Amintiri despre viitor

O zi caldă. Afară, într-un tricou şi o jachetă, mi se pare plăcut. Mă plimb printre blocuri, pe aleile pe unde obişnuiam să o scot pe Siada. Câţiva câini vagabonzi întinşi pe asfaltul din parcarea în care am încercat să o învăţ pe Mix să meargă cu bicicleta (şi nu am reuşit) îşi ridică capetele. Mi-e greu să nu o consider o zi ‘frumoasă’ deşi ştiu ce inseamnă 16 grade în noiembrie. Urşi polari înecându-se printre fragmentele calotei dezintegrate îmi răsar în minte. Uragane ecuatoriale. Palmieri în Bucureşti în urmatoarea jumătate de secol. Nu e improbabil. Unde mă voi afla atunci? Îmi las mintea să brambureze. Viitorul pesimist. Prea adânc imprimat în mine ca să mai pot vedea altfel. Ca un cronicar medieval înaintea anului 1000, ca un evanghelist deprimat – viziunea mea este una întunecată. Dar mai ştiu că sunt şanse să nu eşuăm în dezastre, că viaţa este una dintre cele mai puternice forţe din univers. Am încetat să mai fiu o militantă pentru ’salvarea planetei’. E mai confortabil să-mi rămân fidelă principiilor în care m-am autoformat, chiar dacă cei din jurul meu nu o vor face. Poate am renunţat la naivitatea de a crede că aş putea vreodată să schimb ceva. Lucrurile evoluează singure şi schimbările intervin treptat când condiţiile sunt propice, aşa cum celulele se schimbă în corp şi eul este un nou eu în fiecare zi. Marile schimbări sunt doar momente colective de conştientizare.

“În doi ani vrem să ne facem casă”, spune sora-mea. La pădure, unul dintre acele terenuri moştenite de la bunică-miu, unde mergeam să săpăm porumbul primăvara, când eram mică. Unul dintre ele îmi aparţine, însă ştiu, aşa cum am ştiut întotdeauna instinctual că eu nu voi locui niciodata acolo. Mi-e greu să o privesc în ochi. În familia noastră relaţiile sunt ciudat de reci-calde, discontinue, foarte rar empatice. Psihotice. Copilul ei a adormit în dormitorul mic, pe care acum mai mulţi ani îl împărţeam cu Rica, în ultima parte a relaţiei noastre, pe când eram încă studente amândouă. O fetiţă minusculă de numai trei luni şi jumătate cu ochii albaştrii, ca nimeni dintre noi. Următoarea generaţie…

Sunt uimită în faţa acestui claim uman de-a poseda. De a lăsa urme, urmaşi. A construi o casă, a da naştere, a-ţi perpetua informaţia genetică. Dintr-un motiv obscur sunt incapabilă a fi una dintre ei, iar motivul principal este că eu nu-mi doresc să las ceva aici. I used to, but not anymore. Am o viaţă, versiunea Mona Petre, pe care nu mai ţin sa o definesc orice ar fi ea: un nivel, o experienţă materială esenţială – sunt tot atâtea ipoteze câţi indivizi… La un moment dat Mona Petre va dispărea şi gândul ăsta îmi creează un sentiment de linişte interioară. Nimic în urma mea. No mess let behind.

Soră şi soră. La opt ani ştiam ca va fi aşa, când ea desena numai prinţese, iar eu preferam să-mi petrec timpul învăţând pe dinafară capitalele celor 137 de ţări recunoscute oficial în Statele Lumii de la a la z, ediţia 1975. Am ştiut ca va fi aşa şi la cinsprezece. Şi la treizeci… În seara asta, noi două în bucătăria ei suntem legate printr-o origine comună. Nimic altceva. Sora mea mai mică este o soţie şi o mamă cu planuri precise asupra viitorului. Iar, cu acelaşi look de studentă eternă, sunt o şomeră intenţionată în căutarea unor himere. Iar ce simt acum nu este nici invidie, nici admiraţie, ci o profundă uimire.

Back in town

Îmi ridic capul din carte şi privesc prin geamul autobuzului. Condens. Abur. Ceaţă. E târziu. Trecut de unsprezece seara. În romanul meu personjele se expun pe rând, fiecare capitol un punct de vedere: Elisabeth, Nate, Lesje, apoi de la început, dezvăluind un triunghi complicat, fiecare pagina un detaliu în plus. O poveste care îmi place, deşi nu se întâmplă nimic, sau ceea ce se petrece este mai degrabă banal. Şi totuşi Atwood reuşeşte din nou să mă fascineze. Cartea o am, ca pe toate celelalte din ultimul timp, de la Hackney Central Library, acum însă sunt departe de Londra, într-un autobuz aproape pustiu prins în traficul târziu în intersecţia şantierizată haotic de pe Griviţei. Văd în dreapta mea lumini în halouri de vapori şi unul dintre pilonii masivi din ciment proiectaţi să susţină viitoarea arteră suspendată. Câteva secunde încerc să-mi imaginez oraşul în viitor, dar îmi e greu să vizualizez ceva. Autobuzul este aproape gol – eu şi câţiva muncitori cu priviri goale.

Am aterizat sâmbătă seara pe Otopeni cu o linie aeriană irlandeză ce are doar de puţină vreme zboruri spre Bucureşti. Din acest motiv nu sunt foarte mulţi care ştiu de acestă companie iar cei care da, nu cară genţi de rafie sau monştrii cu trei capete setaţi pe urlet continuu, nici cutii uriaşe cu plasme la reducere şi nici nu se strigă prin aeroport folosindu-se de genuinele fă sau mă din toţi plămânii. Un zbor civilizat – pentru latura mea snoabă, iar ce m-a mulţumit cel mai tare a fost să evit iadul din Băneasa, unde mi-am promis sa nu mai ajung câtă vreme voi fi în stare să aleg alceva.

Nu aveam bagaj de cală, am trecut rapid prin controalele vamale (cu hârtia de la ambasadă am fost trimisă la un alt ghişeu unde nu era nimeni, apoi tipul de acolo m-a trecut de poartă în faţa celorlalţi) şi foarte repede am ieşit pe uşă automată de la sosiri. Dana mă anunţase că ar vrea să mă ia de la aeroport, prin urmare mă aşteptam să o văd acolo în mulţime, însa am fost suprinsă să o observ şi pe Luxa împreună cu ea. Câteva lucruri s-au schimbat de când am plecat acum câteva luni…

783-ul ne-a lăsat în Romană. Era o seară umedă, dar caldă pentru noiembrie, eu mă simţeam ciudat de parcă aş fi lipsit de foarte multă vreme din oraşul ăsta. Îmi dorisem atât de tare să-mi revăd prietenii, iar acum mă simţeam parcă emoţionată. Sau, nu ştiu, reţinută cumva. Străzile mi s-au părut mai întunecate decât îmi aminteam.

Dana ne-a condus undeva prin Lipscani, într-un local nou, rearanjat în locul vechiului Loggia. Eu am cerut un pahar de fetească neagră, care m-a costat ultimii lei pe care îi aveam rămaşi în portofel când am plecat la Londra. Nici nu ştiam cu ce să-mi încep poveştile. La urma urmei ce am atâta de povestit? Dar conversaţia a curs uşor ca şi vinul. Mai apoi, când ne-am terminat băuturile şi s-a făcut târziu, Dana s-a ridicat să plece la o piesa de teatru, de care îmi povestise cu câteva zile mai devreme. Până la urma am mers şi noi cu ea, luând un taxi de la Universitate. Nu mă grăbeam să ajung acasă unde urma să fiu singură şi total tăiată de la formele moderne de comunicare.

O străduţă în zona Dacia, o casă anonimă cu aspect abandonat, o curte cu copaci lăsaţi să se sălbaticească. Întuneric. Am fost întâmpinate într-o verandă de Paul, fiecare dintre noi a primit o cană cu ceai şi am fost conduse prin labirintul de încăperi spre camera cea mai îndepărtată. Întregul loc degaja un aer exotic, obscur, ilicit. Un eclectism de inspiraţie berlineză care combina graffitiurile de pe pereţi cu obiectele de anticariat dispuse suprarealist ca într-un minimuzeu şi cu mobilierul vechi, fără îndoială moştenit odată cu casa. Arty-vintage, not my type of cosiness, însă plăcut. Nu aveam nici cea mai vagă idee la ce să ne aşteptăm. Casa nu era o sală de teatru – nu ca m-aş fi gândit la vreun ceva convenţional anyway. Un performance underground, nu chiar interctiv, dar care te implica în poveste din momentul în care treceai pragul acelui loc. La intrare fusesem rugate să lăsăm o mică donaţie într-un cazan de tablă şi după un sfert de oră, toţi cei din casă au fost rugaţi să pofteasca într-o cameră mai mare cu scaune şi perne pe jos. Eram mai puţin de 20 de oameni, schimbând priviri între noi, sorbind din cănile de ceai. M-am aşezat pe o pernă roşie, sprijinită de o comodă lăcuită, în stânga mea Dana, în dreapta Lux. Piesa a început pe neaşteptate, când patru dintre cei aşezaţi ca şi mine acolo şi-au ridicat vocile. Un dialog straniu conturând o poveste. Dincolo de subiect şi interpretare, foarte mişto de altfel, am avut viziunea unui episod arhaic. Un trib adunat în jurul focului. O interpretare a unui mit ancestral. O întoarcere la orgini. Doar că în mijlocul nostru nu erau flăcări hipnotice ci o măsuţă joasă cu ceainic.

Am ieşit de acolo după miezul nopţii. Înapoi în Romană, Dana a luat un taxi în altă direcţie, Luxa a fost de acord să petreacă noaptea la mine, dar înainte aveam nevoie să scoatem nişte bani. Dar din nefericire s-a întâmplat ca în weekend toate ATM-urile din oraş să nu funcţioneze. Nici eu, nici ea, nu am putut retrage vreun ban şi iată cum, la unu, în noaptea în care abia aterizasem în Bucureşti, am fost forţate să mergem pe jos până în Militari. O plimbare lungă. Mi se părea incredibil că voi fi nevoită să merg opt kilometrii la ora aceea, în condiţiile în care eram deja atât de obosită. Dar nu a fost chiar atât de rău. Lux a fost nice să se ofere să îmi ducă ea rucsacul la un moment dat, am povestit mult şi în final am ajuns la apartamentul meu. Home, sweet home. Şi, din nou, ce stranie senzaţie. Un loc străin şi intim în acelaşi timp. Ne-am culcat după 3 AM, dar mi-a luat mult timp până am reuşit să adorm.

Bad news

mona_petre: la multi ani, dana!
Dana: hei,m
Dana: : )
Dana: merci, pupic
Dana: ce faci?
Mona: bai. tocmai am patit-o ca tine…
Mona: inca nu pot sa realizez implicatiile
Mona: mi-au fost furate toate actele aseara
Mona: si pasaportul si buletinul
Dana: what?????
Mona: le-am avut pe amandoua la mine ieri pt ca am fost la banca sa deschid contul
Dana: fuck it!!! nu pot sa cred…
Dana: asa..
Mona: aia mi l-au aprobat si am fost super happy, asa ca am zis sa iesim in centru
Mona: de obicei nu le iau pe amandoua la mine tocmai sa evit asa ceva
Mona: si fix ieri s-a intamplat
Mona: inca nu pot sa-mi explic cum naiba
Dana: pai, ti-a luat careva portofelul?
Mona: actele erau in alta parte decat portofelul
Mona: so cred ca trebuie sa merg la politie si al ambasada
Mona: nasol e ca va trebui sa aman toate interviurile pt NIN si etc
Dana: vai….
Mona: pe care le-am asteptat o luna
Dana: da, cred ca la ambasada trebuie sa mergi
Mona: si cred ca va trebui sa ma intorc fortat in tara ca sa obtin alte acte
Mona: nu-mi vine sa cred
Mona: stau proasta si tot intorc in cap fiecare pas de aseara
Dana: nici mie. mi  se pare ireal
Mona: yeah. ce varza
Mona: tu ce faci de ziua ta?
Dana: vai,mones…
Dana: acum, as vrea sa ma teleportez acolo la tine. si sa stau si eu ziua asta cu tine
Dana: nu o sa uit niciodata cum a fost cand mi-au furat geanta, cum m-am simtit si cat a contat ca nu m-ai lasat singura
Dana: pai, deocamdata sunt la job…o sa plec ceva mai devreme…si, nu stiu, as bea ceva, undeva…poate imi iau ceva dragut, sa vad ce ma inspira…ar fi fost fain sa fii si tu around
mona_petre:  mi-ar fi placut
mona_petre: ori sa fii tu aici. ori eu acolo
mona_petre: dar, gata, nu o sa ma panichez. trebuie sa fac ceva eficient.
mona_petre: ma duc la politie. poate le-a gasit cineva sau chiar ei…
mona_petre: apoi merg la ambasada daca mai am timp inainte de cursul de azi
Dana: da, clar
Dana: asta trebuie sa faci, daca nu reperezi in memorie pe unde ai fi putut pierde….
Dana: (vai,fetita, parca e un facut, astea-s lucruri facute in ciuda sortii, ca si cum ar aparea piedici invizibile, stii? la naiba, o sa fie ok, o sa vezi)

Coccinelle parisien

Tucea ma intreaba cum de nu povestesc si de altii, ci doar mereu despre Rei. Pai raspunsul e simplu. Altii nu prea exista… Well, ar fi Pino… Ia sa vedem ce am despre el. In weekend a fost plecat undeva in Liguria, despre care stiu doar ce mi-a povestit dimineata asta. In Italia inca se face plaja. Marea e suficient de calda. Iar luni zborul lui inapoi a fost anulat in Genova din cauza unei trombe d’aria atat de nervoase incat a prabusit niste copaci in oras. A ajuns azi noapte dupa o zi de asteptat in aeroporturi cu un WizzAir din Milano, Orio al Serio.

Cat a fost Pino plecat, Doctorul a avut o vizita din Paris. Stiam de fata asta din mai multe povesti de-alea ei, desfasurate de-a lungul celor sapte luni de cand ne cunoastem. O prietena veche si foarte apropiata. Asa ca imi era destul de familiar numele ei inca dinainte sa ajung sa o cunosc. Sa o numim simplu S. A venit vineri seara si am asteptat-o la St Pancras International Train Station. Afara ploua si pana la statie ne-am chinuit sa ne protejam fiecare cu cate o umbrela made in china rupta obligatoriu la o moaţă. Cand am ajuns mai devreme, ne-am oprit la o cafenea Costa si ne-am luat eu un decaf latte si Rei un ceai. O fi Anglia o insula, dar noi traim in secolul 21 si S. urma sa ajunga de la Paris cu Eurostarul, prin celebrul tunel sapat in stanca sub Canalul Manecii. Doua ore in cap – mai rapid decat rapidul de la Bucuresti la Brasov. Rei avea emotii si prin empatie cred ca si eu, desi nu aveam ce arata. Apoi poarta de la Arrivals s-a deschis si o maree umana a iesit prin ea. Tipa s-a lasat asteptata, dar nu mult. Doc se fataia de colo-colo, iar eu, sprijinita de un stalp, terminam un joc de bubbles. In sfarsit s-au zarit, s-au apropiat, apoi s-au imbratisat suficient de lung incat eu sa am timp sa-mi inchid jocul, sa ma dezlipesc de coloana mea si sa ma uit un pic pe peretii incercand sa nu interferez indiscreta. Am putut totusi sa observ expresia de abandon in caldura acelei apropieri, care se citea pe sub ochelarii lui S. Ochi inchisi, zambet pierdut, rechargeable contact. Misto. Pe urma am facut cunostiinta.

S. mi-a placut pe loc. Poate si ajutata de faptul ca mi s-a parut cumva familiara. Enigma asta am rezolvat-o mai tarziu, cand am realizat de unde si pana unde. Parul sigur si poate ceva in trasaturile fizice imi aminteau extrem de mult de Mona, asa cum am cunoscut-o la inceput, acum cativa ani. Si mai misto deci.

Am uitat sa va spun ca urma sa stea la noi tot weekendul, insa, odata ajunse acasa, Rei si-a dat seama ca noi nu avem o patura sau o pilota in plus. Cu atat mai putin un sac de dormit. Ramaneau doua variante. Sa o instalam in camera goala a lui Pino, sau sa o culcam cu noi. Am recurs la ultima. In seara aia am comandat o pizza vegetariana si fara sa ne lungim pana tarziu ne-am retras la culcare.

A fost un pic ciudat, dar nu e prima data cand mi se intampla asta. Ba chiar marturisesc ca situatia a avut doza ei de exciment. Doc dormea la mijloc, eu si S. fiecare pe cate o parte. Mi-a luat mult timp pana cand sa ma pot relaxa suficient incat sa intru in faze profunde de somn. Cea mai mare parte din timpul noptii am plutit intr-o somnolenta amestecata cu un oarecare grad de luciditate. Milioane de ganduri care alunecau din subconstient in lobul frontal, dincolo de controlul meu. S. e o fata straight, insa asta nu m-a impiedicat sa fabulez imagini semiconstiente ale unui trio erotic. Crazy, I know. Insa apropierea dintre ele doua, chiar daca stiam ca numai prieteneasca, era ca un soi de afrodiziac care imi dizolva inhibitiile. Evident nu am facut nimic mai departe. Nici nu am miscat prea mult in treimea mea de pat. Si nici nu mi-am permis sa brodez prea mult pe marginea acestei fantezii.

In cele doua zile si doua nopti ne-am plimbat prin Broadway Market, pe Southbank, prin Westminster si Soho, dandu-ne fiecareia ocazia sa facem poze, dar mai ales lor doua cu aparatele lor old school. S-a vorbit mult de fotografie, am petrecut cateva ore prin Tate Modern si National Gallery, ne-am ascuns de ploaie intr-un Starbucks si am mancat toate trei dintr-o portie de paella pe o scara, sub o streasina in Covent Garden. Am mai dormit o noapte impreuna si eu am pregatit intr-o dimineata o omleta geniala, apoi, intr-o seara, fantasticul meu risotto cu mar. Mi s-a parut misto de fiecare data cand le-am vazut apropiate. Ideea ca altcineva tine la Doc atat de mult mi se pare ceva cald si frumos, dincolo de neintentionatele conotatii erotice in capul meu. M-a amuzat, fara sa si spun asta atunci, sa vad mana lui S. retragandu-se grabit din ciuful Doctorului rasfatat cand eu apaream in camera ori in apropiere.

Am avut un singur moment un pic cam weird duminica dupa amiaza cand, intoarse acasa, mancam niste ciocolata si prajiturele pariziene si din senin am fost pur si simplu informata ca ele vor sa iasa in parc ‘un pic’. So, mi-am luat cartea de perspectiva spatiala pentru ilustratorii de comics, m-am lungit pe canapea si m-am prefacut ca nu-mi pasa. Ok, am zis, no problem, Doc. Ele au iesit. Eu am fumegat vreo zece minute concentrandu-ma asupra perspectivei la un singur punct de fuga, pe care o stiam destul de bine din liceu, de la orele de desen tehnic. Dar pana la urma a trebuit sa recunosc ca nu se intampla nimic grav, what the hell, si ca oricum si eu as face asta, ba chiar abundent. Ma refer la un timp separat cu altcineva, la spatiu liber de-a ma misca in relatia asta si in afara ei… Cand s-au intors eram bine dispusa in capul meu, dar tipic, mi-a luat ceva timp sa redevin joviala.

Mai tarziu am condus-o pe S. la statie si toata lumea s-a emotionat la despartire in fara portilor de check in. Povestea asta m-a facut sa-mi fie iarasi dor de my friends. For some reason, insa, Doc considera ca tot weekendul a fost incarcat de o anumita tensiune neplacuta. Eu nu am simtit-o si chiar am fost uimita sa aflu asta de la ea. Dar acum momentul din weekend este mai degraba un subiect inchis.

Dining in is the new going out

Aseara am fost invitate la cina de catre Pino. O exa de-a lui, pe nume Rose, a anuntat ca are chef sa ne gateasca tuturor si toata povestea urma sa se intample la noi in apartament in jur de ora opt. Cum ieri a plouat pana seara foarte tarziu, Rei a ajuns acasa clantanind de frig, dar prevazatoare ma sunase inainte rugandu-ma sa-i pregatesc o baie fierbinte. In timp ce eu potriveam robinetii, ea a avut timp pentru o sticla de vin frantuzesc, contributia noastra la seara semi festiva. Din fericire avem magazinele astea turcesti si vietmaneze foarte aproape, unde poti gasi aproape orice.

Cei doi au intarziat sa apara si in timpul asta, oarecum infometate, Doctorul si eu am terminat strugurii din frigider si un pachet de Oreo in fata unui episod vechi, sezonul doi, din Xena, The Warrrior Princess. Pe la opt si un sfert au ajuns si ei, eu mi-am schimbat pantalonii scurti pe o pereche de jeansi si am facut cunostinta in bucatarie. O tipa inalta, tunsa scurt, cu un aer pozitiv si oarecum crazy, dar la modul bun. Decisese sa gateasca pentru patru o reteta dintr-o carte numita ‘First Time Cooks’. O poza in carte arata fasii de muschi de porc in sos de ghimbir si pastai mange-tout pe langa un pat de semolina. Suna bine, chiar daca masa se anunta a fi destul de tarziu. Mazarea asta e o noutate pentru mine, nu am intalnit-o niciodata in Romania si asta probabil pentru ca e un soi obtinut dintr-o incrucisare intre mazarea chinezeasca si un soi mutant inventat de doi tipi americani. Practic, partea comestibila este toata pastaia, nu doar boabele si are un gust bun, fresh.

Rose nu e o experta in bucatarie, dar s-a descurcat binisor. Pino a fixat extensiile la masa de sticla din living si apoi si-a intrat in rolul de baiat desfacand sticla de vin. Un Bourdeax, Castel Nu-Stiu-Cum, nu cine stie ce dar acceptabil. In timpul asta am facut si conversatie, fiecare si-a prezentat jobul si cam ce face zilnic, exceptie fiind eu care nu am putut da decat o vaga descriere generala despre ce inseamna sa fii freelance graphic designer. In timpul asta am continuat sa-mi rasfoiesc numarul proaspat din Wired, cu paharul de vin in apropiere. De Pino v-am spus cate ceva – IT something plus un master in politica. Rose ne-a povesti ca lucreaza la o fabrica de pantofi, dupa ce si-a abandonat cariera intr-un birou, nu am inteles precis ce anume. Iar de Doc stim deja ce face – agent MI6 undercover, disimulata in simplu analist politic pentru una dintre societatile care organizeara evenimente in care sunt implicate importante capete parlamentare. Ma rog, let’s not go there…

Ca simplu fapt divers, Pino a marturisit ca imi citeste blogul cu Google Translate. O secunda I freaked out, apoi mi-am spus what the hell. Si eu google-esc pe toata lumea. It’s a part of life… Pe urma ne-am uitat la un film facut de o alta fosta gagica de-a lui, o poloneza bulimica geniala, cum a prezentat-o el. Era vorva de o animatie frame-by-frame intr-un cimitir victorian parasit din nordul Londrei. Ma rog, spooky, dar destul de reusit mai ales in cadrele cu animatia din plastilina. Dupa al treilea pahar de vin – intre timp destupasem si o sticla de Rioja dintr-un soi de struguri mediteraneeni, Tempranillo, foarte aromat si puternic – Rose a anuntat ca e tarziu si trebuie sa prinda autobuzul.

Ne-am culcat dupa miezul noptii, eu cam drunk.

Lunch break

A treia zi cu ploaie. Aseara am citit pana tarziu de tot si dimineata m-am trezit foarte greu dupa zece. Incerc sa termin cartea asta a lui Coupland cat mai curand, pentru ca o alta rezervata ma asteapta la biblioteca inca de acum 3 zile. In fiecare dimineata Pino are obiceiul asta minunat de-a scoate totul din masina de spalat vase si clinchetul de furculite si farfurii are darul sa ma trezeasca definitiv. Nu scrasnesc din dinti, dar sunt pe aproape. Din fericire el e simpatic si imi trece inainte sa ies din camera. Cum ma vede misunand pe hol si e sigur ca sunt treaza incepe sa cante. Vocalize, canzoni italiani, dar si refrenuri rusesti repetate de cate douazeci de ori, totul loud, cat se poate de latin. Da, pentru ca italianul nostru este extrem de pasionat de limba si cultura rusa. In fiecare dimineata ascultam un radio online rusesc, compania la care lucreaza e o filiala din Moscova, ba chiar avem o serie de CD-uri si filme cu titluri in chirilica. Dar sa nu va imaginati vreun tenor. Banuiesc ca lalaiala asta galagioasa cu ritm pretins ar trebui sa fie fun, asa ca incerc sa ma obsinuiesc sa nu ma enerveze. E parte din autodisciplina legata de lipsa mea de umor.

Pentru azi decisesem sa o insotesc pe Rei la pranz. Si nu oricum, ci mai intai sa gatesc si sa merg la ea cu mancarea calda. Un fel de Ana lui Manole moderna, minus sacrificiul uman si zburatul de pe acoperis. La unspe, dupa ce Pino a plecat ca de obicei, mi-am rezervat livingul doar pentru mine si am ales sa pregatesc ceva simplu si rapid incat sa pot fi la unu jumatate in pragul Doctorului. Am gatit un fel de penne al’arrabiata al dente, pe care le-am pus calde intr-o caserola, deasupra am ras multa granna si am rupt o ramurica intreaga de busuioc grecesc. Mai tarziu a trebuit sa iau autobuzul, desi era deodata uscat, dar prognozele ma asigurau ca ploaia va reincepe curand. Luasem una dintre hainele ei, pentru ca nu am aproape nimic pentru vreme rea. O haina din stofa ultramarin cu doua numere mai mare. Am reusit sa ajung la unu jumatate, in ciuda faptului ca la un moment dat m-am ratacit intre Clerkenwell Road si High Holborn. Rei era infometata, evident si infrigurata. Eu ma imbracasem foarte bine si imi era cald inca dupa ce coborasem din autobuz. Am mers sa mancam in gradina interioara de la Lincoln’s Inn si cand am scos caserola, inca suficient de calda, Doctorul deja saliva tremurand. Atunci i-am sugerat sa facem schimb de haine. Ea a luat sacoul de stofa si eu haina de panza neagra de le h&m, pe care o purta astazi. Am avut grija sa iau cu mine 2 perechi de bete de bambus, mai practice decat furculitele si o bucata destul de lunga de servet de hartie, pe care l-am rupt in doua si i-am da si ei o jumatate. Am mancat amandoua din cutia de plastic, asezate pe o banca si recunosc, fara modestie, ca pastele mi-au iesit bestial. La un moment dat a inceput chiar sa ploua, dar am deschis umbrele mea neagra made in china si am continuat sa manevram betele, ascunse de picaturi. Ei ii s-a parut un tablou misto si a anuntat ca i-ar fi placut sa se dedubleze cumva si sa ne faca o fotografie de undeva de sub platanii inalti.

A fost un pranz dragut. Rei s-a intors la birou fara tragere de inima si cu haina mea, iar eu m-am plimbat prin ploaia intre timp devenita mai agresiva, cautand un shop de unde sa-mi incarc cardul de transport. Chiar daca am nimerit pe Farringdon Road, o strada aparent ocupata numai de magazine de bijuterii si restaurante si mi-a luat destul de mult sa gasesc o pravalie ieftina de ziare, mi-a placut sa ma plimb aiurea prin ploaie. Pe urma am gasit ce cautam, am pus 5 £ pe oyster card si mi-am cumparat numarul pe noiembrie din Wired. Tot drumul pana acasa am citit despre Jim Denevan, un artist dubios care face desene uriase pe fundul unui lac secat in Nevada, apoi un reportaj despre extremistii din retelele sociale gen Facebook.

Marţea optimistă

A plouat si astazi toata dimineata. Ascult din nou Tchaikovsky de la masa din living cu toata panorama orasului sub capacul de nori. Insa azi sunt mai plina de un ceva. M-am trezit devreme, am citit vreo ora, apoi am trecut prin ritualul meu matinal semi autist. Zic autista dupa ce mi-am contemplat un pic comportamentul recent: poor social skills, the ability to obsess on anything repetitive, paranoia and the sense of continually being judged and measured. In plus, faptul ca nu prea suport atingerile sau dialogurile obligatorii cu strangers…

Am inceput prin a face patul perfect, militareste, am impaturit tricourile noastre de dormit si pantalonii de pijama care au mers in sertarele fiecareia, hardul extern in sertarul lui, cablul plus stecherul in cutia cu fire, canile de ceai in masina de spalat vase din bucatarie si jeluzele verticale deschise pana la capat si indreptate in unghi de 90 de grade. Apoi un dus lung. In timpul asta Pino isi termina exercitiile de inviorare pe parchetul din living. Cand imi uscam parul, el a iesit strigandu-mi ciao-ciaoooooo-ul lui obisnuit.

Dupa unspe fara un sfert raman singura si tot apartamentul imi aparttine. In jeansi, tricou si flanela ma mut in living, unde mai intai deschid laptopul si, pana cand sistemul de operare se incarca, intorc camera de luat vederi si pun apa pentru ceai. Cred ca am uitat sa mentionez camera pana acum. Pino, fost IT-ist, are aceasta paranoia cu posibilitatea ca noi sa fim vreodata jefuiti. Prin urmare exista doua camere video care functioneaza non stop. Una in living si una in dormitorul lui. In fiecare dimineata, exceptand cele in care uit complet de ea, intorc camera cu obiectivul spre fereastra. Stiu ca suna relativ freaky, dar sincer nu ma deranjeaza atat de tare.

Intre timp am news. Adina mi-a fixat ieri un nou interviu cu biroul pentru national insurance number pe 29 octombrie. De data asta sunt mai bine pregatita sa ii fac fata functionarului care va sari sa-mi puna palma in piept. Azi dimineata am primit prin posta prima factura care are numele meu pe ea. Este o dovada foarte importanta ca locuiesc in Londra si imi deschide calea spre alte cateva lucruri. Primul este posibilitatea de-a avea un cont bancar in UK, iar celalalt de-a ma inscrie la un medic de familie (aici ramane sa investighez ceva mai mult). Dincolo de dovada de locuinta insa mai am nevoie sa demonstrez ca voi lucra in UK, fara sa cer beneficii de la stat sau sa incerc sa ma angajez (chestiune ilegala). Treaba asta e tricky si tine de judecata subiectiva a functionarului pe care trebuie sa-l conving ca nu vreau sa comit nici o ilegalitate, ci intentionez sa lucrez ca freelancer. I-am scris un mail ieri lui Alex in care i-am explicat tot si i-am cerut sa ma ajute cu o scrisoare de recomandare in care sa se prezinte ca un eventual client interesat de serviciile mele creative. Azi dimineata am primit mailul lui:

‘Buna Mona,
O sa itzi fac atunci o scrisoare / contract ca sa le inchizi gura. Si da, ordinea e NI number intai, si dupa treaba aia cu self employed. E si pe net treaba asta, si da, birocratii sunt idioti in mod universal: cred ca ii cloneaza undeva, pe ascuns, si dupa aia le extirpa simtul umorului si orice gonade ar putea sustine un zambet.
Vb, chip up, Alex

Grozav. Toata treaba asta mi-a dat o dusca de optimism asa incat am decis sa ies, in ciuda ploii, ca sa caut un store 3 si sa-mi inlocuiesc sim cardul pe care il cumparasem sambata, dar care nu functiona. Am google-it providerul de telefonie mobila si am gasit un magazin destul de aproape intr-un complex comercial pe Kingsland High Street. Ploia s-a oprit chiar inainte sa ies, asa ca l-am luat pe James si, intr-o jumatate de ora, nu numai ca am gasit magazinul, dar am si rezolvat cu cardul si eram inapoi.

O alta veste este ca ieri, in timp ca ma uitam plictisita pe Facebook, mi-am amintit ca Dinu si prietena lui Anca spuneau la un moment dat ca intentioneaza sa se mute in Londra pentru niste cursuri la care fusesera acceptati. Cum pe ea o am printre Friends dar nu am mai vorbit de secole i-am lasat un mesaj. Basic stuff de genul ce mai faceti, eu sunt in Londra, voi? Aseara ne-am prins online. Se pare ca locuiesc acum in nord undeva si ca urmeaza sa se mute curand in Vauxhall. Nu ma asteptam sa fie atat de dur aici, mi-a spus Anca. Amandoi isi cauta de lucru part time, pe langa scoala. Nu ma pot bucura nici de oras si nici de cursuri. Nu ma gandesc decat la supravietuire. Stiu prea bine ce vrea sa spuna. Am stabilit destul de vag sa ne vedem vineri seara…

Maiorule Regescu, te iubesc!

O vineri misto cu Bowie si incredibil de mult soare. Incep sa ma obisnuiesc cu aceste boxe de un metru fiecare, cu sunet excelent. Abia aseara am realizat zapacita ca suntem deja in Octombrie si, fiindca Facebook este destept, mi-am amintit si de o chestie foarte speciala astazi, pe care altfel as fi ratat-o din cauza situatei mele atemporale. Ar fi fost o gafa uriasa si ma bucur ca am toata tehnologia asta care sa ma traga de maneca. Adica despre ce este vorba?

Ei bine, iata ca va spun. 2 octombrie nu este nimic altceva decat ziua unei tipe foarte misto pe care eu am avut privilegiul si fericirea sa o cunosc de aproape in decursul anului trecut. Google zice ceva de Gandhi, dar va asigur eu ca nu stie nimic. Happy birthday, Puştache! Am avut noi potrivirile si nepotrivirile noastre. Mama, si ce certuri fabuloase, remember? Da, cu voi vorbesc acum. Banuiesc ca nu au fost uitate usile trantite, ţigarile solitare pe geamul de la bucatarie, sau vacanta esuata de la Sfantul Gheorghe. Dar mai ales cand m-a dat afara pe usa si jos pe scari din apartamentul ei din Iancului. Pustache a fost o pisica care zgarie rau si iubeste torcand.

Iar acum pare sa fi venit momentul ala grozav cand, dincolo de orice, putem spune ca exista un ceva adanc intre noi care nu va disparea. Am sunat-o tarziu ieri, la miezul noptii GMT +2, dar nu mi-a raspuns si apoi pe la vreo 3 sau oare cat era m-a trezit din somn cu vocea ei cristalina cu sfarsit de amigdalita. Eu visasem nu stiu ce urat, cu niste hoti asasini pe care i-as fi descoperit pe hol in timp ce ma ridicasem sa merg la baie. A fost a doua oara cand Doctorul a fost nevoita sa ma zgaltaie un pic ca sa ma dezmeticeasca din strigatele mormaite frenetic. Cand a sunat telefonul sub pat eram ametita si cu ochii lipiti. Numarul romanesc nu-l mai folosesc deloc, dar ieri a fost o situatie speciala pentru ca a trebuit sa o sun pe avocata cu ceva legat de suspendarea firmei, proces care inca nu s-a incheiat. Ma rog, niste complicatii pe care nu vreau sa le mentionez ca sa nu ma enervez. Ei, si uitasem cum suna acel Nokia rapciugos. Dar era ea si m-am bucurat atat de tare sa o aud.

Inainte sa adorm la loc am simtit foarte acut cat de tare imi lipsesc prietenii mei. Stiu ca nu ar trebui sa ma gandesc la asta insa. Doc imi spune ca trebuie sa ma desprind, sa las in spate discutiile, messul si sa caut sa ma integrez mai mult aici. Stiu ca are dreptate, dar cu firea mea nesociabila mi se pare o complicatie.

Ploaie cu cidru

Plouă serios. Pe sub fereastra mea trec umbrele, cele mai multe femei de culoare casnice care se întorc de la Tesco. E toamnă şi astăzi un septembrie rece, spălat de apele Atlanticului evaporate, condensate în atmosferă şi împinse de curenţii calzi ale Gulf Streamului deasupra insulelor britanice. Sunt in UK de aproape o lună şi nu m-am îngrijit să am o umbrelă ca lumea, exceptând o gioarsă neagră made in china pe care am luat-o într-o seară din Soho, dintr-un shop indian şi care oricum s-a rupt la un moţ.

Aşa că azi stau în casă. Singură. Helen, chinezoaica, care de obicei rămâne înăuntru şi nu ştiu ce face toată ziua, a ieşit dimineaţă tropăind pe duşumeaua din hol cu paşi mici şi apăsaţi. Banuiesc că e o deformaţie culturală să mergi aşa, moştenită de pe vremea chimonourilor strâmte ce împiedicau un compas deschis.

Aş fi vrut sa merg la bibioteca de pe Mare Street, în aceeaşi clădire cu Hackney Museum. Dar până acolo, pe bicicleta sau nu şi fără umbrelă, m-aş face fleaşcă. Oricum, întâi am nevoie să înţeleg ce acte trebuie să arăt ca să mă pot înscrie. Prin urmare recurg încă o dată la Internet şi cer detaliile prin email la oficiul lor de informaţii. Mă gândesc că ar fi mult mai avantajos să îmi iau literatura de la bibliotecă, pentru că oricum nu ţin neapărat să car cufere cu cărţi de colo până colo. Cardul la Waterstone’s e convenabil, dar chiar şi aşa un volum de oricare gen e rar sub 6.99 pounds, iar eu trebuie să cheltui cât mai puţin momentan.

Zile astea trăim auster. Eu încerc să fac cât mai puţine cheltuieli de pe cardul românesc pentru că sunt nevoită să plătesc un comision la fiecare tranzacţie, iar Rei pentru ca a aruncat mai mulţi bani decât se aştepta în povestea cu Liverpool. Aşa ca am tăiat de pe listă mesele în oraş şi gătim acasă cu chestii cumpărate de la aprozarele orientale din zonă. Cred că putem trăi şi cheap şi o să ne fie mult mai confortabil când ne vom muta în Hacton Square.

Aseară, când am fost sa o iau pe Rei de la job, ea a insistat să o însoţesc într-un pub aproape, unde colegii ei luaseră un drink cu ocazia plecarii unui tip Nicolas, care îşi încheia internshipul la Hansard. M-am cam fâstâcit, dar până la urma am spus ok când Doc m-a asigurat că nu e obligatoriu să interacţionez prea mult cu acei oameni necunoscuţi. Cum eram cu bicicletele, am ales să bem ceva slab alcolizat şi am primit un soi de cidru din care am tot sorbit când nu mai ştiam ce sa adaug la conversaţie. Bineînţeles că în The Castle, lucrurile au stat altfel – fiind o faţă nouă alaturi de Rei, am atras atenţia şi fiecare a ţinut să se prezinte. Dar am rămas suprinsă să înţeleg ca toata lumea îmi ştia deja numele. ‘Are you Mona?’, zâmbete, ‘nice to meet you’ şi ‘are you ok?’ drept clasicul ‘ce faci?’. Simpatic. Îşi povesteau nişte glume interne şi erau vizibil amuzaţi, dar am şi chatuit un pic cu câţiva dintre ei. Basic stuff. O altă supriză plăcută a fost când Nicolas şi apoi Fiona s-au oferit să îmi dea mai departe portofoliul unor prieteni din industria designului. Azi m-am îngrijit cu nişte mailuri entuziaste de it was really nice to meet you şi thank you cu CV-ul ataşat. Să vedem cât înseamnă cuvântul lor, pentru că îmi amintesc de ce spunea Roca cu promisiunile deşarte ale personajelor mişto pe care le întalneşte in Montreal. Vin dintr-o societate în care nu am avut încredere în nimeni. Şi aici încă nu ştiu dacă asta se va schimba. We’ll see.

Wednesday is my lucky day

Vestea bună a venit miercuri. Proaspătă şi surprinzătoare de parcă nici una dintre ele nu s-ar fi aşteptat la asta. La ora aceea, încă dimineaţă devreme, Mona era de mult trează, îmbracată în haine de zi şi concentrată deasupra computerului aşezat pe un scaun pliabil cu spătar, în dreptul canapelei de piele primită o dată cu camera de pe Clarence Road. Doctorul plecase la birou cu mai mult de două ore înainte, mai devreme astăzi pentru că a trebuit sa ia autobuzul. E o dimineaţă înnorată, aproape întunecată, peste geam se văd frunze verzi de castan agitate de vânt şi clădiri de cărămidă roşie. Pe sub fereastră, care aici are un alt sistem de deschidere cu glisare pe verticală, intră o briză răcoroasă.

Computerul este nou. Mona insistase că va avea nevoie de unul, ca să fie conectată la Reţea, dar mai mult decât atât să poate fi capabilă să răspundă unor eventuale proiecte de design. Cu o zi în urmă, a patra zi de când ajunsese in Londra cu intenţia sigură de a rămâne, intoxicată de o stare de anxietate ciudată ce nu îi permitea momente de relaxare sau de poezie, cum sugerase Starbuck, ea ştia ca singura cale spre liniştea interioară imediată ar fi ajunsă numai depăşind primele probleme de acomodare. Practicabilitatea rămâne discutabilă. Ea o numeşte experienţă.

In ordinea necesităţii cei trei paşi importanţi sunt: accesul la informaţie (deci laptop plus conexiune la internet), transport – şi nu un simplu Oyster card pay-as-you-go, ce taxează un pound pentru fiecare călătorie cu autobuzul (deci o bicicletă) şi, bineînţeles, o locuinţă. Luni şi marţi, ameţită încă de toate noutăţile la care urma să se adapteze, Mona şi-a petrecut zilele sortând fotografiile din weekend, folosindu-se pentru asta de computerul Doctorului, de la biroul micuţ, din camera pe care o împărţeau. Ieşea doar după amiezile, când mergea să îşi întămpine iubita în faţa cladirii înalte de pe Chancery Lane, apoi se plimbau de mână spre casă căteva staţii de autobuz. Marţi însă, neobişnuită să stea degeaba, Mona a decis să se ocupe cât de rapid de primele două impedimente. După lungi căutări a găsit bicicleta potrivită, online, şi a comandat-o pe loc, urmând ca ea să sosească joi dimineaţă. Toată această operaţiune a durat mult, până după prânz, însă lucrurile păreau că au început să se mişte activ.

La prânz, a avut o farfurie de mâncare de ciuperci, gătită cu o seară înainte şi încălzită în grabă la cuptorul cu microunde înainte de-a fi adusă lângă computer. A mâncat scanând siteurile de electronice, urmărind un deal bun pentru un laptop capabil să suporte programe de design, care sa nu depăşească bugetul de 400 de pounds. După ce a terminat a lăsat farfuria deoparte, pe braţul canapelei şi a continuat să verifice ofertă după ofertă. în final a decis ca un Dell Inspiron 15 ar fi o opţiune bună, încurajată şi de aprobarea Doctorului. A plătit folosind cardul şi după cele căteva ore de stat pe scaun şi-a întins în sfârşit spatele mulţumită. That was easy, şi-a spus ea, felicitându-se prea devreme, pentru ca după vreo oră telefonul din cameră a sunat tulburănd liniştea. Credea ca este Doctorul, dar s-a trezit nepregătită în faţa unei voci cu accent ciudat a unei sales asistente de la Dell. Are You Mona Petre? a întrebat vocea, pronunţând Pitră. Yes, I am, a răspuns ea. Au urmat o serie de întrebări menite să lămurească motivul pentru care adresa de livrare londoneză este diferită de cea românească pe care este înregistrat cardul, în faţa cărora Mona s-a simţit încolţită, zăpăcită şi, în final, incapabilă de-a furniza o informaţie coerentă. Conversaţia s-a încheiat după câteva minute de confuzie la ambele capete ale firului, cu concluzia previzibilă că tranzacţia va fi refuzată. Primul eşec de comunicare, de birocraţie britanică a izbit-o atunci cu forţa unui uragan, aducând rafale de nesiguranţă şi săpând râuri de frustrare de sine în scutul subţire pare care personajul nostru îl purta invizibil asupra sa. În momentul în care Mona a pus receptorul jos, şi-a descoperit ceafa acoperită cu transpiraţie proaspătă şi tricoul ud. Mai rămâneau foarte puţine minute pană când să se schimbe şi să iasă, încât să poată fi la timp la întâlnirea cu Doctorul Rei.

In autobuzul 38, prinsă în trafic, face cam o oră din Lower Clapton Road până la Holborn Station, timp pe care îl petrece cu un roman a lui Houellebecq, Atomised, cumpărat luni după-amiază de la unul din book store-urile Waterstone’s cu 7,99 lire şi începută în aceeaşi zi. În ciuda aglomeraţiei rutiere, reuşeşte să ajungă la timp. Rei coboară imediat, un zâmbet acoperindu-i faţa. Mona, zâmbeşte slab, ezitând, încercând cu eforturi să-şi alunge temerile care o încolţesc de când e aici, amplificate de eşecul de mai devreme. Se prind de mână, Rei o sărută şi fac câţiva paşi. Cum te simţi, întreabă Rei veselă şi e de ajuns numai asta ca un rău de lacrimi suprinzătoare, imposibil de oprit să se ivească în ochii căprui. Ruşinată, trăgându-şi nasul Mona încearcă să-şi ascundă faţa.

Ieri seară, deci, au ajuns acasă cu un computer nou, cumpărat din Holborn, de la Currys, iniţiativa minunată a Doctorului, pentru care Mona a putut plăti in magazin cu cardul fără să mai fie nici o problemă. Un Acer Aspire 5536, cuminte si bunuţ, widescreen, AMD Athlon Dual Core, cu o memorie RAM de 3 GB. În dimineaţa asta, înainte de a primi marea veste, Mona este aşezată la acest computer, ocupându-şi orele cu configurări, instalări de programe şi obişnuindu-se cu noul sistem de operare Vista. Merge lent, plictisitor şi în loc de mic dejun Mona termină punguţa cu fistic de pe noptieră, apoi, deodată, mailul de la Rei.

Pino, italianul dubios cu apartamentul acela genial de pe Mare Street, cu terasa superbă şi livingul uriaş, le-a răspuns în această miercuri dimineaţă:

‘Dear Rei and Mona I just want to confirm that you are the persons that best suit me to share the Flat. I need from my side to be sure the hold deposit fee of one month rent £680 (it will be better in cash, but what u can do is half cash and half by cheque if you prefer). It will be nice if you to come this week end to the flat with the hold deposit.

As summary:
£680 per monthly rent (every 20th of the month)
+ £70 council tax (every first o the month) if we get a student discount we pay less
+ BILLS it has to be shared by 3 of us.

Please let me know what do you think! See you over the week end.

Welcome on board I’m confident we will have good time! Ciao ciao!

Pino’

Oh, the joy! A urmat o explozie de fericire, de uşurare, iar Mona, acum cu laptop şi bicicletă pliabilă on the way, se simte din nou binecuvântată de o stea specială, chiar dacă ea personal nu poate să creadă în asemenea viziuni mistice.