Another Place

Joi dimineata ne-am trezit devreme si am plecat spre Liverpool. Am impachetat doar cateva lucruri, in schimb Rei avea un rucsac urias, plin cu nu mai stiu precis ce. Niste dosare si niste chestii. Rezervase biletele online cu cateva zile inainte pentru o oferta convenabila de la Virgin. Pe 253 pana la Euston Station mi-a fost inca somn, dar m-am trezit in tren cand am si terminat Atomised a lui Houellebecq, apoi m-am uitat pe geam, peste campurile valurite care ne duceau spre nord.

Motivul principal al calatoriei noastre era teza de doctorat a Doctorului. In ultimele saptamani fiecare moment liber ii era ocupat de aceasta lucrare cu subiect semiobscur, compilata timp de patru ani, dar acum gata cu asta pentru ca urma sa fie predata la biblioteca Universitatii din Liverpool, unde doi tipi simpatici vor prelua cele doua exemplare mari cat niste catastife. Rei urma sa semneze niste hartii de predare si asta va fi fost tot. Cel putin pana in momentul sustinerii orale candva peste cateva luni, chestiune care nu este altceva decat o formalitate, inteleg eu.

Drumul ne-a luat cam trei ore cu tot cu schimbarea la Crewe, care ne-a dat ocazia sa cumparam o apa si un numar din The Guardian. Apoi, pe la pranz, am ajuns la Lime Street Station si ne acolo Doc ne-a urcat intr-un taxi care ne-a dus la unul dintre localurile ei preferate pentru lunch. Era soare, desi o briza racoroasa de vara tarzie, mesele de afara erau toate pline, asa ca am luat loc inautru in dreptul geamului si am cerut doua ceaiuri de musetel cu lamaie. Rei era asa de incantata sa-mi arate pliculetele de matase ce contineau frunzele si florile faramitate, dar eu am fost naspa si am mormait ca e cute, dar un consum inutil de resurse. Apoi ea s-a super entuziasmat cand l-a observat la o alta masa pe un tip tuns periuta si aer de sportiv. OMG, e Jamie Carragher, zice ea si se agita toata. Eu ma uit intr-acolo si mi se par doar un tip cam cocalar si imi dau ochii peste cap din cauza lacunelor mele microbistice. O tipa in sort negru si cu accent liverpoolian asupra caruia Doc ma avertizase, ne aduce un meniu scris pe o tabla de lemn si eu imi aleg lamb tagine in stil marocan cu couccous, dar nu ma pot abtine sa nu gust din tortellini cu crab pe care ea le preferase.

Dupa masa am mers pe jos pana la campusul universitar si acolo, intr-o camaruta mica, cu fereastra batuta in cuie, am asteptat ca Rei sa-si termine ultimele corecturi la bibliografie. Liverpool e un oras mic, comparat cu Londra, doar vreo 250 de mii de locuitori, imi spune Doc, din care vreo 60 sunt studentii internationali. Fiind inca in vacanta, campusul pare pustiu si in incaperea claustrofoba am un sentiment de dezolare. Prin urmare ma intind pe unul dintre cele doua birouri si sunt complesita de o stare de somnolenta atat de acuta incat adorm pe scandura tare, acoperita de sacul ei de dormit. Ea lucreaza, eu visez si trece o ora sau cam asa ceva. Cand ma trezesc sunt mormaita si abia astept sa iesim. Lasam o mare parte din lucrurile pe care le-a avut in rucsac acolo si, in sfarsit, ajungem pe strazi. Ne plimbam de mana si mergem fara directie mi se pare mie, dar Rei are un plan secret pe care mi-l divulga abia in statia de tren. Un loc de care ea mi-a povestit de multe ori, pe care l-a surprins in numeroase polaroide. Crosby Beach. Plaja pe care Antony Gormley a ridicat 100 de statui din fonta, replici ale sale in marime naturala. Toate sunt cu fata spre mare, raspandite pe aproape 3 kilometrii, mai aproape sau mai departe de mal, intr-un joc aleatoriu. Imi imaginez cum trebuie sa para cand marea la reflux descopera fiecare figura in parte, ca si cum oamenii marii se ridica deasupra valurilor.

Cand am ajuns acolo era aproape pustiu si mi-a placut la nebunie sa ne plimbam pe nisipul fin, valurit de apele retrase. Am facut o multime de fotografii si m-am trezit de-a binelea. Intotdeauna marea are un efect incredibil asupra mea. Si eram curioasa de mult timp sa cunosc Marea Irlandei.

By the water

Cu trepiedul, după ora nouă pe malul canalului Regent, printre faruri rătăcite de bicicletă care se apropiau asemeni unor OZN-uri minuscule şi stopuri roşii ca vârfuri uriaşe de ţigară, eu cu Rei ne dădeam cu bicicletele pe întuneric.

În prima fotografie, Doc pedalează în zig-zag, pe James, la o expunere de 30″, în care singurele amprente lăsate sunt cele de lumină. Apoi, în cea de-a doua, tot ea lasă o formă voalată sub un pod – stafie victoriană în tricou şi pantaloni pescăreşti animând un peisaj ca din Sarah Waters.

Pe urmă ne-am întors prin London Fields, unde am întalnit un proaspăt parc de distracţii cu un ecran imens în aer liber pe care rula un film cu lupte de stradă, dar eu nu am fost interesată decât de grupul de tineri din faţa noastră care se profila frumos în spoturile de halogen.

Mai multe poze din seria asta pe Flickr.

Poze şi paşi

Marţi la prânz cu Sébastien Schuller şi un brunch întârziat. O roşie, câteva frunze proaspete de busuioc, măsline cu coriandru, brie, cedar şi Philadelphia cu focaccia italiană. Mi se pare că de când sunt aici manânc mai mult decât obişnuiam, deşi Rei se arată îngrijorată că sar peste micul dejun. În mod straniu mi se face foame doar când ieşim şi atunci îmi e poftă de chestii absurde ca roast pork cu apple sauce şi frunze de voinicică, placintă cu rubarbă, sau würstels uriaşi cu muştar, ketchup şi varză murată. Apoi mai sunt restaurantele indiene şi bengaleze care mă îmbie cu combinaţii bestiale: creveţi imenşi în sosuri dulci picante, basmati cu cocos, mâncăruri cu curry şi ananas, supele turceşti de linte, pâinea rustică coaptă pe vatră, raţele grase rumenii din vitrinele chinezeşti, Cumberland sausages cu choux de Bruxelles. Apoi mă simt vinovată şi îmi vine în cap o vorbă de la bunică-miu “ce ai făcut ca să meriţi să mănânci azi?”. Iar raspunsul meu nu poate fi decât unul modest. Am făcut patul, am măturat pe jos cu peria mica cu făraş, am ordonat camera atât cât se poate în spaţiul ăsta înghesuit, am sortat pozele, am scris un post şi am terminat, în sfârşit de scris CV-ul în engleză cu aducerile la zi. Se pune?

După marile realizări de săptămâna trecută (new laptop, new bike & new house), zilele astea mă mişc cu paşi mult mai mici. Azi am uploadat pe câteva siteuri de recrutări CV-ul la care am lucrat ieri. Luni a fost bank holiday şi Rei a lucrat de acasă, iar eu mi-am înghesuit detaliile personale in 2 pagini. Următoarele lucruri de făcut sunt:

1. Un interviu cu un ofiţer de la Jobcenter Plus, pentru un National Insurance Number. Chestia asta este foarte necesară pentru că îmi va oferi un ID prin care statul britanic mă va recunoaşte ca entitate. Înainte sun la un număr şi stabilesc întălnirea.

2. Contul bancar. Pentru asta imi trebuie un act de identitate (paşaportul de exemplu şi o adresă). Pentru adresă e nevoie ca măcar una dintre bills să fie emisă pe numele meu. Să vedem cum aranjez asta.

3. După de obţin numărul de asigurare socială, pentru că nu am un work permit, sunt obligată să mă înscriu ca self employed. Altă complicaţie, cu care încă mă cam codesc. De fapt nici nu ştiu cum se împacă treaba asta cu interdicţia adresată cetăţenilor români şi bulgari, dar vom vedea.

4. Ultimul lucru şi cel mai important de fapt – find a job. Frelance sau permanent. Important este să câştig primii bani aici.

Toate lucrurile astea mă presează. Mi se pare că zilele trec greu. Mood-ul meu e mai degrabă sumbru. Prezenţa Doctorului mă linişteşte până la un punct dincolo de care adaugă la multiplele cauze de stress. Îmi imaginez că e îngrijorata şi neliniştită din cauza stării mele ursuze.

Ce îmi place cel mai mult este să ies cu James. Este uşor şi practic. Acum câteva zile l-am luat în lift şi pare să încapă oriunde. În ziua aia am fost pe Mare Street, la apartamentul din Hacon Square, pe care o să-l împărţim cu Pino. Am plătit depozitul de 680 Ł, din care eu am reuşit să acopăr 400 şi am semnat nişte hârtii fără putere legală totuşi. Apoi eu am facut câteva fotografii. Urmează să ne mutăm pe 20 septembrie.

Sâmbătă am mai fost de-a-lungul canalului, din Hackney până dincolo de Victoria Park şi aseară în direcţia opusă spre Shoreditch, pe pista de pietoni şi biciclişti de lângă apă. Mi-a plăcut mult şi mi-ar fi plăcut să stăm până foarte târziu.

Fox trotilate

Ne întorceam acasă când am văzut-o. O vulpe timidă, rătăcită pe Clarence Road. Noi veneam de pe Brick Lane, o stradă lungă la est de centrul oraşului, un fel de cartier central al comunităţii bengaleze, unde se găsesc magazine mici şi o serie de restaurante care se concurează şi se susţin reciproc. Bărbaţi cu tenul măsliniu, de cele mai multe ori îmbrăcaţi în negru şi foarte parfumaţi, agaţă trecătorii încercând să-i convingă că localul lor este cea mai bună alegere. Mirosuri de curry, dialecte orientale, o mulţime de grupuri hipster care ies să mănânce pe la şapte. Excuse me, Ladies, have you eaten by the way? Te atrag spre vitrine unde sunt expuse listele cu specialităţi şi preţuri, promiţând discounturi peste concurenţă.

În seara aia încercasem king prawns biryani, adică creveţi uriaşi cu un sos semi picant şi basmati, un dish original de prin porturile Bangladeshului şi Doctorul îşi alesese nu ştiu ce fel premiat la nu ştiu ce competiţie culinară. Am băut vin roşu şi ne-am plimbat semi ameţite din Banglatown până in Shoreditch.

Vulpea asta era pe stradă, se plimba şi ea, iar eu am reuşit să o suprind într-un instant. Aparent pe aici vulpile sunt ceva obişnuit in parcuri, dar eu am fost suprinsă şi încântată să o observ, ba chiar iniţial m-am hazardat să-mi dau cu părerea că s-o fi pierdut şi e musai sa anunţăm protecţia animalelor, dar nimeni nu părea şocat de prezenţa furiei roşcovane. Londra îmi place tot mai mult.

Frisbee

Doctorul nu se asteptase la o asemenea lovitura, incat a fost luata complet prin suprindere…

A day in the park

Demisia Monei (nu) crează valuri

Și iată cum, dragi cititoare și cititori, prieteni, dubioși și nedubioși, care mă citiți diminețile în loc să vă deschideți mailurile de corporație sau de unde vă treziți fiecare, am ajuns la ultima zi pe care mi-o mai petrec la etajul trei al acestui donjon plictisitor, înconjurată de oameni de publicitate cu care nu m-am înfrățit niciodată, dar pe lângă care am fost păstrată sa lucrez datorită abilităților mele de-a împinge mouse-ul și a îmbina armonios pixelii. Nu contează că nu ies la țigară sau la o cafea pe terasă ca să frec menta și să răspund plictisită cool la orice întrebare, nu contează ca nu merg la Vama Veche în gașcă, că nu ies la Fabrica sau la Ota între colegi. Că nu fac glume. Că nu râd în gura mare afișându-mi zeflemeaua. Că nu mă dau mai importantă decât sunt. A fost îndeajuns că mi-am văzut de treabă în the old fashion way, predând la timp propunerile pentru fiecare brief care îmi intra zilnic în inbox. Până când am început să cam fut și această treabă… Cred că am fost aia acră care nu s-a grăbit sa acopere cu decibeli spațiul din încăpere când îmi aminteam ceva urgent de amuzant, care rămânea mereu cu căștile pe urechi și strâmba din nas la glumele idioate făcute de cooli încăperii. Eram aia care oprea aerul condiționat și deschidea ferestrele, eram aia care stingea luminile inutile din agenție pe lângă care treceam. Eram aia care își spăla recipientul de plastic și îl duceam 3 etaje pana la containerul dedicat reciclarii, în loc să-l arunc comod în sacul dedicat gunoiului din bucătarie. Destul de intolerantă și unresponsive. Mă rog, exact imaginea pe care mi-am dorit-o.

Un an jumătate. A fost mai mult decât mi-am închipuit că o să o ard pe aici și adevărul este că ajunsesem la limita răbdării. Așa că astăzi sunt mulțumită să închei și acest episod. N-or să fie păreri de rău de nici o parte, deja pe aici sunt ignorată total, ca o purtătoare de flagel. Viitoare șomeră de bunavoie, față de tot șirul ăla de oameni poftiți să își găsească ocupații în alte părți,  totuși infectată de epidemia dramatică a nesiguranței financiare viitoare.

Schimb niște replici cu noul coleg, înlocuitorul meu de origini băcăuane, care simte nevoia să facă conversație, dar nu mă întind prea mult la dialog. M-am obișnuit prea tare să îmi ascult muzica, azi din nou Archive, (Londinium – un album care mă transpune aproape instant în spațiul londonez înainte să mă reîntorc acolo for good), în timp ce răsfoiesc știrile matinale pe guardian.co.uk, hotnews (unde mai demult scria și Alina) și realitatea.net. Practic aștept de la biroul ăsta să treacă timpul, așa cum am făcut și ieri, ocupându-mi timpul cu treburi personale. Mi-am copiat pe stick lucrarile de aici, am facut o oarecare ordine pe hard, păstrând muzica pentru vreun moștenitor al acestei stații de lucru, ștergând pozele si fișierele private. Ieri după amiază am lucrat la niște diagrame pentru Rei, ce vor fi incluse în lucrarea ei. Chestii interne de funcționare a forurilor executive si legislative în parlamentul galez, pe care le-am înțeles numai pe jumătate, dar asupra cărora m-am aplecat cu pasiune, mulțumită că am ceva de făcut.

Aseară am ieșit din agenție înaintea ploii, când cerul era atât de întunecat încât părea seara târziu, deși era doar șase. Am ezitat un pic dacă să plec cu bicicleta sau să o las în camera de jos, mai ales când deasupra fulgerele începuseră să lumineze pâsla aia groasă de nori și împrejur aerul vibra de trosnete. Totuși încă nu cădeau stropi, așa că mi-am tras pelerina peste cap, am încălecat-o pe Doi Cai și am ieșit în stradă. Dar până să ajung la colțul primei intersecții, s-a auzit un zumzet ca de nor de lăcuste, apoi deodata, ca un duș abia pornit, am fost lovită de rafale. Am oprit, mi-am fixat gluga de fâș cu elasticul atașat și am pornit iar. Pe sub pelerina subțire aveam doar un maieu și pantalonii trei sferturi, o bandana, o geanta de pânză spânzurată la spate și, normal, bascheții. La a doua stradă fâșul protector se înfășurase în jurul meu ca o a doua piele, apa scurgându-se de pe el ca într-un burlan, dar încă protejându-mă în interor. Eram singură pe stradă, exceptând niște puștani ascunși sub streșini care s-au uitat lung după mine. Aproape de parc bascheții îmi erau deja plini de apă, mănușile musteau și simțeam apa rece căzută din cer, prin țesătura impermeabilă subțire. Pe Turda, în numai cinci minute, șiroiau deja râuri și la baza podului mă așteptau lacuri adânci răscolite de fiecare mașina care trecea. Urcând podul mi se parea că pedalez împotriva unei cascade, mașinile în lungi coloane înțepenite în stânga mea înaintau greoi, dar când avansau fiecare mă împroșca cu un jet de apă și noroi aproape calde. Ochelarii erau deja murdari și vedeam prin ei doar un blur de lumini și culori, dar era prea târziu și periculos să opresc acolo ca să îi pot pune în geantă. Cu fiecare metru depășeam vehicule care se claxonau nerăbdătoare și pasageri care mă priveau compatimitor din locurile lor ferite de umezeală în burțile monștrilor de metal. Și totuși eu mă simțeam excelent. Ca un copil care se bălăcește  în noroi. Pe pod am cântat în gura mare și am pedalat furios la coborâre o data cu fluviul si gălețile de apă ce-mi cădeau în cap. În Crângași mă așteptam deja să găsesc lacurile adânci și am înaintat încrezătoare prin apă până la jumătatea roții, pentru că știu deja atât de bine relieful străzilor. În dreptul unei stații de autobuz am văzut vreo cinșpe persoane înghesuite sub copertina adăpostului din stație, băgați unii în alții ca oile. Am trecut pe lângă ei fluierând, acompaniată de priviri și comentarii.

După cinsprezece minute eram acasă, cu bascheții fleașcă și pelerina șiroind, însă destul de uscată pe dedesubt. M-am dezbrăcat rapid, pentru ca toată pielea mă mânca îngrozitor, mai ales picioarele și brațele care fuseseră expuse jeturilor de apă murdară de pe carosabil. În duș m-am săpunit de două ori și mi-am clătit gâtul cu apa caldă. Când am ieșit din baie fresh si parfumată eram încă plină de andrelanină și entuziasm. Cu toate aspectele horror și în ciuda pericolului mi s-a părut o experiență genială.

Mi-am petrecut seara continuând să lucrez la acele diagrame în locul sedinței de condus anulate de doamna Mariana din cauza ploii torențiale. De la știri am aflat că din același motiv o cursă WizzAir a fost anulată aseară, a mai căzut un copac peste vreo două mașini și o parte din acoperișul de la Mall Plaza s-a prăbușit spectaculos fără victime. Dimineață am mai vazut un efect al valurilor precipitate – groapa lungă din trotuarul din fața blocului meu s-a surpat luănd cu ea bucăți de asfalt și plasa de protecție. Bănuiesc că lucrarile vor mai dura…

Poza de pe virtual-cafe.net

Aventurile doctorului Rei pe planeta Nibiru. Part 1.

In dimineata aceea, Doc, s-a trezit ca de obicei, desi avea liber. Era vineri si prin urmare o zi neobișnuită pentru bank holiday, dar cei de la Hansard Society motivaseră măsura printr-o vacanță înaintea Crăciunului. Oricum ar fi dat-o însă explicația era cusută cu ață albă și toată lumea părea să cunoască adevăratul motiv, despre care nu se vorbea însă decât în derâdere într-un mediu atât de intelectualizat ca societatea unde Doc ajunsese în urmă cu trei ani.

Londra era sub asediul mulțimilor dezorientate, care veneau și plecau din oraș, nesigure de cel mai potrivit loc în care sa aștepte deznodământul fatal prevestit de sfârșitul calendarului maiaș. Transporturile funcționau mai prost ca niciodată, trenurile aveau întârzieri colosale, iar autobuzele păreau de-a dreptul abandonate in mijlocul drumului, atât de lent se mișcau in traficul bulversat de paranoia. Prin urmare dorind să evite stressul inutil de dinaintea weekendului, Ruth a decis cu indulgență ca ‘toată lumea să lucreze de acasă’.

La telly, în seara din ajun toate showurile posibile au avut aceeași temă ‘Will The End of The World Come Tomorrow?’, predicatori dubioși și documentare sceptice, iar vreo cinci canele au reluat pentru a mia oară blockbusterul lansat in urmă cu câțiva ani, 2012. O atmosferă de așteptare ca dinaintea unei furtuni plana deasupra orașului.

Doc era, evident, de partea celor care nu dădeau doi bani pe asemenea previziuni. Ba chiar sătulă sa mai audă în fiecare zi a săptămânii aceleia cum orice frântură de discuție din autobuz se învârte în jurul stupidului subiect, prefera să facă lungi plimbări până acasă, cu căștile înfundându-i urechile.

Era o dimineață rece de decembrie, dar luminoasă și Doc decise pe loc să ia micul dejun undeva afară si sa scârțâie sub tălpi zăpada care căzuse cu o noapte înainte, fenomen rar la Londra și cu atât mai mult de tentant. Așa că Doc făcu un duș rapid, își trase niște haine potrivite și cu unul dintre aparatele polaroid agățate pe după gât ieși în aerul crispy de dimineață…

Trip to Venus

Nu e cumva paradoxal ca planeta dedicata dragostei este in acelasi timp si cea mai toxica din sistemul solar? O presiune egala cu cea de pe Terra la un kilometru sub nivelul marii, lacuri de sulf, o temperatura de peste 200 de grade intr-o atmosfera extrem de densa de dioxid de carbon, ploi de acid sulfuric si nori izbindu-se constant intr-un concentrat efect de sera care ii da specifica culoare verde.

Misto, zice Luxa. Tumultos.

My thoughts exactly…

Poze de Rei. Măzgăleli de mine.

Camden by night

Sambata seara in Camden Town. Un white russian pe canapeaua uzata de piele al unui local unde am facut pipi si am citit ziarul, o portie de tandoori chicken la o masa de lemn din The Stables si un Budweiser cald si amar la Proud, un club aglomerat unde le-am prins cantand pe Au Revoir Simone si Those Dancing Days. Sunetul mai prost ca in Control, dar atmosfera foarte misto. Era si ultima seara londoneza inainte de reintoarcerea mea in Bucuresti.

Poze de Rei (5,6) si mine (1,2,3,4)