Whitstable

Back in town

Îmi ridic capul din carte şi privesc prin geamul autobuzului. Condens. Abur. Ceaţă. E târziu. Trecut de unsprezece seara. În romanul meu personjele se expun pe rând, fiecare capitol un punct de vedere: Elisabeth, Nate, Lesje, apoi de la început, dezvăluind un triunghi complicat, fiecare pagina un detaliu în plus. O poveste care îmi place, deşi nu se întâmplă nimic, sau ceea ce se petrece este mai degrabă banal. Şi totuşi Atwood reuşeşte din nou să mă fascineze. Cartea o am, ca pe toate celelalte din ultimul timp, de la Hackney Central Library, acum însă sunt departe de Londra, într-un autobuz aproape pustiu prins în traficul târziu în intersecţia şantierizată haotic de pe Griviţei. Văd în dreapta mea lumini în halouri de vapori şi unul dintre pilonii masivi din ciment proiectaţi să susţină viitoarea arteră suspendată. Câteva secunde încerc să-mi imaginez oraşul în viitor, dar îmi e greu să vizualizez ceva. Autobuzul este aproape gol – eu şi câţiva muncitori cu priviri goale.

Am aterizat sâmbătă seara pe Otopeni cu o linie aeriană irlandeză ce are doar de puţină vreme zboruri spre Bucureşti. Din acest motiv nu sunt foarte mulţi care ştiu de acestă companie iar cei care da, nu cară genţi de rafie sau monştrii cu trei capete setaţi pe urlet continuu, nici cutii uriaşe cu plasme la reducere şi nici nu se strigă prin aeroport folosindu-se de genuinele fă sau mă din toţi plămânii. Un zbor civilizat – pentru latura mea snoabă, iar ce m-a mulţumit cel mai tare a fost să evit iadul din Băneasa, unde mi-am promis sa nu mai ajung câtă vreme voi fi în stare să aleg alceva.

Nu aveam bagaj de cală, am trecut rapid prin controalele vamale (cu hârtia de la ambasadă am fost trimisă la un alt ghişeu unde nu era nimeni, apoi tipul de acolo m-a trecut de poartă în faţa celorlalţi) şi foarte repede am ieşit pe uşă automată de la sosiri. Dana mă anunţase că ar vrea să mă ia de la aeroport, prin urmare mă aşteptam să o văd acolo în mulţime, însa am fost suprinsă să o observ şi pe Luxa împreună cu ea. Câteva lucruri s-au schimbat de când am plecat acum câteva luni…

783-ul ne-a lăsat în Romană. Era o seară umedă, dar caldă pentru noiembrie, eu mă simţeam ciudat de parcă aş fi lipsit de foarte multă vreme din oraşul ăsta. Îmi dorisem atât de tare să-mi revăd prietenii, iar acum mă simţeam parcă emoţionată. Sau, nu ştiu, reţinută cumva. Străzile mi s-au părut mai întunecate decât îmi aminteam.

Dana ne-a condus undeva prin Lipscani, într-un local nou, rearanjat în locul vechiului Loggia. Eu am cerut un pahar de fetească neagră, care m-a costat ultimii lei pe care îi aveam rămaşi în portofel când am plecat la Londra. Nici nu ştiam cu ce să-mi încep poveştile. La urma urmei ce am atâta de povestit? Dar conversaţia a curs uşor ca şi vinul. Mai apoi, când ne-am terminat băuturile şi s-a făcut târziu, Dana s-a ridicat să plece la o piesa de teatru, de care îmi povestise cu câteva zile mai devreme. Până la urma am mers şi noi cu ea, luând un taxi de la Universitate. Nu mă grăbeam să ajung acasă unde urma să fiu singură şi total tăiată de la formele moderne de comunicare.

O străduţă în zona Dacia, o casă anonimă cu aspect abandonat, o curte cu copaci lăsaţi să se sălbaticească. Întuneric. Am fost întâmpinate într-o verandă de Paul, fiecare dintre noi a primit o cană cu ceai şi am fost conduse prin labirintul de încăperi spre camera cea mai îndepărtată. Întregul loc degaja un aer exotic, obscur, ilicit. Un eclectism de inspiraţie berlineză care combina graffitiurile de pe pereţi cu obiectele de anticariat dispuse suprarealist ca într-un minimuzeu şi cu mobilierul vechi, fără îndoială moştenit odată cu casa. Arty-vintage, not my type of cosiness, însă plăcut. Nu aveam nici cea mai vagă idee la ce să ne aşteptăm. Casa nu era o sală de teatru – nu ca m-aş fi gândit la vreun ceva convenţional anyway. Un performance underground, nu chiar interctiv, dar care te implica în poveste din momentul în care treceai pragul acelui loc. La intrare fusesem rugate să lăsăm o mică donaţie într-un cazan de tablă şi după un sfert de oră, toţi cei din casă au fost rugaţi să pofteasca într-o cameră mai mare cu scaune şi perne pe jos. Eram mai puţin de 20 de oameni, schimbând priviri între noi, sorbind din cănile de ceai. M-am aşezat pe o pernă roşie, sprijinită de o comodă lăcuită, în stânga mea Dana, în dreapta Lux. Piesa a început pe neaşteptate, când patru dintre cei aşezaţi ca şi mine acolo şi-au ridicat vocile. Un dialog straniu conturând o poveste. Dincolo de subiect şi interpretare, foarte mişto de altfel, am avut viziunea unui episod arhaic. Un trib adunat în jurul focului. O interpretare a unui mit ancestral. O întoarcere la orgini. Doar că în mijlocul nostru nu erau flăcări hipnotice ci o măsuţă joasă cu ceainic.

Am ieşit de acolo după miezul nopţii. Înapoi în Romană, Dana a luat un taxi în altă direcţie, Luxa a fost de acord să petreacă noaptea la mine, dar înainte aveam nevoie să scoatem nişte bani. Dar din nefericire s-a întâmplat ca în weekend toate ATM-urile din oraş să nu funcţioneze. Nici eu, nici ea, nu am putut retrage vreun ban şi iată cum, la unu, în noaptea în care abia aterizasem în Bucureşti, am fost forţate să mergem pe jos până în Militari. O plimbare lungă. Mi se părea incredibil că voi fi nevoită să merg opt kilometrii la ora aceea, în condiţiile în care eram deja atât de obosită. Dar nu a fost chiar atât de rău. Lux a fost nice să se ofere să îmi ducă ea rucsacul la un moment dat, am povestit mult şi în final am ajuns la apartamentul meu. Home, sweet home. Şi, din nou, ce stranie senzaţie. Un loc străin şi intim în acelaşi timp. Ne-am culcat după 3 AM, dar mi-a luat mult timp până am reuşit să adorm.

I’m not there right now

In Bucuresti fara conexiune la internet. Revin cat de curand.

Româneşti

Consulatul român, îmi spune Google Maps, se alfă în Kensington, undeva în vestul oraşului, aproape de Hyde Park. La unşpe ies din casă. Mă gândesc să iau trenul de la London Fields Station şi, pentru că nu ştiu precis câte mijloace de transport am să folosesc (nu există o linie directă), intenţionez să-mi iau una dintre acele cartele valabile pentru o zi întreagă. Zona 1 şi 2 – 5 lire şi 60 de pence sau penişi cum le spunem noi.

În tren citesc din The Year of the Flood, ultimul roman al Magaretei Atwood pe care l-am început vineri seară. Foarte mişto, deşi o altă distopie scary. În ultima vreme pare că numai în asta mă ţin. Dar îmi place Toby şi, deşi romanul de la bibliotecă (nou nouţ, abia l-au primit şi am fost prima care l-a rezervat sau poate au cumpărat ei mai multe exemplare decât numărul de bookings) este greu, îl car cu mine în traista mea neagră de pânză. O cărămidă din celuloză cu coperţi tari de carton. Cobor la Liverpool Street Station şi îmi iau cartela de la un domn colorat, apoi iau scările în jos pentru metrou şi găsesc imediat Circle Line; mie îmi trebuie linia în sensul invers acelor de ceasornic, trenul e deja la platformă şi mă grăbesc. Doisprezece staţii care trec imediat – mă bucur pentru că în metrou e cald şi oricum prea aglomerat.

Pe Kensington High Street nimeresc direcţia corectă, fără să mă folosesc încă de hartă şi merg şi merg survolând numerele de pe clădiri. La un moment dat mă gândesc să îmi iau un latte de undeva, dar chiar atunci zona se transformă şi dau numai de magazine iraniene care vând fructe şi au anunţuri din neon cu iranian caviar, apoi un gard lung de cărămidă, fără însemne sau reclame pe el, care nu se mai termină. Ah, 344, iată. O clădire roşie pe care o recunosc din poza de pe google. Mă apropii şi întradevăr sunt unde trebuie, un anunţ în limba română imprimat pe o jumătate de A4, lipit în uşă cu scoci, îmi confirmă. Scrie Accesul la consulat se face prin intrarea din Addison Rd.

Ocolesc clădirea, intru pe o poartă de metal şi mă găsesc imediat într-o încăpere mare cu scaune pliabile aşezate în şiruri pe mijloc. Pe pereţi sunt anunţuri în limba română, printate pe coli de hârtie A4, nişte afişe urâte care explică drepturile muncitorilor români şi câteva reproduceri ieftine, dar în ramă, cu peisaje din România. În sală sunt exact unsprezece bărbaţi în floarea vârstei cum ar veni, doi moşi, doi adolescenţi plictisiţi, şase femei şi şase copii mici de tot, dintre care doi în cărucior. Precizia îmi este facilitată de faptul că la biroul de informaţii, sau ce banuiesc eu că ar fi aşa ceva, nu se află nimeni. În fundul încăperii de văd 3 ghişee, dintre care unul singur este deschis şi acolo sunt îmbulziţi cei mai mulţi dintre cei aflaţi în sală. În timpul ăsta ambii copilaşi din cărucior urlă cât îi ţin plămânii. Mă aşez, bineînţeles la coadă la ghişeu, trec zece minute şi nu se întămpla nimic. Funcţionara, genul sexi într-o cămaşă satinată verde smarald se aude prin microfon în toată încaperea în timp ce-i explica unui tip ce trebuie să facă ca să intenteze un proces de divorţ. E nevoie să-i repete de cinci sau şase ori. Între timp mai sună nişte telefoane, deşi pe uşa este scris mare va rugam închideţi-va telefoanele. Nişte ritmuri orientale. O ţigancă cu cărucior şi un plod de vreo trei anişori sare rândul şi explică: da’ io ce să-i fac doamnă, daca nu stiu unde e?! că m-a lăsat borţoasă şi a fugit. ce? io nu aş vrea să ştiu? Lumea din sală schimbă priviri amuzate, de fapt chiar râd româneşte. Din nou îmi lipseşte simţul umorului.

În sfârşit cineva apare la biroul de la intrare, las coada de la ghişeu, unde nu se întămpla nimic, şi mă grăbesc acolo. O tânăra îi explica cuiva care a ajuns acolo înaintea mea ce trebuie făcut pentru eliberarea unui titlu de călătorie. Trag cu urechea într-un mod prea evident aparent pentru că tipa se întoarce spre mine şi mă întreabă eu ce doresc. Îi spun ca doresc acelaşi lucru, între timp cealaltă persoană pleacă şi acum am toată atenţia funcţionarei. Îi explic ce s-a întâmplat, îi arăt şi raportul de la poliţie şi o copie după buletin pe care o am de la şcoală. Mi-am amintit ieri că îmi făcuseră o copie şi i-am cerut secretarei o copie după copie. Mi se înmâneză două hârtii, pe care trebuie să le completez cu numele, adresa, etc, apoi sunt sfătuita să iau un loc în sală. Mă aşez. Între timp populaţia din încăpere s-a schimbat oarecum, a dispărut ţiganca cu copii, dar au mai apărut două cupluri, fiecare cu propriul bebeluş. Curând începe un concert de mini monştrii. Pe scaunul meu, încerc să citesc, întrebându-mă cum îmi va veni rândul. Nu există nici un queueing system şi toată lumea pare sa se îngrămădească în faţă. Ei, uite treaba asta este ceva ce detest din tot sufletul. Aştept încercând să mă lamuresc cum merg lucrurile, dar pare ca nimeni nu mă va observa acolo pe scaun aşa că mă ridic şi mă aşez la coada informă.

Vor trece două ore până când funcţionara de smarald e gata să-mi primească cererea.În timpul acesta bărbaţii români – descurcăreţi ca întotdeauna- s-au tot băgat în faţă. În spatele meu concertul de copii pişati pe ei, sau numai somnoroşi, s-a ridicat în decibeli până la limite insuportabile. Cel puţin pentru mine. În faţa ghişeului totul a fost rezolvat apoi în cinci minute sau poate mai puţin. Am anunţat că doresc să fac o plângere pentru modul în care decurg lucrurile în consulat şi tipa a fost extrem de deranjată. Apoi mi-a preluat hârtiile, eu am plătit 30 de lire pentru identificare şi mi s-a spus că voi primi un telefon într-o zi sau două. Asta înseamna că va trebui să revin în gaura aia de iad.

Am ratat astfel şi cursul de dupa amiază şi am avut nevoie de câteva ore în care să-mi revin din starea aia de frustrare până la implozie. Restul zilei l-am petrecut în Hyde Park, unde am citit până la apus, iar seara am terminat cartea într-o cafenea Costa pe New Oxford Street, unde m-am oprit ca să evit rush hour-ul de seară.

 

 

Another Place

Joi dimineata ne-am trezit devreme si am plecat spre Liverpool. Am impachetat doar cateva lucruri, in schimb Rei avea un rucsac urias, plin cu nu mai stiu precis ce. Niste dosare si niste chestii. Rezervase biletele online cu cateva zile inainte pentru o oferta convenabila de la Virgin. Pe 253 pana la Euston Station mi-a fost inca somn, dar m-am trezit in tren cand am si terminat Atomised a lui Houellebecq, apoi m-am uitat pe geam, peste campurile valurite care ne duceau spre nord.

Motivul principal al calatoriei noastre era teza de doctorat a Doctorului. In ultimele saptamani fiecare moment liber ii era ocupat de aceasta lucrare cu subiect semiobscur, compilata timp de patru ani, dar acum gata cu asta pentru ca urma sa fie predata la biblioteca Universitatii din Liverpool, unde doi tipi simpatici vor prelua cele doua exemplare mari cat niste catastife. Rei urma sa semneze niste hartii de predare si asta va fi fost tot. Cel putin pana in momentul sustinerii orale candva peste cateva luni, chestiune care nu este altceva decat o formalitate, inteleg eu.

Drumul ne-a luat cam trei ore cu tot cu schimbarea la Crewe, care ne-a dat ocazia sa cumparam o apa si un numar din The Guardian. Apoi, pe la pranz, am ajuns la Lime Street Station si ne acolo Doc ne-a urcat intr-un taxi care ne-a dus la unul dintre localurile ei preferate pentru lunch. Era soare, desi o briza racoroasa de vara tarzie, mesele de afara erau toate pline, asa ca am luat loc inautru in dreptul geamului si am cerut doua ceaiuri de musetel cu lamaie. Rei era asa de incantata sa-mi arate pliculetele de matase ce contineau frunzele si florile faramitate, dar eu am fost naspa si am mormait ca e cute, dar un consum inutil de resurse. Apoi ea s-a super entuziasmat cand l-a observat la o alta masa pe un tip tuns periuta si aer de sportiv. OMG, e Jamie Carragher, zice ea si se agita toata. Eu ma uit intr-acolo si mi se par doar un tip cam cocalar si imi dau ochii peste cap din cauza lacunelor mele microbistice. O tipa in sort negru si cu accent liverpoolian asupra caruia Doc ma avertizase, ne aduce un meniu scris pe o tabla de lemn si eu imi aleg lamb tagine in stil marocan cu couccous, dar nu ma pot abtine sa nu gust din tortellini cu crab pe care ea le preferase.

Dupa masa am mers pe jos pana la campusul universitar si acolo, intr-o camaruta mica, cu fereastra batuta in cuie, am asteptat ca Rei sa-si termine ultimele corecturi la bibliografie. Liverpool e un oras mic, comparat cu Londra, doar vreo 250 de mii de locuitori, imi spune Doc, din care vreo 60 sunt studentii internationali. Fiind inca in vacanta, campusul pare pustiu si in incaperea claustrofoba am un sentiment de dezolare. Prin urmare ma intind pe unul dintre cele doua birouri si sunt complesita de o stare de somnolenta atat de acuta incat adorm pe scandura tare, acoperita de sacul ei de dormit. Ea lucreaza, eu visez si trece o ora sau cam asa ceva. Cand ma trezesc sunt mormaita si abia astept sa iesim. Lasam o mare parte din lucrurile pe care le-a avut in rucsac acolo si, in sfarsit, ajungem pe strazi. Ne plimbam de mana si mergem fara directie mi se pare mie, dar Rei are un plan secret pe care mi-l divulga abia in statia de tren. Un loc de care ea mi-a povestit de multe ori, pe care l-a surprins in numeroase polaroide. Crosby Beach. Plaja pe care Antony Gormley a ridicat 100 de statui din fonta, replici ale sale in marime naturala. Toate sunt cu fata spre mare, raspandite pe aproape 3 kilometrii, mai aproape sau mai departe de mal, intr-un joc aleatoriu. Imi imaginez cum trebuie sa para cand marea la reflux descopera fiecare figura in parte, ca si cum oamenii marii se ridica deasupra valurilor.

Cand am ajuns acolo era aproape pustiu si mi-a placut la nebunie sa ne plimbam pe nisipul fin, valurit de apele retrase. Am facut o multime de fotografii si m-am trezit de-a binelea. Intotdeauna marea are un efect incredibil asupra mea. Si eram curioasa de mult timp sa cunosc Marea Irlandei.

A day in the park

Ziua Z

Acum e 13:13, hahaha, ce (ne)potriveala, sper sa nu fie de rau augur. De fapt nu rad. Am niste emotii gigantice cu fiecare minut care trece. Dintr-o data toata decizia asta ma loveste in plin. In mod tampit, poate, abia acum o simt in totalitate. Mai devreme spalam cateva farfurii si pahare ramase de aseara, cand am fost izbita de realizarea imediata a tot ce inseamna pasul major de acum. Paharele astea ale mele nu vor mai fi ale mele (dar ale cui?). Tot ce este aici va ramane in urma. Din nou flashuri cu apartamentul Monei din Mosilor, dupa plecarea ei. Eram acolo din nu mai stiu ce motiv, nu-mi mai amintesc cum de aveam si cheia. Mona ma rugase sa nu stiu ce. Poate sa verific daca ferestrele sunt inchise. Imi amintesc ca in chiuveta ramasesera vase nespalate si o tigaie cu urme de ochiuri. Imi mai amintesc o musca care se invartea bezmetica in dormitor. Si ca erau niste rufe in masina de spalat, in baie. Toate lasau impresia ca s-ar putea intoarce oricand si totusi nu a mai facut-o niciodata. Mici lucruri de-ale ei. Am spalat vasele si apoi m-am intins pe pat, in dormitor, incercand sa mi-o imaginez acolo, dar in acelasi timp ma simteam inconfortabil, ca o intrusa dubioasa. Cam asta si eram pana la urma. Naiva si inocenta, inchipuindu-mi convinsa ca sunt indragostita de ea. Sau poate chiar am fost pentru o vreme, in modul ala aproape lipsit de maturitate emotionala, cum am fost cel mai des. Un freak cu un crush nebunesc pentru aventura fostei mele prietene, fara nici un drept de-a simti ce am simtit. Ce copilarie mi se pare acum, dupa nici nu mai stiu cati ani. Imi e jena sa povestesc cum inainte sa ies as fi vrut sa-i mai simt ultima data mirosul. M-am intors la masina de spalat si am gasit acolo un tricou si un chilotel, pe care mi le-am apropiat de nas si am inspirat adanc. M-am asezat pe jos, pe gresie si am plans cateva minute. Dar pentru oricare motiv tampit, dupa amiaza aia mi-a ramas in minte ca unul dintre cele mai intense momente pe care il pretuiesc inca foarte mult.

Am terminat de impachetat mai devreme. O geanta de voiaj, gri cu niste flori roz absurde, de la sora-mea, in locul rucsacului mare la care ma gandisem initial si pe care, tocmai mi-am amintit, Mona il luase cu ea la Avignon atunci. In fine, modelul pare mai urat decat este in realitate. Luxa il declarase dragut de fapt. Apoi mai am o handbag, de umar, gri deschis, destul de incapatoare. Tricouri, jeansi, niste veste, flanele si hanorace, o jacheta, papuci de casa, bascheti, esarfe, cateva camasi, doua carti, tableta grafica, hardul extern de 500 mega, pda-ul htc, ipodul, stickul cu ultimele documente din agentie, epilatorul si placa de par pentru zilele ciufulite. Pasaportul, portofelul, oyster card-ul sunt puse in mica gentuta pe care am primit-o aseara de la Lux. Trusa de cosmetice. Si… atat. Vom trai acolo mostly din ce are deja Rei. Asta imi da un sentiment de nesiguranta cumva, dar stiu ca nu exista alternativa. Tot ce a insemnat confortul meu pana acum ramane in urma. Nu pot lua cu mine nici biblioteca mea de carti, nici canapeaua super confortabila, nici boxele, tv-ul plat cu diagonala de 98 cm, bucataria designed by me (asa cum este inclusiv mobilierul din dormitor si din living), nici cutitul meu preferat, canile si farfuriile unicat semnate de mine in fabrica la Sighisoara, covoarele moi, sau lampile cu abajurul de hartie. Totul ramane in urma. Si nu imipare rau obligatoriu. Deja le simt ca pe un capitol incheiat.

Cine vine insa este Căluţa, care mi-a ocupat cam jumatate din geanta de umar, insa ar fi fost de neconceput sa o las in urma. De asemenea nu pot lua laptopul asta vechi si rapciugos pentru ca este rupt si mai functioneaza doar printr-un miracol daca nu este miscat.

Dimineata am fost la banca ca sa ma ocup de ultimele aspecte financiare. In mod oficial acum am 3776 euro pe card, toata zestrea mea. Din cauza unor cheltuieli ce vor continua si dupa plecare am mai lasat in contul curent 4100 ron. Alti 3000 de ron se gasec intr-un cont cu scadenta in octombrie. So this is what I worth la 31 de ani. Vom vedea ce urmeaza.

Din apartamentul din Militari, Highway out!

Trip to Venus

Nu e cumva paradoxal ca planeta dedicata dragostei este in acelasi timp si cea mai toxica din sistemul solar? O presiune egala cu cea de pe Terra la un kilometru sub nivelul marii, lacuri de sulf, o temperatura de peste 200 de grade intr-o atmosfera extrem de densa de dioxid de carbon, ploi de acid sulfuric si nori izbindu-se constant intr-un concentrat efect de sera care ii da specifica culoare verde.

Misto, zice Luxa. Tumultos.

My thoughts exactly…

Poze de Rei. Măzgăleli de mine.

I quit

Am aterizat la unu noaptea, fara zdruncinaturi, desi englezoaica din stanga mea aproape a indoit suportul de brat in inclestare. Zborul mi s-a parut linistit si cele doua ore jumatate au trecut pe nesimtite in timp ce m-am adancit in romanul Margaretei Atwood imprumutat cu cateva ore inainte de la Rei. Cand am lovit pista din Baneasa ajunsesem deja la pagina 175, complet absorbita in povestea homerica repovestita in stil contemporan si total neatenta la intunericul de dincolo de hublou. Am coborat printre ultimii din avion si a trebuit sa indur toata coada serpuita la ghiseul de vama unde un tip imbecil mi-a tot impis geanta lui in picioare pana cand am scapat de acolo.

Desi era tarziu ma simteam restless si energica si mi-a fost foarte greu sa ma relaxez pe la doua cand m-am asezat in pat si am incheiat convorbirea telefonica cu Rei. Am citit ultimele doua capitole care imi ramasesera din The Penelopiad si am adormit tarziu imersata in vise curioase care impleteau imagini din Ithaca imaginata si Londra de unde abia ma intorsesem.

M-am trezit dupa zece, dupa ce am reusit buimaca sa scriu un mesaj catre Bogdan anuntand-l ca intarzii. La unspe si un sfert am iesit in sfarsit din apartament, pe trotuarul gaurit de data asta de regia de electricitate, in caldura matinala, purtant o camasa si ochelarii de soare pe care mi i-a luat Rei din Camden, o forma exagerata cu rama galbena ce ma scot parca din desene animate, dar mi se potrivesc superb in saptamanile astea care mi-au mai ramas aici. Ma simt ca in ultima zi de scoala.

Pe la pranz am avut o discutie cu Bogdan in sala mica, ascultand pomelnicul colegilor concediati si motivul pentru care baronesa austriaca a decis asa. Nu mi se pare etic, am enuntat eu, recunoscand ca totusi e afacerea lor si fac ce vor cu ea. Apoi mi-am dres vocea si i-am spus simplu ca Bogdan, eu am luat o decizie si s-ar putea sa nu iti sune prea bine. In jur de cinspe august vreau sa ma mut in Londra si asta inseamna ca in doua saptamani am sa plec. El mi-a spus ca auzise un zvon, dar nu stia ce sa creada. Am fost o discutie amiabila, ba chiar mi-a promis recomandari in caz ca vreau sa continui sa lucrez ca art si acolo. Cred ca toata lumea pe aici e satula de drame si crize dupa saptamana care a trecut si ma bucur ca a iesit curat. Surpriza mea a fost ’scandalul moral’ in care Kid a fost rugata sa paraseasca Scala. Mda. Nu pot comenta cel putin momentan, atata vreme cat nu stiu decat one side of the story.

Ma simt atat de in afara oricarei telenovele de office incat ascult pe jumate atenta. Cu cealalta incerc sa ma tin treaza si sa ma concentrez la ce am de facut azi. O volanta pentru magazine. Pe Joe va lucra de acum un nou art care va putea duce mai departe proiectul si dupa plecarea mea.

Sambata noaptea sora-mea a nascut o fetita. Lucrul asta ma face sa ma simt un pic ciudat si nu reusesc sa ma determin sa merg la ei ca sa vad cocolosul de copil si sa-i felicit. Ma gandesc ca ar fi frumos sa simt si sa arat un oarecare entuziasm, insa indiferenta mea e colosala si ma enerveaza pana si pe mine. E o ipocrizie sa ma prezint acolo si sa ma prefac fericita pentru ei. Inca trag de timp, poate ceva se schimba pana atunci.

Brighton