul pe care il cumparasem sambata, dar care nu functiona. Am google-it providerul de telefonie mobila si am gasit un magazin destul de aproape intr-un complex comercial pe Kingsland High Street. Ploia s-a oprit chiar inainte sa ies, asa ca l-am luat pe James si, intr-o jumatate de ora, nu numai ca am gasit magazinul, dar am si rezolvat cu cardul si eram inapoi.

O alta veste este ca ieri, in timp ca ma uitam plictisita pe Facebook, mi-am amintit ca Dinu si prietena lui Anca spuneau la un moment dat ca intentioneaza sa se mute in Londra pentru niste cursuri la care fusesera acceptati. Cum pe ea o am printre Friends dar nu am mai vorbit de secole i-am lasat un mesaj. Basic stuff de genul ce mai faceti, eu sunt in Londra, voi? Aseara ne-am prins online. Se pare ca locuiesc acum in nord undeva si ca urmeaza sa se mute curand in Vauxhall. Nu ma asteptam sa fie atat de dur aici, mi-a spus Anca. Amandoi isi cauta de lucru part time, pe langa scoala. Nu ma pot bucura nici de oras si nici de cursuri. Nu ma gandesc decat la supravietuire. Stiu prea bine ce vrea sa spuna. Am stabilit destul de vag sa ne vedem vineri seara…

Paria

Este deja clar ca nu voi primi primi raspuns la aplicatia online pentru self employment, desi exista optiunea asta pe site-ul guvernamental. Au trecut vreo doua saptamani de cand am trimis cererea si inca nimic. Sambata, Rei a incercat sa sune acel oficiu, dar telefonul fix nu este foarte stabil si conexiunea s-a tot intrerupt. Din cat a reusit sa vorbeasca un tip i s-a spus ca nu, nu pot obtine recunoasterea de self employed, atata vreme cat nu am un numar de asigurare sociala. Ceea ce e o tampenie. Initial la Jobcentreplus acum cateva saptamani imi spusesera ca mai intai trebuie sa devin self employed ca sa pot face urmatorii pasi. E un cerc inchis, ce mi se pare intentionat creat incat sa alunge imigrantii nedoriti.

Romania pe pasaport e o stigmata. Romania in portofoliul meu e un minus imens. Nimeni nu-mi raspunde la aplicatii, exceptand vreo doua mailuri care imi multumeau pentru CV, dar nici o invitatie pentru vreun interviu. Adevarul este ca ma simt descurajata. UK is ia foarte in serios bariera pentru romani si bulgari. Rei imi sugera mai demult sa caut sa fac ceva, orice, chiar si voluntariat, insa chiar si pentru asta e nevoie de niste acte doveditoare ca te poti autointretine.

Ca in orice tara europeana, dupa 3 luni sederea mea aici devine oarecum ilegala fara fiu una dintre cele trei variante: self- employed, self-sufficient sau studenta. Ca sa fiu recunoscuta ca entitate, sa am dreptul de-a plati taxe si mai ales dreptul la asistenta medicala e obligatoriu sa obtin un national insurance number. Dar tocmai aici e problema. Fiecare angajat guvernamental e bine instruit sa nu acorde asa ceva unui roman.

Azi m-a contactat Adina, o prietena a Doctorului, care incearca sa afle si ea de la statul britanic ce se poate face. Cautam solutii, iar in timpul asta eu imi petrec zilele explorand internetul, plimbandu-ma cu bicicleta sau facand ocazionale excursii la biblioteca din apropiere. Incep sa ma cam plictisesc. Din fericire Liviu a avut nevoie acum cateva zile de un ad pentru o revista de business si m-am aruncat asupra acestui mini proiect cu pofta de lucru. Dupa 2 zile i-am si predat ceva care mi-a placut mult. Primii mei bani produsi in cele doua luni cat au trecut de cand mi-am dat demisia de la Scala. Acum cautam o solutie sa-i si primesc sarind impedimentul birocratic – eu mi-am suspendat firma si nu mai pot taia facturi. In rest o ajut pe Rei la un website pentru Hansard si poate alte cateva materiale pentru societatea lor.

Mai nou Doc are o idee curajoasa. A aplicat pentru mai multe posturi universitare la Madrid si Barcelona si avem ideea asta vaga ca Spania ar fi o alternativa. Cum pe mine nu ma leaga nimic de nicaieri si sunt asa o frunza in vant as putea merge oriunde. Dar momentan Londra e casa mea. Macar de as putea incepe sa o simt in felul asta. La inceput in primele saptamani, cand strazile erau noi si totul era o experienta misto, chiar si simplul mers cu autobuzul, mi se parea ca ma voi putea integra perfect aici. Treptat, insa, incep sa simt ca Londra e doar un alt oras, cu oameni misto pe strada, true, si multe alte lucruri care imi plac, dar fara prieteni, fara un alt loc in care sa ma simt confortabil exceptand livingul asta cu vedere deasupra orasului si camera noastra. Ma rog, nu stiu cat de esentiale sunt toate astea. Prietenii ti-i faci oriunde probabil, daca ai abilitati sociale ascutite, ceea ce eu nu posed, dar in fine e teoretic posibil, se spune.

Prin urmare cum sunt? Destul de bine. Oarecum alone si cam razna. Banii mei sunt inca blocati pe contul romanesc si fara card nu ajung la ei. Dar in mod straniu incep sa ma obisnuiesc asa solitara si sesisez niste retineri peste nivelul meu obisnuit in fata oricarei persoane cu care trebuie sa dezvolt un dialog. Sunt seri cand simt asa chiar si fata de Rei. Libidoul meu a fost evaporat in atmosfera si Doc a constatat acum cateva zile ca eu intradevar nu rad absolut niciodata. Ok, pot sa zambesc, sa ranjesc, sa ma chitai, sa ma joc, dar nu rad niciodata cu toata gura, cu toti plamanii, stomacul si diafragma. Un Buster Keaton feminin. Cred ca nici nu stiu cum de fapt. Nu imi amintesc sa fii ras astfel in viata mea de adult.

Ploaie cu cidru

Plouă serios. Pe sub fereastra mea trec umbrele, cele mai multe femei de culoare casnice care se întorc de la Tesco. E toamnă şi astăzi un septembrie rece, spălat de apele Atlanticului evaporate, condensate în atmosferă şi împinse de curenţii calzi ale Gulf Streamului deasupra insulelor britanice. Sunt in UK de aproape o lună şi nu m-am îngrijit să am o umbrelă ca lumea, exceptând o gioarsă neagră made in china pe care am luat-o într-o seară din Soho, dintr-un shop indian şi care oricum s-a rupt la un moţ.

Aşa că azi stau în casă. Singură. Helen, chinezoaica, care de obicei rămâne înăuntru şi nu ştiu ce face toată ziua, a ieşit dimineaţă tropăind pe duşumeaua din hol cu paşi mici şi apăsaţi. Banuiesc că e o deformaţie culturală să mergi aşa, moştenită de pe vremea chimonourilor strâmte ce împiedicau un compas deschis.

Aş fi vrut sa merg la bibioteca de pe Mare Street, în aceeaşi clădire cu Hackney Museum. Dar până acolo, pe bicicleta sau nu şi fără umbrelă, m-aş face fleaşcă. Oricum, întâi am nevoie să înţeleg ce acte trebuie să arăt ca să mă pot înscrie. Prin urmare recurg încă o dată la Internet şi cer detaliile prin email la oficiul lor de informaţii. Mă gândesc că ar fi mult mai avantajos să îmi iau literatura de la bibliotecă, pentru că oricum nu ţin neapărat să car cufere cu cărţi de colo până colo. Cardul la Waterstone’s e convenabil, dar chiar şi aşa un volum de oricare gen e rar sub 6.99 pounds, iar eu trebuie să cheltui cât mai puţin momentan.

Zile astea trăim auster. Eu încerc să fac cât mai puţine cheltuieli de pe cardul românesc pentru că sunt nevoită să plătesc un comision la fiecare tranzacţie, iar Rei pentru ca a aruncat mai mulţi bani decât se aştepta în povestea cu Liverpool. Aşa ca am tăiat de pe listă mesele în oraş şi gătim acasă cu chestii cumpărate de la aprozarele orientale din zonă. Cred că putem trăi şi cheap şi o să ne fie mult mai confortabil când ne vom muta în Hacton Square.

Aseară, când am fost sa o iau pe Rei de la job, ea a insistat să o însoţesc într-un pub aproape, unde colegii ei luaseră un drink cu ocazia plecarii unui tip Nicolas, care îşi încheia internshipul la Hansard. M-am cam fâstâcit, dar până la urma am spus ok când Doc m-a asigurat că nu e obligatoriu să interacţionez prea mult cu acei oameni necunoscuţi. Cum eram cu bicicletele, am ales să bem ceva slab alcolizat şi am primit un soi de cidru din care am tot sorbit când nu mai ştiam ce sa adaug la conversaţie. Bineînţeles că în The Castle, lucrurile au stat altfel – fiind o faţă nouă alaturi de Rei, am atras atenţia şi fiecare a ţinut să se prezinte. Dar am rămas suprinsă să înţeleg ca toata lumea îmi ştia deja numele. ‘Are you Mona?’, zâmbete, ‘nice to meet you’ şi ‘are you ok?’ drept clasicul ‘ce faci?’. Simpatic. Îşi povesteau nişte glume interne şi erau vizibil amuzaţi, dar am şi chatuit un pic cu câţiva dintre ei. Basic stuff. O altă supriză plăcută a fost când Nicolas şi apoi Fiona s-au oferit să îmi dea mai departe portofoliul unor prieteni din industria designului. Azi m-am îngrijit cu nişte mailuri entuziaste de it was really nice to meet you şi thank you cu CV-ul ataşat. Să vedem cât înseamnă cuvântul lor, pentru că îmi amintesc de ce spunea Roca cu promisiunile deşarte ale personajelor mişto pe care le întalneşte in Montreal. Vin dintr-o societate în care nu am avut încredere în nimeni. Şi aici încă nu ştiu dacă asta se va schimba. We’ll see.

Alex

Înainte de weekend am primit un mesaj pe Linkedin de la un tip necunoscut. ‘Bună Mona, începea el, sunt London-based, prieten cu Roxana, mi te-a recomandat! Rgds, Alex’. I-am scris înapoi şi am schimbat câteva mailuri, apoi el m-a sunat şi am stabilit vag o întâlnire în weekend, care în final nu s-a materializat. Am amânat totul pe marţi, propunăndu-i un prânz împreună şi ieri m-am pregătit, în sfârşit, să-l întâlnesc.

Mi-a sugerat să trec pe la studioul lui din sud-estul oraşului şi pe hartă am descoperit ca asta vine atât de departe încât locaţia este practic în zona 4. Londra este împărţită în mai multe zone concentrice faţă de centru (zona 1), care sunt calculate diferit la taxa de transport şi care indica în acelaşi timp distanţa. Se afla, deci, departe în suburbii, dar am decis să merg până acolo, în primul rând ca un exerciţiu de orientare.

Pentru asta a trebuit să iau autobuzul 48 până la London Bridge (jumătate de oră prin trafic) şi mai departe trenul pe linia Southern până la Crystal Palace (24 de minute pe linia ferată). Ieri a fost o zi splendidă, 27 de grade, foarte cald şi deloc înnorat pâna târziu. Mi-a plăcut să mă aflu în afara oraşului şi să mă plimb singură pe străzi. Aveam la mine aparatul de fotografiat pe care Rei mă lasă să-l folosesc de câte ori vreau, dar mă grăbeam să ajung la întâlnirea de la două.

O doamnă mică de înălţime mi-a oferit indicaţii acolo unde harta Londrei se sfârşise şi nu îmi găseam direcţia, apoi m-a întrebat dacă sunt italiancă. Romanian, i-am răspuns eu zâmbind, însă mi s-a părut usor dezamagită. Sper, totuşi, că a fost o impresie greşită. Lămurita, am decis să ignor indicaţiile şi am ales să traversez parcul Crystal Palace, un loc uriaş, cu mici coline pline de iarbă, heleştee şi zone aproape împădurite. Pe jos mi se părea că nu-i mai gasesc capătul. Vedeam departe oameni care stăteau pe iarbă, câţiva făcând jogging, unii plimbându-şi câinii sau copii. Deasupra mea bătea soarele şi îmi doream să mă întind ca să fotografiez norii. Dar eram în întârziere.

Când am ajuns pe partea cealaltă o tipă cu un cărucior şi accent est european mi-a confirmat că sunt pe drumul cel bun. Era o stradă cu case ce dădeau spre parc, linişte, arhitectură britanica clasică, multa cărămidă şi verdeaţă. Am gasit numărul 59 repede şi, urmând un indicator, am ocolit casa şi pe o fereastră la etajul unu l-am văzut pe Alex. Am fost sigură, însa, când el m-a observat imediat şi mi-a făcut cu mâna de parca deja ne ştiam. Mi-a deschis uşa de la intrare vorbind la telefon şi câteva minute a fost preocupat cu asta, dându-mi ocazia să observ interiorul.

Un apartament foarte înalt, cu pereţii albi, câteva gravuri mari şi afişe postbelice, mobilier Corbusier, un sistem Hi-Fi redând Wagner la volum mic, un birou plin de hârţogăraie dezordonată care constrasta cu ordinea din restul apartamentului, ferestre mari ce dădeau spre parc inundate de lumină. Not bad. M-am simţit pe loc foarte confortabil. El a lăsat telefonul, ne-am salutat şi ne-am sărutat pe un obraz apoi pe celălalt. Nu obişnuiesc să fac asta, dar, de obicei, stau din politeţe. Am înţeles imediat că studioul nu este numai spaţiul lui de lucru, ci şi apartamentul unde locuieşte. Cosy.

Alex mi s-a părut un tip galant şi doar un pic preţios, dar naturaleţea şi pozitivismul mi l-au facut simpatic. Când am ajuns, pregătea o salată pentru noi. Bucătăria era parte din livingul generos, desfăşurată pe un perete până sus la tavan, partea superioară fiind ocupată de rafturi groase, albe, cu volume masive şi vechi din Enciclopedia Britanica, câteva obiecte mici de artă şi o altă lucrare de grafică în peniţă. M-am aşezat la masă, care ţinea loc si de un counter-insulă, pe un scaun înalt de bar, sorbind apă rece de la robinet într-un pahar de la Ikea (Made in Russia). Deşi m-am oferit să ajut, el a insistat să ocupe singur şi nu m-am mai opus.

Salata a fost simplă. Eisberg, roşii cherry, crutoane şi fâşii de pui rostisat cu sos remoulade şi o baghetă excelentă de la Waitrose. Am vorbit mult despre Bucureşti, despre Londra, despre businessul lui şi despre cum mă adaptez eu aici. A vrut să-mi ofere ceva de băut, dar am rămas la apă. Înţeleg acum de ce preferă suburbia acolo. Sunt multe avantaje, însă chiar şi aşa cred că eu prefer agitaţia oraşului. Când i-am povestit despre interviul la NIN s-a oferit să ma ajute cu acea invoice şi scrisoarea de la client, dupa ce eu mă voi fi înregistrat ca self employed. Asta e grozav, aşa că (interesată) sunt fericită că această întâlnire a avut loc.

După masă ne-am mutat pe canapea, el pe fototoliul din faţa mea şi am dezbătut subiectul amprentei carbonice. Când însa telefoanele lui au început iar să sune, am decis că e timpul sa plec. Trecuseră două ore şi cred ca au fost suficiente pentru ce numiserăm ‘a lunch break’. M-a condus la uşă scuzându-se că nu are mai mult timp, apoi ne-am pupat iarăşi pe obraji, deşi eu iniţial îi intinsesem mâna ca salut.

Ne-am promis să ne revedem de acum înainte şi asta a fost tot. Restul după amiezii m-am întors în oraş pe aceeşi rută feroviară, dar de la London Brige am mers pe jos până la capătul străzii Chancery Lane să o aştept pe Rei la sfârşitul zilei ei de lucru.

09.09.09

De fapt mă văd nevoită să verific data pentru că sunt undeva în afara timpului funcţional. Am o oarecare precizie asupra orelor zilei totuşi şi mă mulţumesc cu asta. Intrând în a treia săptămână, în centrul universului GMT, descopăr ca mă simt mai relaxată, deşi, evident, rămân aspecte care continuă să mă preocupe.

Luni, Doc şi-a cerut liber de la Ruth şi a vrut să mă însoţească la interviul pentru national insurance number. Eu am fost de acord. Aşa ca am pus într-un plic paşaportul, cartea de identitate, hârtia semnată cu Pino (în care confirma primirea depozitului) – drept dovadă că locuiesc în Londra şi două pagini scoase la imprimanta Doctorului cu formularele de self employment. Am luat autobuzul 106 spre Whitechapell, o zonă în care nu am mai fost până acum, dar al carei nume îl tot vedeam pe unele autobuze. S-a dovedit a fi un cartier aproape oriental, împânzit la ora aia de femei, câte două sau mai multe, rar solitare, cu plase de cumpărături sau împingând cărucioare, ascunse în hijab-uri negre care le lăsau liberi doar ochii. Chiar şi grupuri de fetiţe ieşind de la şcoală erau înfăşurate în basmale şi fuste lungi. Păream a fi singurele femei casual de pe stradă şi Rei s-a simţit imediat neadecvată. Dar eu am glumit nesimţită: imaginează-ţi că o călugăriţă ortodoxă şi-o trage cu un ninja. Asta e ce iese! Ahahahaha. Hă. Hămmm. Mda. Mă rog. Mie mi se parea amuzant.

Am găsit Settles Street cu uşurinţă, deşi aducea a străduţă lăturalnica de ghetto. Vântul agitat din ultimele zile, adunase pungi goale şi hârtii printre maşinile parcate. Pe o poartă se ajungea înăuntrul clădirii oficiale, unde imediat am fost întrebate cum putem fi ajutate şi un tip mi-a preluat scrisoarea primită de la centru. Am fost rugate să aşteptăm în rând cu o mică mulţime de feţe aterizate din toate cele patru zări. În jur auzeam vorbindu-se şoaptit în franceză africană, rusă, slovacă, arabă şi, deloc suprinzător, română.

După un sfert de oră am fost preluate de un funcţionar şi conduse, alături de alţi câţiva aplicanţi, într-un alt punct al clădirii, unde a trebuit sa mai aşteptăm un pic. Nu eram sigură dacă vreau ca Rei să rămână alaturi de mine la interviu şi, în final, am decis să merg singură când o doamnă în sari (funcţionarii păreau a fi toţi de diverse naţii din Commonwealth) m-a invitat la biroul ei. Acolo am pus hârtiile pe masă şi ea le-am evaluat pe fiecare. A acceptat dovada de locuinţă, dar a consider rapid ca am documentaţia incompletă din cauza dreptului de muncă.

Este obligatoriu să mă înregistrez ca self employed înainte, să încep să lucrez astfel şi să aduc în plus un invoice şi o scrisoare de la client. Câteva minute mi-a explicat ce am de făcut, încât aplicaţia mea pentru insurance number să fie valabilă, apoi a repetat totul. Interviul a durat nu mai mult de cinci minute. M-am simţit un pic descumpănită, dar mi-am revenit repede. Rei a ştiut să spună tot ce era necesar să-mi readucă moralul la un nivel pozitiv.

După aceea ne-am oprit la un Costa pentru o tripple chocolate muffin si un decaf latte.

Traiesc in Romania si asta imi ocupa tot timpul

Unde sunt? Nu, nici pe plaja la Sfantu Gheorghe la Anonimul, nici rapita de vreun trib Dogon care m-ar putea conecta spiritual cu Sirius B. Nici nu am plecat mai devreme ca sa esuez pe o insula necartografiata inca in Marea Nordului si nici nu am murit de plictiseala cu povestile magice ale instrutorului meu de sofat.

De fapt, citand un motto deja faimos, traiesc in Romania si asta imi ocupa tot timpul.

Mi-am umplut fiecare zi cu ore de recitit pagini din regulament si multe chestionare, care par sa vina dintr-un sac fara fund. In dimineata asta voi da examenul de sala si inca nu ma simt pregatita, mai ales la previzibilele sectiuni de mecanica si celelalte adaugiri inventate de autoritatile in masura sa impiedice raspandirea abilitatii de-a conduce, ca masura de-a controla traficul din Bucuresti. Ridicol nu? Aflu ca exista un fel de dispozitii nescrise ca examinatorii sa pice pe capete. Prea multe masini n Bucuresti, este cauza invocata. Si daca vreau sa trec traseul trebuie sa pasez un plic cu 250 de euro, care ar ajunge la examinator trecand prin trei maini ca sa li se piarda urma. Sweet. Am fost tentata o dupa amiaza intreaga. Ca sa termin cu asta si gata. Sa iau carnetul si sa plec fara sa mai stau cu un stress. Dar a doua zi am anuntat-o pe instructoare ca nu am de gand sa cedez unui sistem corupt si refuz sa dau spaga. ‘Cum vrei tu’ a dat ea din umeri. Si a mai zis ‘cu o floare nu se face primavara’. De asemenea, in fiecare zi am condus cel putin 2 ore. Mi-a fost cald, pentru ca nu folosim aerul conditionat si am plecat de acolo cu capul patrat de probleme sexuale la varsta a treia. Concluzia mea ca lucrurile astea intre oameni nu se termina niciodata. Traim o telenovela pana la sfarsit. M-am bronzat excesiv pe bratul stang, unde ma batea soarele prin fereastra deschisa, dar nu arat inca a semanatorista.

Insa toate astea sunt partea relaxanta, pentru ca urmeaza detaliile administrative ce se cer rezolvate inaintea plecarii mele, iar astea sunt cu adevarat obositoare. O stare de anxietate ma urmareste de o saptamana intreaga.

Sunt mai multe contracte care trebuiesc reziliate: cablul tv, telefonul, internetul. E necesar sa suspend activitatea firmei, ca sa nu trebuiasca sa platesc pe fiecare luna. Dar lucrurile astea inseamna timp si mai ales bani. Multi bani. Saptamana trecuta am terminat cu telefonul fix si cablul tv, ce vor fi scoase de la 1 septembrie. Dar cu internetul sunt probleme: pentru ca nu pot returna modemul primit de la ei (o gioarsa pe care o inlocuisem cu un modem wireless dupa ce m-am intors in tara acum 2 ani), ei nu imi pot incheia factura. Motivul? Nu stiu cat costa deviceul respectiv. Eu am verificat pe net si am gasit o suma de 40 sau 45 ron. Asa ca evident am fost suprinsa cand mi-au cerut 80 de euro. Cu toate astea, dupa ce i-am acuzat de specula si totusi am fost de acord sa platesc ca sa incheiem si acest stress, mi s-a spus ca trebuie asteptat ca cererea sa se aprobe. Sunt enervata pentru ca e posibil sa nu-l pot rezilia pana la plecare si nu vad nici o solutie. ‘Imputerniciti pe cineva la notariat‘ mi-a sugerat tipul de la consultanta si mi-a venit sa-l dau cu capul de birou.

Urmatorul pas este sa suspend activitatea firmei pe urmatorii 3 ani. Un procedeu relativ simplu care necesita timp si nervi de-a trata cu birocratia romaneasca. Nu am de nici unele asa ca am sunat-o pe Iosefina, avocata mea si i-am cerut sa se ocupe de asta. Sper sa ne vedem astazi ca sa semnez mai multe hartii si sa-i achit comisionul destul de mare…

Trebuie sa plec acum…

Demisia Monei (nu) crează valuri

Și iată cum, dragi cititoare și cititori, prieteni, dubioși și nedubioși, care mă citiți diminețile în loc să vă deschideți mailurile de corporație sau de unde vă treziți fiecare, am ajuns la ultima zi pe care mi-o mai petrec la etajul trei al acestui donjon plictisitor, înconjurată de oameni de publicitate cu care nu m-am înfrățit niciodată, dar pe lângă care am fost păstrată sa lucrez datorită abilităților mele de-a împinge mouse-ul și a îmbina armonios pixelii. Nu contează că nu ies la țigară sau la o cafea pe terasă ca să frec menta și să răspund plictisită cool la orice întrebare, nu contează ca nu merg la Vama Veche în gașcă, că nu ies la Fabrica sau la Ota între colegi. Că nu fac glume. Că nu râd în gura mare afișându-mi zeflemeaua. Că nu mă dau mai importantă decât sunt. A fost îndeajuns că mi-am văzut de treabă în the old fashion way, predând la timp propunerile pentru fiecare brief care îmi intra zilnic în inbox. Până când am început să cam fut și această treabă… Cred că am fost aia acră care nu s-a grăbit sa acopere cu decibeli spațiul din încăpere când îmi aminteam ceva urgent de amuzant, care rămânea mereu cu căștile pe urechi și strâmba din nas la glumele idioate făcute de cooli încăperii. Eram aia care oprea aerul condiționat și deschidea ferestrele, eram aia care stingea luminile inutile din agenție pe lângă care treceam. Eram aia care își spăla recipientul de plastic și îl duceam 3 etaje pana la containerul dedicat reciclarii, în loc să-l arunc comod în sacul dedicat gunoiului din bucătarie. Destul de intolerantă și unresponsive. Mă rog, exact imaginea pe care mi-am dorit-o.

Un an jumătate. A fost mai mult decât mi-am închipuit că o să o ard pe aici și adevărul este că ajunsesem la limita răbdării. Așa că astăzi sunt mulțumită să închei și acest episod. N-or să fie păreri de rău de nici o parte, deja pe aici sunt ignorată total, ca o purtătoare de flagel. Viitoare șomeră de bunavoie, față de tot șirul ăla de oameni poftiți să își găsească ocupații în alte părți,  totuși infectată de epidemia dramatică a nesiguranței financiare viitoare.

Schimb niște replici cu noul coleg, înlocuitorul meu de origini băcăuane, care simte nevoia să facă conversație, dar nu mă întind prea mult la dialog. M-am obișnuit prea tare să îmi ascult muzica, azi din nou Archive, (Londinium – un album care mă transpune aproape instant în spațiul londonez înainte să mă reîntorc acolo for good), în timp ce răsfoiesc știrile matinale pe guardian.co.uk, hotnews (unde mai demult scria și Alina) și realitatea.net. Practic aștept de la biroul ăsta să treacă timpul, așa cum am făcut și ieri, ocupându-mi timpul cu treburi personale. Mi-am copiat pe stick lucrarile de aici, am facut o oarecare ordine pe hard, păstrând muzica pentru vreun moștenitor al acestei stații de lucru, ștergând pozele si fișierele private. Ieri după amiază am lucrat la niște diagrame pentru Rei, ce vor fi incluse în lucrarea ei. Chestii interne de funcționare a forurilor executive si legislative în parlamentul galez, pe care le-am înțeles numai pe jumătate, dar asupra cărora m-am aplecat cu pasiune, mulțumită că am ceva de făcut.

Aseară am ieșit din agenție înaintea ploii, când cerul era atât de întunecat încât părea seara târziu, deși era doar șase. Am ezitat un pic dacă să plec cu bicicleta sau să o las în camera de jos, mai ales când deasupra fulgerele începuseră să lumineze pâsla aia groasă de nori și împrejur aerul vibra de trosnete. Totuși încă nu cădeau stropi, așa că mi-am tras pelerina peste cap, am încălecat-o pe Doi Cai și am ieșit în stradă. Dar până să ajung la colțul primei intersecții, s-a auzit un zumzet ca de nor de lăcuste, apoi deodata, ca un duș abia pornit, am fost lovită de rafale. Am oprit, mi-am fixat gluga de fâș cu elasticul atașat și am pornit iar. Pe sub pelerina subțire aveam doar un maieu și pantalonii trei sferturi, o bandana, o geanta de pânză spânzurată la spate și, normal, bascheții. La a doua stradă fâșul protector se înfășurase în jurul meu ca o a doua piele, apa scurgându-se de pe el ca într-un burlan, dar încă protejându-mă în interor. Eram singură pe stradă, exceptând niște puștani ascunși sub streșini care s-au uitat lung după mine. Aproape de parc bascheții îmi erau deja plini de apă, mănușile musteau și simțeam apa rece căzută din cer, prin țesătura impermeabilă subțire. Pe Turda, în numai cinci minute, șiroiau deja râuri și la baza podului mă așteptau lacuri adânci răscolite de fiecare mașina care trecea. Urcând podul mi se parea că pedalez împotriva unei cascade, mașinile în lungi coloane înțepenite în stânga mea înaintau greoi, dar când avansau fiecare mă împroșca cu un jet de apă și noroi aproape calde. Ochelarii erau deja murdari și vedeam prin ei doar un blur de lumini și culori, dar era prea târziu și periculos să opresc acolo ca să îi pot pune în geantă. Cu fiecare metru depășeam vehicule care se claxonau nerăbdătoare și pasageri care mă priveau compatimitor din locurile lor ferite de umezeală în burțile monștrilor de metal. Și totuși eu mă simțeam excelent. Ca un copil care se bălăcește  în noroi. Pe pod am cântat în gura mare și am pedalat furios la coborâre o data cu fluviul si gălețile de apă ce-mi cădeau în cap. În Crângași mă așteptam deja să găsesc lacurile adânci și am înaintat încrezătoare prin apă până la jumătatea roții, pentru că știu deja atât de bine relieful străzilor. În dreptul unei stații de autobuz am văzut vreo cinșpe persoane înghesuite sub copertina adăpostului din stație, băgați unii în alții ca oile. Am trecut pe lângă ei fluierând, acompaniată de priviri și comentarii.

După cinsprezece minute eram acasă, cu bascheții fleașcă și pelerina șiroind, însă destul de uscată pe dedesubt. M-am dezbrăcat rapid, pentru ca toată pielea mă mânca îngrozitor, mai ales picioarele și brațele care fuseseră expuse jeturilor de apă murdară de pe carosabil. În duș m-am săpunit de două ori și mi-am clătit gâtul cu apa caldă. Când am ieșit din baie fresh si parfumată eram încă plină de andrelanină și entuziasm. Cu toate aspectele horror și în ciuda pericolului mi s-a părut o experiență genială.

Mi-am petrecut seara continuând să lucrez la acele diagrame în locul sedinței de condus anulate de doamna Mariana din cauza ploii torențiale. De la știri am aflat că din același motiv o cursă WizzAir a fost anulată aseară, a mai căzut un copac peste vreo două mașini și o parte din acoperișul de la Mall Plaza s-a prăbușit spectaculos fără victime. Dimineață am mai vazut un efect al valurilor precipitate – groapa lungă din trotuarul din fața blocului meu s-a surpat luănd cu ea bucăți de asfalt și plasa de protecție. Bănuiesc că lucrarile vor mai dura…

Poza de pe virtual-cafe.net

Darth Vader

Dupa pretinsul cutremur de 5,8 grade de azi dimineata de pe fundul Marii Negre, pe care eu nu l-am simtit, fiind pe bicicleta in intarziere, azi o frec mai mult ca ieri, lasand impresia ca fac ceva constructiv cu baiatul asta nou pe nume Octavian sosit sa ma inlocuiasca. I-am pasat un brief de branding pentru o colaborare VDF/McLaren, il invat cum se foloseste arhiva si cum intra in baza de fotografii ale corporatiei. Cool. Atat de cool incat mi se face somn. In rest, ma joc de-a dreptul cu vectorizari, benzi desenate cu Rei, ca imaginea de ieri cu care mi-am petrecut cateva ore refacand compozitia. Stilus pe tableta. P(en), anchor point dupa anchor point. Ctrl + Z. Zoom in. Zoom out. Brush, stroke, delete. Swatches. Gradient. Halftone pattern… Cel mai dificil a fost sa am rabdare cu fiecare particica componenta din aparatul polaroid si mi-am fript creierii cu pistruii si firele de par care mi-au luat si ele o groza de timp. Devin atat de pasionata si concentrata incat timpul se compreseaza si zbag se face ora sase si un sfert si eu o tai.

Zilele astea trec pe langa mine, serile le petrec la volan pe strazi din Rahova ale caror nume nu le cunosc, ascultand lungile conversatii pe care doamna Mariana le are la telefon In masina e cald si eu sunt obosita si transpirata. Fara sa vreau aflu noi detalii despre vraji, dezlegari si alte tampenii. Ieri m-am simtit iritata cand m-a intrebat ce citesc acolo, cand m-a suprins la locul nostru de intalnire cu cartea in maini asteptand-o. Ma enervez pentru ca e asa o intrebare inutila. Oricum nu are habar. Previzibil, cand am incercat sa-i explic cine e Marguerite Yourcenar, si-a pierdut interesul.

Nu ies pe nicaieri, cu Rei vorbesc parca mai putin de cand e la Liverpool ca sa-si finalizeze lucrarea si e foarte ocupata si stresata cu asta. Nu mai gatesc, nu prea mai scriu, dar am redescoperit filmele in reluare de pe HBO si consola Wii.

Merg iarasi mult cu bicicleta. Intre timp m-am upgradat cu un filtru Respro, comandat de Rei pe net acum cateva saptamani, cate unul pentru fiecare, si adus cu mine de la Londra. Arata ca o masca hi-tech de robot japonez, il folosesc in trafic si mi-e imposibil sa nu remarc figurile suprinse la semafor de privirea mea terorista. Un bou m-a intrebat ieri de ce merg cu aia pe fata, am SIDA? Hăhăhăhăhăăăăă… dar l-am ignorat plictisita. Ma uit la ei ca la un documentar scabros proiectat pe un cearceaf in fata mea. Dar dincolo de asta chiar simt diferenta. La sfarsitul celor 5 km de pedalat nu mai inghit de parca as avea nisip in gat.

Dupa ce l-am terminat pe Coetzee saptamana trecuta, in mod straniu m-am simtit cel mai confortabil de una singura. Mi-a placut atat de mult incat diminetile preferam sa iau tramvaiul ca sa pot citi inca un capitul. In weekend am inceput Piatra Filozofala (L’Oeuvre Au Noir) a lui Yourcenar, dar inca nu sunt convinsa ca rezoneaza asa cum m-as fi asteptat. Deocamdata traducerea carturareasca ma cam zgarie pe urechi.

Pissed

Apa de la Fantana mi se pare ca are un gust salciu si plictisitor. Beau cate o cana la fiecare ora, cand doamna din sistem ma anunta prin casti ca e fix. Ma ridic, imi intind picioarele si, din coltul meu izolat de restul incaperii, fac cativa pasi pana la cismeaua revolutionara. Imi proptesc cana de la IKEA sub robinetul de apa rece, il las pana la trei sferturi si mai adaug un sfert calda. Robinetul rosu are un buton care trebuie strans in acelasi timp in care apesi, imping cana cu coapsa pe urma astept. Privesc prin incapere cateva secunde care par sa dureze la nesfarsit. Siroiul fierbinte si mainile in dreptul slitului imi dau de fiecare data impresia ca ma pis in cana. O senzatie stranie pe care incerc sa o ignor in momentul urmator in care duc recipientul la gura. Organic, asa cum fremenii isi beau propria urina reciclata cu gust de apa calduta filtrata.

Privesc pe geam de la etajul patru. De cand mi-am schimbat biroul ca sa ies din raza aparatelor de aer conditionat, stau langa o fereastra pe care o pot deschide si simt uneori cum ma mangaie pe ceafa. E parca mai uman decat sa respir over and over again acelasi aer racit de masinariile cu freon. Sunt singura cu astfel de preferinte pe aici, se pare, pentru ca de fiecare data cand cobor intr-un meeting cineva vine si inchide fereastra. Vad acoperisuri si cerul innorat. Mi-ar placea sa ploua.

Sunt la capatul rabdarii cu oamenii si lucrul pe care il am de facut aici. Inca o saptamana in afara zilei de azi si s-a terminat. Total deconectata fac eforturi sa ma reintorc la vesnicele briefuri de la Vodafone, raspund in doi peri si deja vin cu intarziere diminetile. Luiza m-a mustruluit ieri ca ce-am? ma port agresiv cu toata lumea. Dar nu e entirely adevarat. Pe majoritatea ii ignor, cu Gabi continui sa ies la masa la cantina si vorbim tot soiul de chestii neutre, in rest stau cu castile pe urechi si imping mouseul pe tablia de pal melaminat. Insa nu stiu de ce sunt instant enervata de prezenta noii tipe de la Client Service care i-a luat locul Adrianei. Ma plictiseste pana la sminteala in doua secunde chiar si la telefon. Realizez ca ii raspund morocanos si ca nu dau absolut deloc semne de simpatie. Cosmarul meu este  sa lucrez mostly cu ea si din reflex am ajuns sa-i raspund pe acelasi ton si Luizei.

Sunt personaje pe care le intalnesc uneori care pe loc imi devin antipatice. Am incercat sa-mi dau seama de ce si cum sa fac sa nu se vada. Nu spune nimeni ca trebuie sa fim prietene, asa ca sunt sever de business like si nimic mai mult. Bine, eu in general sunt cam arici, insa de data asta exagerez vizibil chiar si pentru mine.

N-am sa spun saraca fata, pentru ca nu o compatimesc deloc. Fara sa am rabdare sa-i mai dau vreo sansa mi se pare proasta, mandra si insipida. In plus, fizic imi displace maxim din cauza stratului gros de fond de ten si mirosului de pudra. Nu o privesc niciodata in ochi. Raspunsurile ei pe mail sau pe fixul intern sunt lalaite si excesiv de formale si banale. Cand incearca sa faca vreo gluma pur si simplu dau delete mailului. Pe loc. In meetinguri nu face decat sa repete niste chestii pe care le stim cu toti si sa isi verifice excesiv Blackberryul. Dar cel mai mult ma scoate din sarite cum vine la mine cu hartii printate inutil, cu toate cacaturile pe ele. A trebuit sa ii spun ca nu lucrez pe nici un brief printat. Si mi-a zis da, stiu ca nu sunt eco friendly, ca si cum asta ar fi vreo poseta superba to show off with.

Mi-a pierdut rabdarea cu astfel de specimene si nu vreau decat sa nu fiu nevoita sa suport pe langa mine oameni fata de care raman atat de diferita. Nici nu tin sa schimb pe cineva. Nu am chef de lectii sau morala. I just want to be away.

I quit

Am aterizat la unu noaptea, fara zdruncinaturi, desi englezoaica din stanga mea aproape a indoit suportul de brat in inclestare. Zborul mi s-a parut linistit si cele doua ore jumatate au trecut pe nesimtite in timp ce m-am adancit in romanul Margaretei Atwood imprumutat cu cateva ore inainte de la Rei. Cand am lovit pista din Baneasa ajunsesem deja la pagina 175, complet absorbita in povestea homerica repovestita in stil contemporan si total neatenta la intunericul de dincolo de hublou. Am coborat printre ultimii din avion si a trebuit sa indur toata coada serpuita la ghiseul de vama unde un tip imbecil mi-a tot impis geanta lui in picioare pana cand am scapat de acolo.

Desi era tarziu ma simteam restless si energica si mi-a fost foarte greu sa ma relaxez pe la doua cand m-am asezat in pat si am incheiat convorbirea telefonica cu Rei. Am citit ultimele doua capitole care imi ramasesera din The Penelopiad si am adormit tarziu imersata in vise curioase care impleteau imagini din Ithaca imaginata si Londra de unde abia ma intorsesem.

M-am trezit dupa zece, dupa ce am reusit buimaca sa scriu un mesaj catre Bogdan anuntand-l ca intarzii. La unspe si un sfert am iesit in sfarsit din apartament, pe trotuarul gaurit de data asta de regia de electricitate, in caldura matinala, purtant o camasa si ochelarii de soare pe care mi i-a luat Rei din Camden, o forma exagerata cu rama galbena ce ma scot parca din desene animate, dar mi se potrivesc superb in saptamanile astea care mi-au mai ramas aici. Ma simt ca in ultima zi de scoala.

Pe la pranz am avut o discutie cu Bogdan in sala mica, ascultand pomelnicul colegilor concediati si motivul pentru care baronesa austriaca a decis asa. Nu mi se pare etic, am enuntat eu, recunoscand ca totusi e afacerea lor si fac ce vor cu ea. Apoi mi-am dres vocea si i-am spus simplu ca Bogdan, eu am luat o decizie si s-ar putea sa nu iti sune prea bine. In jur de cinspe august vreau sa ma mut in Londra si asta inseamna ca in doua saptamani am sa plec. El mi-a spus ca auzise un zvon, dar nu stia ce sa creada. Am fost o discutie amiabila, ba chiar mi-a promis recomandari in caz ca vreau sa continui sa lucrez ca art si acolo. Cred ca toata lumea pe aici e satula de drame si crize dupa saptamana care a trecut si ma bucur ca a iesit curat. Surpriza mea a fost ’scandalul moral’ in care Kid a fost rugata sa paraseasca Scala. Mda. Nu pot comenta cel putin momentan, atata vreme cat nu stiu decat one side of the story.

Ma simt atat de in afara oricarei telenovele de office incat ascult pe jumate atenta. Cu cealalta incerc sa ma tin treaza si sa ma concentrez la ce am de facut azi. O volanta pentru magazine. Pe Joe va lucra de acum un nou art care va putea duce mai departe proiectul si dupa plecarea mea.

Sambata noaptea sora-mea a nascut o fetita. Lucrul asta ma face sa ma simt un pic ciudat si nu reusesc sa ma determin sa merg la ei ca sa vad cocolosul de copil si sa-i felicit. Ma gandesc ca ar fi frumos sa simt si sa arat un oarecare entuziasm, insa indiferenta mea e colosala si ma enerveaza pana si pe mine. E o ipocrizie sa ma prezint acolo si sa ma prefac fericita pentru ei. Inca trag de timp, poate ceva se schimba pana atunci.