Coccinelle parisien
Tucea ma intreaba cum de nu povestesc si de altii, ci doar mereu despre Rei. Pai raspunsul e simplu. Altii nu prea exista… Well, ar fi Pino… Ia sa vedem ce am despre el. In weekend a fost plecat undeva in Liguria, despre care stiu doar ce mi-a povestit dimineata asta. In Italia inca se face plaja. Marea e suficient de calda. Iar luni zborul lui inapoi a fost anulat in Genova din cauza unei trombe d’aria atat de nervoase incat a prabusit niste copaci in oras. A ajuns azi noapte dupa o zi de asteptat in aeroporturi cu un WizzAir din Milano, Orio al Serio.
Cat a fost Pino plecat, Doctorul a avut o vizita din Paris. Stiam de fata asta din mai multe povesti de-alea ei, desfasurate de-a lungul celor sapte luni de cand ne cunoastem. O prietena veche si foarte apropiata. Asa ca imi era destul de familiar numele ei inca dinainte sa ajung sa o cunosc. Sa o numim simplu S. A venit vineri seara si am asteptat-o la St Pancras International Train Station. Afara ploua si pana la statie ne-am chinuit sa ne protejam fiecare cu cate o umbrela made in china rupta obligatoriu la o moaţă. Cand am ajuns mai devreme, ne-am oprit la o cafenea Costa si ne-am luat eu un decaf latte si Rei un ceai. O fi Anglia o insula, dar noi traim in secolul 21 si S. urma sa ajunga de la Paris cu Eurostarul, prin celebrul tunel sapat in stanca sub Canalul Manecii. Doua ore in cap – mai rapid decat rapidul de la Bucuresti la Brasov. Rei avea emotii si prin empatie cred ca si eu, desi nu aveam ce arata. Apoi poarta de la Arrivals s-a deschis si o maree umana a iesit prin ea. Tipa s-a lasat asteptata, dar nu mult. Doc se fataia de colo-colo, iar eu, sprijinita de un stalp, terminam un joc de bubbles. In sfarsit s-au zarit, s-au apropiat, apoi s-au imbratisat suficient de lung incat eu sa am timp sa-mi inchid jocul, sa ma dezlipesc de coloana mea si sa ma uit un pic pe peretii incercand sa nu interferez indiscreta. Am putut totusi sa observ expresia de abandon in caldura acelei apropieri, care se citea pe sub ochelarii lui S. Ochi inchisi, zambet pierdut, rechargeable contact. Misto. Pe urma am facut cunostiinta.
S. mi-a placut pe loc. Poate si ajutata de faptul ca mi s-a parut cumva familiara. Enigma asta am rezolvat-o mai tarziu, cand am realizat de unde si pana unde. Parul sigur si poate ceva in trasaturile fizice imi aminteau extrem de mult de Mona, asa cum am cunoscut-o la inceput, acum cativa ani. Si mai misto deci.
Am uitat sa va spun ca urma sa stea la noi tot weekendul, insa, odata ajunse acasa, Rei si-a dat seama ca noi nu avem o patura sau o pilota in plus. Cu atat mai putin un sac de dormit. Ramaneau doua variante. Sa o instalam in camera goala a lui Pino, sau sa o culcam cu noi. Am recurs la ultima. In seara aia am comandat o pizza vegetariana si fara sa ne lungim pana tarziu ne-am retras la culcare.
A fost un pic ciudat, dar nu e prima data cand mi se intampla asta. Ba chiar marturisesc ca situatia a avut doza ei de exciment. Doc dormea la mijloc, eu si S. fiecare pe cate o parte. Mi-a luat mult timp pana cand sa ma pot relaxa suficient incat sa intru in faze profunde de somn. Cea mai mare parte din timpul noptii am plutit intr-o somnolenta amestecata cu un oarecare grad de luciditate. Milioane de ganduri care alunecau din subconstient in lobul frontal, dincolo de controlul meu. S. e o fata straight, insa asta nu m-a impiedicat sa fabulez imagini semiconstiente ale unui trio erotic. Crazy, I know. Insa apropierea dintre ele doua, chiar daca stiam ca numai prieteneasca, era ca un soi de afrodiziac care imi dizolva inhibitiile. Evident nu am facut nimic mai departe. Nici nu am miscat prea mult in treimea mea de pat. Si nici nu mi-am permis sa brodez prea mult pe marginea acestei fantezii.
In cele doua zile si doua nopti ne-am plimbat prin Broadway Market, pe Southbank, prin Westminster si Soho, dandu-ne fiecareia ocazia sa facem poze, dar mai ales lor doua cu aparatele lor old school. S-a vorbit mult de fotografie, am petrecut cateva ore prin Tate Modern si National Gallery, ne-am ascuns de ploaie intr-un Starbucks si am mancat toate trei dintr-o portie de paella pe o scara, sub o streasina in Covent Garden. Am mai dormit o noapte impreuna si eu am pregatit intr-o dimineata o omleta geniala, apoi, intr-o seara, fantasticul meu risotto cu mar. Mi s-a parut misto de fiecare data cand le-am vazut apropiate. Ideea ca altcineva tine la Doc atat de mult mi se pare ceva cald si frumos, dincolo de neintentionatele conotatii erotice in capul meu. M-a amuzat, fara sa si spun asta atunci, sa vad mana lui S. retragandu-se grabit din ciuful Doctorului rasfatat cand eu apaream in camera ori in apropiere.
Am avut un singur moment un pic cam weird duminica dupa amiaza cand, intoarse acasa, mancam niste ciocolata si prajiturele pariziene si din senin am fost pur si simplu informata ca ele vor sa iasa in parc ‘un pic’. So, mi-am luat cartea de perspectiva spatiala pentru ilustratorii de comics, m-am lungit pe canapea si m-am prefacut ca nu-mi pasa. Ok, am zis, no problem, Doc. Ele au iesit. Eu am fumegat vreo zece minute concentrandu-ma asupra perspectivei la un singur punct de fuga, pe care o stiam destul de bine din liceu, de la orele de desen tehnic. Dar pana la urma a trebuit sa recunosc ca nu se intampla nimic grav, what the hell, si ca oricum si eu as face asta, ba chiar abundent. Ma refer la un timp separat cu altcineva, la spatiu liber de-a ma misca in relatia asta si in afara ei… Cand s-au intors eram bine dispusa in capul meu, dar tipic, mi-a luat ceva timp sa redevin joviala.
Mai tarziu am condus-o pe S. la statie si toata lumea s-a emotionat la despartire in fara portilor de check in. Povestea asta m-a facut sa-mi fie iarasi dor de my friends. For some reason, insa, Doc considera ca tot weekendul a fost incarcat de o anumita tensiune neplacuta. Eu nu am simtit-o si chiar am fost uimita sa aflu asta de la ea. Dar acum momentul din weekend este mai degraba un subiect inchis.
Ploaie cu cidru
Plouă serios. Pe sub fereastra mea trec umbrele, cele mai multe femei de culoare casnice care se întorc de la Tesco. E toamnă şi astăzi un septembrie rece, spălat de apele Atlanticului evaporate, condensate în atmosferă şi împinse de curenţii calzi ale Gulf Streamului deasupra insulelor britanice. Sunt in UK de aproape o lună şi nu m-am îngrijit să am o umbrelă ca lumea, exceptând o gioarsă neagră made in china pe care am luat-o într-o seară din Soho, dintr-un shop indian şi care oricum s-a rupt la un moţ.
Aşa că azi stau în casă. Singură. Helen, chinezoaica, care de obicei rămâne înăuntru şi nu ştiu ce face toată ziua, a ieşit dimineaţă tropăind pe duşumeaua din hol cu paşi mici şi apăsaţi. Banuiesc că e o deformaţie culturală să mergi aşa, moştenită de pe vremea chimonourilor strâmte ce împiedicau un compas deschis.
Aş fi vrut sa merg la bibioteca de pe Mare Street, în aceeaşi clădire cu Hackney Museum. Dar până acolo, pe bicicleta sau nu şi fără umbrelă, m-aş face fleaşcă. Oricum, întâi am nevoie să înţeleg ce acte trebuie să arăt ca să mă pot înscrie. Prin urmare recurg încă o dată la Internet şi cer detaliile prin email la oficiul lor de informaţii. Mă gândesc că ar fi mult mai avantajos să îmi iau literatura de la bibliotecă, pentru că oricum nu ţin neapărat să car cufere cu cărţi de colo până colo. Cardul la Waterstone’s e convenabil, dar chiar şi aşa un volum de oricare gen e rar sub 6.99 pounds, iar eu trebuie să cheltui cât mai puţin momentan.
Zile astea trăim auster. Eu încerc să fac cât mai puţine cheltuieli de pe cardul românesc pentru că sunt nevoită să plătesc un comision la fiecare tranzacţie, iar Rei pentru ca a aruncat mai mulţi bani decât se aştepta în povestea cu Liverpool. Aşa ca am tăiat de pe listă mesele în oraş şi gătim acasă cu chestii cumpărate de la aprozarele orientale din zonă. Cred că putem trăi şi cheap şi o să ne fie mult mai confortabil când ne vom muta în Hacton Square.
Aseară, când am fost sa o iau pe Rei de la job, ea a insistat să o însoţesc într-un pub aproape, unde colegii ei luaseră un drink cu ocazia plecarii unui tip Nicolas, care îşi încheia internshipul la Hansard. M-am cam fâstâcit, dar până la urma am spus ok când Doc m-a asigurat că nu e obligatoriu să interacţionez prea mult cu acei oameni necunoscuţi. Cum eram cu bicicletele, am ales să bem ceva slab alcolizat şi am primit un soi de cidru din care am tot sorbit când nu mai ştiam ce sa adaug la conversaţie. Bineînţeles că în The Castle, lucrurile au stat altfel – fiind o faţă nouă alaturi de Rei, am atras atenţia şi fiecare a ţinut să se prezinte. Dar am rămas suprinsă să înţeleg ca toata lumea îmi ştia deja numele. ‘Are you Mona?’, zâmbete, ‘nice to meet you’ şi ‘are you ok?’ drept clasicul ‘ce faci?’. Simpatic. Îşi povesteau nişte glume interne şi erau vizibil amuzaţi, dar am şi chatuit un pic cu câţiva dintre ei. Basic stuff. O altă supriză plăcută a fost când Nicolas şi apoi Fiona s-au oferit să îmi dea mai departe portofoliul unor prieteni din industria designului. Azi m-am îngrijit cu nişte mailuri entuziaste de it was really nice to meet you şi thank you cu CV-ul ataşat. Să vedem cât înseamnă cuvântul lor, pentru că îmi amintesc de ce spunea Roca cu promisiunile deşarte ale personajelor mişto pe care le întalneşte in Montreal. Vin dintr-o societate în care nu am avut încredere în nimeni. Şi aici încă nu ştiu dacă asta se va schimba. We’ll see.
By the water
Cu trepiedul, după ora nouă pe malul canalului Regent, printre faruri rătăcite de bicicletă care se apropiau asemeni unor OZN-uri minuscule şi stopuri roşii ca vârfuri uriaşe de ţigară, eu cu Rei ne dădeam cu bicicletele pe întuneric.
În prima fotografie, Doc pedalează în zig-zag, pe James, la o expunere de 30″, în care singurele amprente lăsate sunt cele de lumină. Apoi, în cea de-a doua, tot ea lasă o formă voalată sub un pod – stafie victoriană în tricou şi pantaloni pescăreşti animând un peisaj ca din Sarah Waters.
Pe urmă ne-am întors prin London Fields, unde am întalnit un proaspăt parc de distracţii cu un ecran imens în aer liber pe care rula un film cu lupte de stradă, dar eu nu am fost interesată decât de grupul de tineri din faţa noastră care se profila frumos în spoturile de halogen.
Mai multe poze din seria asta pe Flickr.
Fox trotilate
Ne întorceam acasă când am văzut-o. O vulpe timidă, rătăcită pe Clarence Road. Noi veneam de pe Brick Lane, o stradă lungă la est de centrul oraşului, un fel de cartier central al comunităţii bengaleze, unde se găsesc magazine mici şi o serie de restaurante care se concurează şi se susţin reciproc. Bărbaţi cu tenul măsliniu, de cele mai multe ori îmbrăcaţi în negru şi foarte parfumaţi, agaţă trecătorii încercând să-i convingă că localul lor este cea mai bună alegere. Mirosuri de curry, dialecte orientale, o mulţime de grupuri hipster care ies să mănânce pe la şapte. Excuse me, Ladies, have you eaten by the way? Te atrag spre vitrine unde sunt expuse listele cu specialităţi şi preţuri, promiţând discounturi peste concurenţă.
În seara aia încercasem king prawns biryani, adică creveţi uriaşi cu un sos semi picant şi basmati, un dish original de prin porturile Bangladeshului şi Doctorul îşi alesese nu ştiu ce fel premiat la nu ştiu ce competiţie culinară. Am băut vin roşu şi ne-am plimbat semi ameţite din Banglatown până in Shoreditch.
Vulpea asta era pe stradă, se plimba şi ea, iar eu am reuşit să o suprind într-un instant. Aparent pe aici vulpile sunt ceva obişnuit in parcuri, dar eu am fost suprinsă şi încântată să o observ, ba chiar iniţial m-am hazardat să-mi dau cu părerea că s-o fi pierdut şi e musai sa anunţăm protecţia animalelor, dar nimeni nu părea şocat de prezenţa furiei roşcovane. Londra îmi place tot mai mult.
Ziua 2 inainte de lansare
Aseară la Green m-am revăzut cu Irina, Ilinca şi Luxa - fâstâcita din nu ştiu ce motiv obscur, drept pentru care a fumat un pachet de ţigări şi douş beri. Era şi Freja pe acolo, la doua mese distantă, însă nu am observat-o până cand nu mi-a trimis un mesaj după ce m-am aşezat la masă. Venisem cu ochelarii de soare şi când i-am scos în grădina interioara de pe Victoriei, încercând să îi nimeresc pe ceilalţi de vedere, nu distingeam nici o faţă cunoscută. Dar fetele m-au observat şi şi-au fluturat mâinile. În ciuda căldurii de ieri şi a emoţiilor mele ce încep să se acumulze în ultimele trei zile, după ce am rămas fără o ocupaţie concretă (cum a fost regulamentul rutier săptămâna trecută), la Green a fost răcoare şi am petrecut o seară foarte mişto. Am rămas până târziu, timp de două freshuri de mere, apoi doua bloody mary cu gheaţă, povestindu-le aventurile mele la volan şi planurile pentru Londra, pe care nu le pot numi nici măcar planuri. Motivul întâlnirii fusese intenţia Irinei de-a-mi da un exemplar din noua broşură publicată de Accept, intitulată ‘Fără riscuri. Ghid pentru sănătatea sexuală şi reproductivă a femilor atrase de femei’, pe coperta căreia Roca inserase fotografia cu mine şi Rei făcută în Andalucia într-o staţie de autobuz. Ilinca ne-a povestit de intenţia de-a pleca în Spania, în nord-vest, o zona provincială departe de poluarea acustica a oraşelor mari. Are bilet pe 18 septembrie, numai dus, zice ea. Asemeni mie. One way ticket to whatever it’s gonna come next. Luxa, pe de alta parte, are un zbor la Berlin pe 1 decembrie şi o întoarcere peste o lună, în condiţiile în care nu ştie unde va sta şi nici ce va face. Something wonderfully crazy. Mă simt inspirată să am curaj şiîncredere că toate schimbările care vor veni sunt bune.
Şi înca o veste grozavă, afară din context, Roca a fost admisa la Concordia, ceva gender studies. Acum urmează să aplice pentru o bursă din partea statului canadian şi are toate şansele să o obţină. Ştirea m-a bucurat enorm aseră, mai ales ca eram şi un pic cam tipsy. M-am chiţăit cu Luxa, care a rămas din nou la mine şi am adormit foarte târziu.
Din programul zilei 2 până la lansare, o programare la cosmetică la prânz, o tură cu bicicleta împreună cu Freja după amiază şi o seară la Baraka…
Camden by night
Sambata seara in Camden Town. Un white russian pe canapeaua uzata de piele al unui local unde am facut pipi si am citit ziarul, o portie de tandoori chicken la o masa de lemn din The Stables si un Budweiser cald si amar la Proud, un club aglomerat unde le-am prins cantand pe Au Revoir Simone si Those Dancing Days. Sunetul mai prost ca in Control, dar atmosfera foarte misto. Era si ultima seara londoneza inainte de reintoarcerea mea in Bucuresti.
Poze de Rei (5,6) si mine (1,2,3,4)
Lift me up
Aseara ar fi putut sa fie o banala seara de joi, dar realitatea cuantica isi facuse alt plan cu mine. Cand am plecat din agentie pe la sase jumate parea ca ploaia va incepe in orice minut, chestie cu care ma amenintase si accuweather.com toata ziua. Am mers pe jos pe langa Domenii, manastirea Cașin si campusul de la Agronomie, ascultandu-mi muzica in casti, nesigura ca eram in moodul cel mai potrivit pentru un concert. In fata la Romexpo stationau zeci de grupulete si de undeva din interior, de departe, se auzeau frânturi de bași. Mi-am luat bilet de la poarta, la pretul maxim de 150 de lei, pentru ca mi-a fost lene sa trec pe la Diverta in alta zi. Nu ca as fi avut timp pe bune de treaba asta.
Inauntru am mers culoarul lung, trasat cu garduri si bannere la Dacia si Romtelecom, am refuzat toate pliantele intinse de fetele transpirate in rochitele de campanie si am acceptat doua benzi de cauciuc, verde si violet, de la Rompetrol. Eram alone si in buzunar avem 6 jetoane Raiffeisen ramase de la BestFestul de anul trecut. Acolo aglomerat, n-am recunoscut pe nimeni. Pe scena 1 deja incepuse Ayo si mi-am luat un pahar de carton umplut cu apa Dorna, singura varianta de bautura fara tampenii in ea, exceptand berea Ciuc. Pentru asta am intins jumatate de jeton, apoi m-am intins si eu pe un puf bag, din alea gigantice umplute cu sfere minuscule de polistiren, urmarind trecatorii inspre si dinspre scena si tot ce imi atragea atentia intre timp. Cat mi-am baut apa am trimis mesaje.
Mai tarziu m-am bagat in multimea de langa scena si am dansat singura la Slow, Slow si Down On My Knees, cu ochii pe un tip barbos extrem de dragut si prietena lui, apoi m-am intors si m-am impiedicat neasteptat in Natascha, care nu imi vazuse mesajul si prin urmare nici nu imi raspunsese. Am urlat ceva de o bere, si pentru ca nu ne auzeam oricum eu am facut semne ca ma mai plimb around. Am ocolit multimea pana pe partea cealalta la toalete. Freja imi scrisese sa ne vedem acolo, dar ea nu era, bineinteles. Erau in schimb un păr roscat si niste umeri pistruiati undeva in dreapta mea cand am trecut scanând miile de fețe. Chiar inainte sa o recunosc precis am simtit un gol in stomac, chestie oarecum stranie pentru ca imi sugereaza ca tipul asta de fizic imi este deja imprimat in cea mai primitiva parte de creier. Instant zapacita nu am stiut cum sa reactionez si am trecut mai departe, m-am fâțâit inainte si inapoi, apoi am decis ca e o prostie, mai ales acum dupa ce am vorbit un pic pe messenger si totul a fost foarte dragut. M-am intors si m-am oprit la vreo doi metri. In jurul meu multimea dansa, canta si se agita, iar eu stateam nemiscata, zambindu-i extrem de self conscientious. Alina m-a observat dupa cateva momente. Apoi a zambit larg si a venit spre mine. Nu mai poarta ochelari, in schimb ii port eu. Nu stiu daca m-am inrosit, desi imi era foarte cald, dar sigur ea a facut-o. Cred ca emotia din aer nu a fost doar in capul meu. M-am intins chiar sa o imbratisez scurt, prieteneste, la un moment dat. M-a invitat sa bem o bere mai tarziu, alaturi de her two friends. Intre timp am observat-o pe Freja fluturand o mana la distanta. I-am raspuns Alinei ca da. Vroiam foarte mult. Mi-a pus o mana pe brat.
Apoi cu Freja si Florina m-am purtat ciudat. Nu aveam stare. Eu facem glume cam pe dinafara, ni s-a facut foame si mi-am luat un carton cu noodles cu vita de la Chopstix cu trei jetoane, pe care i-am mancat cu o furculita de plastic pe bordura in timp ce pe scena incepusera sa urle frenetic si excesiv cei de la Motorhead. Freja e mereu perfecta. Ma intreb cum reuseste. O camasa lunga, alba, din in, peste o pereche simpla de jeansi verzi de la American Apparel, niste cizme moi de un ocru nears si un șirag lung de discuri micute in reflexe de luster metalic. I-a crescut parul si bretonul ii se increteste simpatic deasupra tamplelor, facandu-ma sa ma gandesc la profilele grecesti din picturile victoriene. Se plange de lentilele de contact, gesticuleaza si isi picura Visine in ochi, apoi isi trage perechea de Ray Ban Wayfarer violeti, ascunzandu-si privirea. Imi spune ca sunt naspa. Eu o sarut pe tampla si merg sa arunc cartoanele la tomberoanele selective. De ce mereu in preajma ei nu stiu niciodata ce sa fac cu mainile?
Dupa asta am revenit la Natascha, am facut cunostinta cu prietena ei Maria si am petrecut vreo jumatate de ora departe de răgetele rock, in cortul racorit cu freon, sponsorizat de tampoanele Always, unde o hostess relativ simpatica ne-a dat de doua ori plicuri cu servetele umede parfumate. Cand ni s-a facut frig am iesit de acolo. Ele au mers sa manace si pentru ca mancasem deja, le-am lasat in zona fumului de gratare si eu m-am regasit cu Freja si Florina. Am prins impreuna inceputul Moby, la scena 2 pe undeva prin spate si eu am decis sa-mi iau o bere Ciuc de un jeton. Si dupa vreo doua piese in timpul carora niste motoristi veniti de fapt pentru Motorhead s-au inghesuit in fata mea, dezechilibrandu-ma si amenintandu-mi paharul de plastic, am anuntat ca merg sa o caut pe Dana, ajunsa si ea mai devreme si pierduta pe undeva pe langa gard.
In aglomeratia aia, am fost chiar norocoasa sa ma ciocnesc in Dana, am impartit un pic din paharul meu de bere si ne-am urlat cateva chestii in ureche. Moby era genial. Leela James avea o voce de vis. Noi ne inghesuiam acolo si am vrut sa merg mai aproape de scena, chestie care nu a fost usor de facut si care s-a dovedit o manevra neinspirata pentru ca in fata se murea de cald. Strecurandu-ma spasita spre o margine m-am impiedicat, din nou, in Alina si am ramas alaturi de ea si prietenii ei pana la final. De fapt partea asta din concert, in care am stat locului, intr-un fel emotionata, mi-o amintesc cel mai bine. Eu un pas in spate, traista agata de curea, mi-am impartit din nou berea, apoi am terminat-o si am asezat jos paharul de plastic. In stanga mea, Alina cu care faceam unele comentarii intre piese. La Lift Me Up am sarit impreuna si eram pe jumatate in transa, un pic ametita de alcoolul pișăcios. Mi se parea ca multimea e un val si noi inotam prin el. Iar la Walk With Me mi s-a strans stomacul si mi s-a ridicat parul pe brate.
Am ajuns acasa pe la miezul noptii, lasata de Dana in fata blocului, cu muci in nas de la filtrele de aer din Dacia alba imprumutata de ea de la job. Am vorbit cu Rei pana foarte tarziu, povestindu-i seara si emotiile ei. Am adormit cu capul greu si am visat fete roscate si calatorii. Ma simt atat de schimbata fata de acum trei ani (de exemplu). Relaxata. Mai inteleapta. Si mai ales happy.
