Text and the City

Pentru ca in weekendul trecut nu am avut timp sa pun in functiune masina de spalat, m-am trezit in ultimele doua zile ca, hainele mele preferate fiind in cosul de rufe, sunt fortata sa cotrobai prin dulap dupa tricouri, bluze si pantaloni pe care nu le-am mai purtat de ceva vreme. Dimineata, asezata in fund pe covor, am luat la rand o serie de tricouri vechi, nemultumita de fiecare piesa pe care o despatuream. Old, old, labartat, ugh, asta cum am putut vreodata sa o cumpar, nu, nici asta. In final, cu dificultate, am decis pentru jeansii aia vechi de la H&M, cumparati in Maastricht acum vreo trei ani, deja trashuiti si rupti foarte grunge in genunchul stang, un maiou albatru navy de la edc si mult purtatul meu cardigan bleumarin de la zara. Ok, nu cine stie ce schimbare fata de lookul meu obisnuit, dar detaliile conteaza pentru cine priveste mai atent. So there I was, contemplandu-mi garderoba incompleta, in care tricourile in culori reci prevaleaza, mai multe perechi de jeans, niste pulovere antice, pe care nu le mai port, cateva camasi pe care nu le-am mai luat pe mine de nici nu mai stiu cat timp, desi in teorie e un articol vestimentar care imi place foarte mult, cateva haine mai groase si vreo 2 hanorace. Iar sertarul de chiloti o alta dezamagire crunta. O multime de culori decolorate si materiale trecute prea mult prin masina de spalat.

Inca netrezita complet, imi trag pantalonii si maioul si meditez cu rezerve asupra unui gest dramatic pe care sunt tentata sa-l fac. Ce-ar fi sa pun tot ce se aglomereaza inutil in niste saci de plastic si sa scap de ele? As putea sa pastrez doar cele cateva preferate si mai departe sa-mi recontruiesc o garderoba mai apropiata de gustul meu de acum. Desigur ca acest gand imi este imediat incontrat de cealalta fata a mea, anticonsumista. Hainele astea sunt foarte bune, imi spun. Nu sunt rupte, nici distruse in vreun fel, ce fac aici este sa ma supun unor mofturi conventionale de protofashion. E o atitudine superficiala, care reflecta vanitate si, de fapt mai mult de atat, nesiguranta. Am nevoie sa ma prezint vestimentata fashionabil, ca sa ma simt integrata si acceptata in cercul oamenilor cu care imi place sa ma inconjor? Daca asta este adevarat, atunci problema mea este mai mare, una de-o specie spirituala. Fara sa stiu de unde, imi apare deodata in minte imaginea acelei tipe cu care umbla acum Po. De fapt stiu, de la un comentariu facut de Starbuck in weekend. Povestea ca Beatrice, desi are niste trasaturi extrem de frumoase are tendinta masochista de-a se urati. E impotriva oricarei mode, nu o intereseaza deloc cum arata, ba chiar mi se pare ca o face intentionat. Dar mie asta mi s-a parut un alt mod prin care tipa asta isi exprima nevoia de a fi dincolo de perceptie. E o sfanta, imi spunea Po mai demult, pe jumatate exasperata, dar cu o doza de admiratie bine ascunsa.

In sfarsit, cobor in strada, purtand pe deasupra o bluza sport bej de la puma cu o dunga maro pe fiecare maneca, o piesa antica pe care mi-a daruit-o mai demult Elisa, din colectia ei de haine foarte vechi, dar care mie imi placuse atunci. Continui sa ma gandesc la dilema pe care mi-am creat-o singura. Luand in considerare de data asta viziunea pe care am avut intr-o noapte la Berlin, cand drogata de marijuana, le priveam pe Freja si pe Sam pregatindu-se pentru iesit in vreun club. De cand o cunosc, Freja mi-a inspirat intotdeuna un talent nativ sau bine format in timp de a potrivi suprinzator, fara sa fie excentric, piese de imbracaminte pe care le alege cu un gust impecabil. Lucrul asta, alaturi de forma perfecta a trupului ei, reuseste de fiecare data sa ma intimideze intr-un fel care ma enerveaza maxim si pe care, bineinteles, caut prin toate eforturile sa il ascund. Alaturi de ea ma simt o ciudatica, neatenta si neingrijita. In mod paranoic imi simt coapsele si abdomenul reliefate urat, parul fara forma si alegerile vestimentare un esec. Revelatia mea halucinata, in acel apartamet de pe Oppelner Straße, a fost ca pasul superior pentru fiecare fiinta umana nu tine doar de interior. Trebuie sa exista un echilibru. Felul in care iti ingrijesti corpul, felul in care ti-l prezinti ca sa te defineasca, hainele pe care le porti nu tin doar de o convenienta lipsita de profunzime ci de o stare de spirit, care te transforma in raport cu universul din jur. Aspectul, e expresia materialitatii care ne defineste ca fiinte formate din atomi. Sa ignori asta inseamna sa ignori in mod intentionat conditia umana, iar asta cred eu ca ar fi extrem. We are here, in forma asta, for a reason. E o viziune ce poate fi combatuta in functie de convingerile personale, dar asta e ce simt.

Apoi ma gandesc la M, care in ciuda veniturilor modeste stie sa isi ia exact ce ii trebuie sa o faca sa arate extraordinar. Fiecare data cand urmeaza sa ne vedem e transformata pentru mine intr-un exciment de a vedea cum va aparea si cum a mai combinat ceea ce poarta.

So, acum mi se pare ca simplul fapt ca exista o dilema imi furnizeaza un raspuns. Imi doresc un alt vestiar de haine care sa ma faca sa ma simt mai bine cu mine insami si sa ma scuteasca de alte frustrari care imi pot aglomera mintea. Ecologia nu inseamna o intoarcere la un mod de viata spartan, ci o atitudine responsabila fata de ce consumi in raport cu cat ai nevoie. Am cautat acum pe net modalitati de a scapa de hainele vechi si este socant sa constat ca nu exista nici un fel de forma organizata de colectare, afara de unele acte periodice intreprinse de cateva onguri sau persoane private. Am gasit un loc in Bacau, care le poate da mai departe copiilor saraci din mediul rural. Cred ca as putea trimite prin colet postal. O alta varianta ar fi persoanele care cer ajutor pe forumuri.

Am sa ma ocup de asta in zilele urmatoare.

lunea secata

Cateva zile perfecte incepand din weekend, chiar daca pastrez sentimentul acut, tot mai pregnant ca ceva lipseste. Inapoi in agentie, dupa plimbarile lungi de ieri si alaltaieri, pare un compromis pe care nu stiu cata vreme mai sunt in stare sa-l fac. Ascult Bag Raiders, Iran si The Elephants dupa un inceput matinal cu Portishead si lucrez fara pasiune pe feedbackuri plictisitoare la campania de prepaid si business. Starbuck imi povestea mai devreme de un nou crush reinviat dupa cativa ani pentru un tip pe care il cunoaste din anii studentiei, Roca imi trimite linkul unui program norvegian de voluntariat in Africa sau India si pentru cateva minute cochetez cu ideea de a lasa totul aici pentru un an dedicat unor cauze sociale, in transpiratie, praf si insecte nelinistitoare, pe care trebuie sa-l finantezi pe jumatate, adica vreo 4000 de euro. Mi-ar placea, desi cel mai mult sunt nostalgica dupa un job solicitant si intens cum au fost filmarile la Parada. As vrea sa mai fac asta, dar in alt gen de conditii.

Dimineata m-am trezit cu greutate, aproape cu parere de rau din niste vise oricum incalcite pe care mi le amintesc vag. Primisem un dosar cu o serie de articole scrise pe psiho care analizau prezenta mea in viata lui Francis pe un ton care imi parea usor critic. Intre timp schimbam camerele intr-un spatiu care aducea vag cu casa in care am crescut cand eram micuta, cu incaperile dispuse in sir, obligandu-te sa treci prin fiecare ca sa poti strabate casa de la un capat la celalalt. Incercam sa citesc, ignorand traficul aglomerat de persoane, majoritatea femei, care treceau neincetat pe acolo, grabindu-mi cadenta inganata o data cu fiecare cuvant, ca sa pot ajunge la timp in alt loc, unde stiam destul de vag ca ma asteapta cineva care era sau aducea doar in minte mea cu Gabrielle. Intr-un final chinuit de somn m-am ridicat din pat, impleticindu-ma pana la baie, unde am realizant lent si incredul ca nu curge nici un fel de apa rece sau calda. Am injurat in barba si in loc de spalatul pe dinti mi-am pus pe limba doua pastile de orbit cu gust puternic de eucalipt, care m-a facut sa ma stramb. In loc de apa pe fata am folosit discuri de vata si lotiune pentru demachiat, de doua ori, pana cand mi s-a parut ca am reusit macar un pic sa imi scot somnul din ochi. Apoi mi-am tras o pereche de jeansi, un tricou si cardiganul subtire gri, mi-ar ciufulit de cateva parul pana a luat o forma mai putin turtita si, inainte sa uit de tot, am folosit stickul de deodorant fara dus in prealabil, direct pe sub tricou, enervata. In timp ce ma incaltam cu ghetele sport de la Adidas, mi-a trecut prin cap reclama aia mai veche cu personajele din viitorul afectat ecologic de lipsa se apa. Intr-o strafulgerare de cateva minute am trait in acelasi apartament fara apa curenta undeva intr-un viitor sumbru. Ratiile de apa impuse de seceta balcanica prevazuta in urmatoarea jumatate de secol. M-au trecut fiorii. Cutiile de ciment mi-au parut niste lagare monstruoase, in care lipsa confortului sanitar nu mai justifica in nici un fel ingramadirea demografica. What will happen then? Ceva imi spune in mod paranoic sa am grija cu viziunea asta.

Ora Pamantului

De ora pamantului, sambata la opt jumate, am stins toate luminile, am oprit centrala si am inchis usa apartamentului in spatele meu pentru o plimbare afara. Lux propusese nu stiu ce spectacol de dans, dar am refuzat sa merg intr-un spatiu luminat artificial, asa ca impreuna cu ea si M am decis, in final, sa petrecem simplu de tot. A fost o seara destul de calda, desi vantul ne-a racit palmele si fata pe drum spre Lacul Morii, peste pod si apoi pe faleza inaltata. Traficul pe Virtutii spre Ciurel era agresiv, pana la limita decibelilor suportabili. Ignorand manifestul international, bucurestenii se inghesuiau in cutiile de metal ca sa pompeze un pic mai multe hidrocarburi nearse in aerul poluat. Sa ne auzim una pe alta aproape strigam, povestindu-ne entuziast nu mai stiu ce lucruri personale. De jur imprejur, locuintele supraetajate urbane expuneau lumini patrate indiferente pana la nesimtire. Dincolo de rau, pe Splai, noul compex de birouri, lucea scaldat in splendoare fotonica, pustiu la ora de seara din weekend. Risipa.

Am coborat treptele de ciment ca sa traversam valea cu iarba creata artificial in fata parapetului de acumulare, trecand pe langa doi tineri, el si ea, suprinsi in timpul unor exercitii aerobice, am urcat treptele spre faleza si acolo sus am simtit vantul dintre lac, racoritor si linistit. De fiecare data cand ajung aici, pe intuneric, inima imi bate un pic mai tare. Deschiderea apei spre orizont, inspre vest e ca o fuga. Nu e cel mai natural peisaj, dar in tot cartierul este cel care se apropie cel mai mult de asta. Ne plimbam cu pas mic, ezitand sa ne asezam pe bordurile de ciment cu picioarele suspendate deasupra placilor care coboara in panta spre apa. Dar eu vreau sa fug de zgomot si de licaririle psihedelice de pe sosea. As vrea sa pot stinge cu gandul sistemul de faruri intense care lumineaza terenurile din parcul Crangasi. Si sirurile de ferestre albe, galbene si bleu rasfirate in zig zag in blocurile din celalalt cartier. Trec de linia infima de verde care limiteaza faleza si ma las sa cobor sustinuta in brate pana simt cimentul sub talpile bachetilor. In fata mea e lacul negru, sunetele de mai devreme sunt deodata estompate si stele se vad un pic mai clar pe cer. Desi ezita, Lux si M ma urmeaza apoi pe panta lina. Ne oprim. E placut aici. Le arat Orionul, apoi Taurul, Gemenii si pe rand stelele care se ivesc irisului obisnuit treptat cu intunericul. Mi-ar fi placut sa am la mine laserul, dar nu mi-a trecut prin cap sa-l iau. Descoperim Carul Mare in spate si de acolo le invat sa gaseasca Steaua Nordului. Vorbim despre Calea Lactee si Luc ne povesteste despre Alaska si noptile la limita Cercului Polar. Imi imaginez salbaticia de la marginea continentului. As fi vrut sa experimentez acelasi lucru. Mi se pare fabulos.

Cand ne-am intors spre casa, dupa mai mult de o ora, mi se parea ca plimbarea asta a avut mai mult farmec decat orice iesire intr-un bar cu fum si mese si pahare cu bauturi dulci. Visez iar la altceva pe care nu stiu cum sa-l descriu.