16:38 sunset

Cinci si noua minute. Citeam pe pat, in dormitor. Dincolo de fereastra, care e de fapt un geam imens din podea pana in tavan, e o bucata de terasa. Terasa inconjoara cladirea si e despartita de balustrade de metal intre apartamente. Dincolo de balustrada nu e nimic. Aer. Patura joasa a atmosferei in dreptul etajului patru. Oxigen, monoxizi, noxe, particule invizibile care umplu curtea interioara din Hacon Square. Acoperisuri, blocul turn din Martello Street, langa parc, mult mai inalt si probabil cu o priveliste si mai suprinzatoare. That’s one weird looking building, Rose a spus aseara. Iesisem doar noi doua pe terasa. Ea venise la noi la cina invitata iarasi de Pino. Eu si Rei am gatit orez cu fructe de mare si am mancat toti patru la masa, cu cate un pahar de vin rosu chilian. Un vin foarte bun, nu mai bausem, pentru ca din principii eco, refuz sa consum un aliment de pe un alt continent daca ii gasesc un corespondent local. O aroma bogata, plina de tanin, m-a ametit un pic foarte repede. Dupa masa am iesit pe terasa. Era o noapte mult mai calda decat cele de pana acum, asta fiind si cauza umiditatii din aer. Ceata londoneza. De fapt e prima data cand sunt martora pentru un astfel de fenomen. Fog. Sau poate mist. Diferenta din ele este gradul de umiditate si direct corelat cel de vizibilitate. In limba romana nu exista doi termeni diferiti pentru asta. Sau nu cunosc eu? Eram invaluiti intr-un nor. Apoi Rose a plecat si noi am condus-o, apoi ne-am intors prin parc… Iubesc ceata, starea aia de blur, cand parca nu am ochelarii si toata realitatea are forme moi…

Advanced

Azi e o miercuri ploioasă. Pare a fi mai rece decât cele 10 grade anunţate de accuweather. Lângă mine ferestrele până în tavan sunt desenate cu dungi punctate de picături şi terasa e inundată de apa. Ar trebui sa ies un pic pentru câteva mici errands, dar în loc de asta stau încă aici şi ascult o compilaţie pe care mi-a trimis-o Dana acum câteva zile.

De vreo săptămână am început un curs de limbă, mai mult din plictiseală. Înainte am făcut câteva săpături pe Google si apoi am ales o şcoală aproape de Angel Station. Islington Centre for English. Am fost să ma înscriu acum vreo două săpămâni, după ce am dat un test scris online şi unul oral la sediul lor cu o profesoară simpatică. Mi-a ieşit un punctaj de upper intermediate. Am plătit jumate din sumă cu un cec semnat de Rei şi mi s-a spus că sunt aşteptată începând cu marţi. Zile mele de curs sunt marţea şi joia. Şase ore pe săptămână, deci, până la sfârşitul anului. Am ales modulul de după-amiază, care incepe la ora două. Şi astea au fost toate formalităţile.

Am început cu oarecare emoţii nejustificate. Sala de curs de micuţă, cu pereţii vopsiţi în alb, o tablă albă şi o serie de scaune negre cu suport rabatabil pentru hârtii aşezate de-a lungul pereţilor într-un cerc aproximativ. Mai sunt 3 ferestre care dau spre White Lion Street şi două plante anomine. Ora urma să fie ţinută de o tipă pe nume Claudia, mică de înălţime, rotunjoara fără să devină grasă, îmbracata prea casual pentru rolul de profesor, dar cu un aer simpatic totuşi. În câteva minute încăperea a fost ocupată de vreo zece studenţi, incluzându-mă şi pe mine. Am fost rugaţi sa ne prezentăm pe rând, numele şi ţara de provenienţă. Am numărat 2 spanioli, un basc – care a insistat să-l numim astfel, în loc de spaniol, 3 italieni, un columbian, un brazilian şi eu româncă. De atunci s-au mai prezentat la curs un tip francez, o japoneză şi alte două fete asiatice, încă un italian şi un spaniol.

Lecţiile mi s-au părut un pic cam simple. Creăm propoziţii cu words date de Claudia, explicăm sensul unor termeni mai dificili, inventăm o poveste sau două pe o temă dată, lucrăm în echipe şi suntem forţaţi să interacţionăm şi să purtăm dialoguri. După prima oră Claudia a venit la mine şi m-a întrebat dacă sunt confortabilă în clasa asta, apoi mi-a recomandat cursul avansat, pentru că am reuşit la fiecare exerciţiu sa fiu înaintea tuturor. Am fost de acord în principiu însă am decis să mai iau o oră la upper intermediate ca să fiu sigură că sunt peste nivelul ăsta.

Joi, am avut o altă profesoară, ceva mai draguţă fizic, blondă, pe care o chemă, din toate numele, tot Claudia. Ora a decurs cam în acelaşi mod, iar la sfârşitul programului m-a oprit şi ea să-mi recomande clasa de advanced. Aşa că începând cu săptămâna asta lucrez la cursul avansat. Am primit chiar şi un manual, pe care intenţionez să-l parcurg începând cu azi, după ce mă întorc de afară.

Întâi va trebui sa merg la un oficiu de poştă, pe Mare Street sau pe Broadway Market, să ridic de la Moneygram banii pe care i-a trimis soră-mea ieri seară din economiile lor. Şi-i va recupera atunci când Raiffeisen va reuşi să pescuiască banii aia pierduţi. Zilele astea suntem poor şi depindem de astfel de lucruri. Nu-mi amintesc ultima dată când m-am simţit atât de nesigură şi sărăcuţă, dar inspir adânc şi îmi spun ca va trece. Câteodată mai şi plăng învinsă şi weak, însă nu o să vă povestesc asta.

Apoi o să trec pe la biblioteca comunală cu ideea să-mi rezerv nişte titluri de Ali Smith. De la ultima cartea a lui Coupland, Generation A, pe care am terminat-o săptămâna trecută şi am înapoiat-o, nu a mai venit nimic pe numele meu, aşă că citesc o carte adusă de Pino, Strange Bedfellows, o analiză modernă asupra monogamiei.

Raiffeisen

Acum o saptamana, i-am scris maica-mii si am rugat-o sa-mi trimita niste bani din cont. Stiam ca exista solutia Western Union sau Moneygram, pentru ca acum vreo luna i-am trimis Ioanei 400 de dolari in Canada. Doar ca ei taxeaza 10% din suma. M-am gandit ca printr-un transfer bancar dintr-un cont in altul va costa mai putin. Asa ca am rugat-o pe mama sa incerce sa puna cam 200 de lire intr-un cont la BCR a lui Rei. Pare simplu, nu?

Ei bine, nu! Mama s-a dus la banca, fiind bineinteles cat se poate de varza in chestiuni financiare. A anuntat acolo ca intentioneaza sa trimita 200 de lire fiicei ei din UK si a intrebat care e cea mai buna solutie. O angajata a bancii i-a spus ca prin transfer bancar desigur. Cand mama a pomenit de Western Union i s-a raspuns ca nu, ar costa-o dublu. Asa ca ea, femeie simpla, a zis bine, facem transfer. Angaja a introdus toate datele in computer si i-a cerut comisionul bancii. 46 de lire. Asta in conditiile in care spusese ca Western Union (care cer 12% din suma – deci 24 de euro) ar costa de doua ori mai mult. Deci o minciuna din start. Apoi am aflat ca transferul va dura 3 zile, in conditiile in care orice serviciu de trimitere de bani rezolva totul in maxim un sfert de ora indiferent in ce colt al planetei ii vrei.

Am fost extrem de enervata, o data pentru ca povestea asta m-a costat mai mult decat era cazul si apoi pentru ca nici macar nu mi s-a parut eficient. De fapt mama, fiind complet afona in probleme de-astea, a reusit cumva sa aleaga cea mai proasta solutie posibila.

In fine, am zis, asta e situatia. Astept trei zile si pierd niste bani aiurea. Dar a trecut o saptamana si banii nu erau in cont. Ieri am primit un mesaj offline de la sora-mea. Ma anunta ca banca nu a reusit sa efectueze transferul pentru ca acel cont era in lei si noi am fi incercat sa viram acolo valuta, desi inclusiv contul meu este in lei. Am zis well, nu-i nimic grav. Poate e mai bine asa. Insa stati! Banca a cerut sa-si opreasca 25 de euro pentru operatiune. M-am enervat, dar nu am avut ce sa fac. Ok, fine, bine ca e atat si gata.

Dar azi primesc o noua veste, care deja ma scoate din sarite. Aflu ca de fapt banca cere sa-si pastreze cei 46 de lire pentru ‘tranzactie’ chiar daca ea nu s-a facut niciodata. Si, in plus, cei 25 de euro pentru ‘investigatie’, pentru ca au incercat sa afle de ce nu au intrat banii in contul respectiv. Si daca credeti ca asta e tot, nu! Cei 200 de lire sunt prinsi ‘intre banci’ si nu pot fi accesati prea curand.

Si asa eu raman proasta, fara bani si cu o parte din ei oricum aruncati pe fereastra. Sexi, nu? Daca nu ar fi fost Romania i-as fi dat in judecata.

Lunch break

A treia zi cu ploaie. Aseara am citit pana tarziu de tot si dimineata m-am trezit foarte greu dupa zece. Incerc sa termin cartea asta a lui Coupland cat mai curand, pentru ca o alta rezervata ma asteapta la biblioteca inca de acum 3 zile. In fiecare dimineata Pino are obiceiul asta minunat de-a scoate totul din masina de spalat vase si clinchetul de furculite si farfurii are darul sa ma trezeasca definitiv. Nu scrasnesc din dinti, dar sunt pe aproape. Din fericire el e simpatic si imi trece inainte sa ies din camera. Cum ma vede misunand pe hol si e sigur ca sunt treaza incepe sa cante. Vocalize, canzoni italiani, dar si refrenuri rusesti repetate de cate douazeci de ori, totul loud, cat se poate de latin. Da, pentru ca italianul nostru este extrem de pasionat de limba si cultura rusa. In fiecare dimineata ascultam un radio online rusesc, compania la care lucreaza e o filiala din Moscova, ba chiar avem o serie de CD-uri si filme cu titluri in chirilica. Dar sa nu va imaginati vreun tenor. Banuiesc ca lalaiala asta galagioasa cu ritm pretins ar trebui sa fie fun, asa ca incerc sa ma obsinuiesc sa nu ma enerveze. E parte din autodisciplina legata de lipsa mea de umor.

Pentru azi decisesem sa o insotesc pe Rei la pranz. Si nu oricum, ci mai intai sa gatesc si sa merg la ea cu mancarea calda. Un fel de Ana lui Manole moderna, minus sacrificiul uman si zburatul de pe acoperis. La unspe, dupa ce Pino a plecat ca de obicei, mi-am rezervat livingul doar pentru mine si am ales sa pregatesc ceva simplu si rapid incat sa pot fi la unu jumatate in pragul Doctorului. Am gatit un fel de penne al’arrabiata al dente, pe care le-am pus calde intr-o caserola, deasupra am ras multa granna si am rupt o ramurica intreaga de busuioc grecesc. Mai tarziu a trebuit sa iau autobuzul, desi era deodata uscat, dar prognozele ma asigurau ca ploaia va reincepe curand. Luasem una dintre hainele ei, pentru ca nu am aproape nimic pentru vreme rea. O haina din stofa ultramarin cu doua numere mai mare. Am reusit sa ajung la unu jumatate, in ciuda faptului ca la un moment dat m-am ratacit intre Clerkenwell Road si High Holborn. Rei era infometata, evident si infrigurata. Eu ma imbracasem foarte bine si imi era cald inca dupa ce coborasem din autobuz. Am mers sa mancam in gradina interioara de la Lincoln’s Inn si cand am scos caserola, inca suficient de calda, Doctorul deja saliva tremurand. Atunci i-am sugerat sa facem schimb de haine. Ea a luat sacoul de stofa si eu haina de panza neagra de le h&m, pe care o purta astazi. Am avut grija sa iau cu mine 2 perechi de bete de bambus, mai practice decat furculitele si o bucata destul de lunga de servet de hartie, pe care l-am rupt in doua si i-am da si ei o jumatate. Am mancat amandoua din cutia de plastic, asezate pe o banca si recunosc, fara modestie, ca pastele mi-au iesit bestial. La un moment dat a inceput chiar sa ploua, dar am deschis umbrele mea neagra made in china si am continuat sa manevram betele, ascunse de picaturi. Ei ii s-a parut un tablou misto si a anuntat ca i-ar fi placut sa se dedubleze cumva si sa ne faca o fotografie de undeva de sub platanii inalti.

A fost un pranz dragut. Rei s-a intors la birou fara tragere de inima si cu haina mea, iar eu m-am plimbat prin ploaia intre timp devenita mai agresiva, cautand un shop de unde sa-mi incarc cardul de transport. Chiar daca am nimerit pe Farringdon Road, o strada aparent ocupata numai de magazine de bijuterii si restaurante si mi-a luat destul de mult sa gasesc o pravalie ieftina de ziare, mi-a placut sa ma plimb aiurea prin ploaie. Pe urma am gasit ce cautam, am pus 5 £ pe oyster card si mi-am cumparat numarul pe noiembrie din Wired. Tot drumul pana acasa am citit despre Jim Denevan, un artist dubios care face desene uriase pe fundul unui lac secat in Nevada, apoi un reportaj despre extremistii din retelele sociale gen Facebook.

Marţea optimistă

A plouat si astazi toata dimineata. Ascult din nou Tchaikovsky de la masa din living cu toata panorama orasului sub capacul de nori. Insa azi sunt mai plina de un ceva. M-am trezit devreme, am citit vreo ora, apoi am trecut prin ritualul meu matinal semi autist. Zic autista dupa ce mi-am contemplat un pic comportamentul recent: poor social skills, the ability to obsess on anything repetitive, paranoia and the sense of continually being judged and measured. In plus, faptul ca nu prea suport atingerile sau dialogurile obligatorii cu strangers…

Am inceput prin a face patul perfect, militareste, am impaturit tricourile noastre de dormit si pantalonii de pijama care au mers in sertarele fiecareia, hardul extern in sertarul lui, cablul plus stecherul in cutia cu fire, canile de ceai in masina de spalat vase din bucatarie si jeluzele verticale deschise pana la capat si indreptate in unghi de 90 de grade. Apoi un dus lung. In timpul asta Pino isi termina exercitiile de inviorare pe parchetul din living. Cand imi uscam parul, el a iesit strigandu-mi ciao-ciaoooooo-ul lui obisnuit.

Dupa unspe fara un sfert raman singura si tot apartamentul imi aparttine. In jeansi, tricou si flanela ma mut in living, unde mai intai deschid laptopul si, pana cand sistemul de operare se incarca, intorc camera de luat vederi si pun apa pentru ceai. Cred ca am uitat sa mentionez camera pana acum. Pino, fost IT-ist, are aceasta paranoia cu posibilitatea ca noi sa fim vreodata jefuiti. Prin urmare exista doua camere video care functioneaza non stop. Una in living si una in dormitorul lui. In fiecare dimineata, exceptand cele in care uit complet de ea, intorc camera cu obiectivul spre fereastra. Stiu ca suna relativ freaky, dar sincer nu ma deranjeaza atat de tare.

Intre timp am news. Adina mi-a fixat ieri un nou interviu cu biroul pentru national insurance number pe 29 octombrie. De data asta sunt mai bine pregatita sa ii fac fata functionarului care va sari sa-mi puna palma in piept. Azi dimineata am primit prin posta prima factura care are numele meu pe ea. Este o dovada foarte importanta ca locuiesc in Londra si imi deschide calea spre alte cateva lucruri. Primul este posibilitatea de-a avea un cont bancar in UK, iar celalalt de-a ma inscrie la un medic de familie (aici ramane sa investighez ceva mai mult). Dincolo de dovada de locuinta insa mai am nevoie sa demonstrez ca voi lucra in UK, fara sa cer beneficii de la stat sau sa incerc sa ma angajez (chestiune ilegala). Treaba asta e tricky si tine de judecata subiectiva a functionarului pe care trebuie sa-l conving ca nu vreau sa comit nici o ilegalitate, ci intentionez sa lucrez ca freelancer. I-am scris un mail ieri lui Alex in care i-am explicat tot si i-am cerut sa ma ajute cu o scrisoare de recomandare in care sa se prezinte ca un eventual client interesat de serviciile mele creative. Azi dimineata am primit mailul lui:

‘Buna Mona,
O sa itzi fac atunci o scrisoare / contract ca sa le inchizi gura. Si da, ordinea e NI number intai, si dupa treaba aia cu self employed. E si pe net treaba asta, si da, birocratii sunt idioti in mod universal: cred ca ii cloneaza undeva, pe ascuns, si dupa aia le extirpa simtul umorului si orice gonade ar putea sustine un zambet.
Vb, chip up, Alex

Grozav. Toata treaba asta mi-a dat o dusca de optimism asa incat am decis sa ies, in ciuda ploii, ca sa caut un store 3 si sa-mi inlocuiesc sim cardul pe care il cumparasem sambata, dar care nu functiona. Am google-it providerul de telefonie mobila si am gasit un magazin destul de aproape intr-un complex comercial pe Kingsland High Street. Ploia s-a oprit chiar inainte sa ies, asa ca l-am luat pe James si, intr-o jumatate de ora, nu numai ca am gasit magazinul, dar am si rezolvat cu cardul si eram inapoi.

O alta veste este ca ieri, in timp ca ma uitam plictisita pe Facebook, mi-am amintit ca Dinu si prietena lui Anca spuneau la un moment dat ca intentioneaza sa se mute in Londra pentru niste cursuri la care fusesera acceptati. Cum pe ea o am printre Friends dar nu am mai vorbit de secole i-am lasat un mesaj. Basic stuff de genul ce mai faceti, eu sunt in Londra, voi? Aseara ne-am prins online. Se pare ca locuiesc acum in nord undeva si ca urmeaza sa se mute curand in Vauxhall. Nu ma asteptam sa fie atat de dur aici, mi-a spus Anca. Amandoi isi cauta de lucru part time, pe langa scoala. Nu ma pot bucura nici de oras si nici de cursuri. Nu ma gandesc decat la supravietuire. Stiu prea bine ce vrea sa spuna. Am stabilit destul de vag sa ne vedem vineri seara…

Paria

Este deja clar ca nu voi primi primi raspuns la aplicatia online pentru self employment, desi exista optiunea asta pe site-ul guvernamental. Au trecut vreo doua saptamani de cand am trimis cererea si inca nimic. Sambata, Rei a incercat sa sune acel oficiu, dar telefonul fix nu este foarte stabil si conexiunea s-a tot intrerupt. Din cat a reusit sa vorbeasca un tip i s-a spus ca nu, nu pot obtine recunoasterea de self employed, atata vreme cat nu am un numar de asigurare sociala. Ceea ce e o tampenie. Initial la Jobcentreplus acum cateva saptamani imi spusesera ca mai intai trebuie sa devin self employed ca sa pot face urmatorii pasi. E un cerc inchis, ce mi se pare intentionat creat incat sa alunge imigrantii nedoriti.

Romania pe pasaport e o stigmata. Romania in portofoliul meu e un minus imens. Nimeni nu-mi raspunde la aplicatii, exceptand vreo doua mailuri care imi multumeau pentru CV, dar nici o invitatie pentru vreun interviu. Adevarul este ca ma simt descurajata. UK is ia foarte in serios bariera pentru romani si bulgari. Rei imi sugera mai demult sa caut sa fac ceva, orice, chiar si voluntariat, insa chiar si pentru asta e nevoie de niste acte doveditoare ca te poti autointretine.

Ca in orice tara europeana, dupa 3 luni sederea mea aici devine oarecum ilegala fara fiu una dintre cele trei variante: self- employed, self-sufficient sau studenta. Ca sa fiu recunoscuta ca entitate, sa am dreptul de-a plati taxe si mai ales dreptul la asistenta medicala e obligatoriu sa obtin un national insurance number. Dar tocmai aici e problema. Fiecare angajat guvernamental e bine instruit sa nu acorde asa ceva unui roman.

Azi m-a contactat Adina, o prietena a Doctorului, care incearca sa afle si ea de la statul britanic ce se poate face. Cautam solutii, iar in timpul asta eu imi petrec zilele explorand internetul, plimbandu-ma cu bicicleta sau facand ocazionale excursii la biblioteca din apropiere. Incep sa ma cam plictisesc. Din fericire Liviu a avut nevoie acum cateva zile de un ad pentru o revista de business si m-am aruncat asupra acestui mini proiect cu pofta de lucru. Dupa 2 zile i-am si predat ceva care mi-a placut mult. Primii mei bani produsi in cele doua luni cat au trecut de cand mi-am dat demisia de la Scala. Acum cautam o solutie sa-i si primesc sarind impedimentul birocratic – eu mi-am suspendat firma si nu mai pot taia facturi. In rest o ajut pe Rei la un website pentru Hansard si poate alte cateva materiale pentru societatea lor.

Mai nou Doc are o idee curajoasa. A aplicat pentru mai multe posturi universitare la Madrid si Barcelona si avem ideea asta vaga ca Spania ar fi o alternativa. Cum pe mine nu ma leaga nimic de nicaieri si sunt asa o frunza in vant as putea merge oriunde. Dar momentan Londra e casa mea. Macar de as putea incepe sa o simt in felul asta. La inceput in primele saptamani, cand strazile erau noi si totul era o experienta misto, chiar si simplul mers cu autobuzul, mi se parea ca ma voi putea integra perfect aici. Treptat, insa, incep sa simt ca Londra e doar un alt oras, cu oameni misto pe strada, true, si multe alte lucruri care imi plac, dar fara prieteni, fara un alt loc in care sa ma simt confortabil exceptand livingul asta cu vedere deasupra orasului si camera noastra. Ma rog, nu stiu cat de esentiale sunt toate astea. Prietenii ti-i faci oriunde probabil, daca ai abilitati sociale ascutite, ceea ce eu nu posed, dar in fine e teoretic posibil, se spune.

Prin urmare cum sunt? Destul de bine. Oarecum alone si cam razna. Banii mei sunt inca blocati pe contul romanesc si fara card nu ajung la ei. Dar in mod straniu incep sa ma obisnuiesc asa solitara si sesisez niste retineri peste nivelul meu obisnuit in fata oricarei persoane cu care trebuie sa dezvolt un dialog. Sunt seri cand simt asa chiar si fata de Rei. Libidoul meu a fost evaporat in atmosfera si Doc a constatat acum cateva zile ca eu intradevar nu rad absolut niciodata. Ok, pot sa zambesc, sa ranjesc, sa ma chitai, sa ma joc, dar nu rad niciodata cu toata gura, cu toti plamanii, stomacul si diafragma. Un Buster Keaton feminin. Cred ca nici nu stiu cum de fapt. Nu imi amintesc sa fii ras astfel in viata mea de adult.

Chimie

‘Mona took Which cartoon character are you? quiz and the result is Dexter.
You are very smart, and know it. You are possibly germofobic and workaholic. Not to mention, you are obsessive about most things scientific. You find stupid people to be very annoying. Family? Who cares!’

Doc zice ca e adevărat şi se amuză. Că sunt obsessive adică. Cu disorder şi cu tot. Momentan nu o contrazic. Îmi imaginez că sunt destul de freaky these days.

Ca de exemplu aseară. Doc era sub plapumă pe undeva şi eu încercam cu eforturi să mă concentrez la un articol din Wired. Eşti sigură că ai oxigen acolo, întreb eu, întotdeauna atentă la detalii. Dah, dah, mă asigură o voce înabuşită de stratul de fibră artificială a ceea ce aici se cheamă duvet. Bine, zic eu şi mă întorc la pagina din revistă. Citesc despre low-energy lightbulbs, atrasă de compoziţia chimica ciudată care dă acea lumina foarte puternică cu consum electric redus. Deci curentul trece prin argon, care conţine 3 mg de mercur, generând raze UV. Razele astea aprind stratul metalizat din interiorul becului, compus din 5 elemente foarte rare: lantan (La, pe locul 57 în tabelul periodic), terbiu (Tb, 65), europiu (Eu, 63) , ceriu (Ce, 58) şi itriu (Y, 39). Cele 5 metale stralucesc puternic în roşu, verde şi albastru, producând împreună o lumină puternică pe care ochiul uman o percepe ca albă. Doctore, mai eşti? întreb iarăşi îngrijorată şi duvet-ul este înăturat neaşteptat de o mişcare explozivă când Doc iese la lumina becurilor IKEA aspirând aerul cu poftă, toată roşie, rânjind învinsă de CO2 adunat sub plapumă.

Dark side

Traim intr-un cartier mare in zona nord estica a orasului. Hackney. Sunt aici London Fields, Victoria Park, Regent Canal care duce spre centru prin Shoreditch, apoi mai sunt zonele dubioase, dar eu uit mereu sa le privesc asa pentru ca un ghetto aici arata mult mai curat si mai ingrijit ca oricare strada din Militari. Emigranti, rase, triburi, etnii diferite la a doua sau a treia generatie. Un mix ca de statie spatiala in Star Wars. Si tot ca acolo uneori sunt divergente, diferente de stil si, in cazuri extreme, agresiune.

Anglia este o tara unde bunul simt are un inteles profund si chestia asta e ca un bun imediat asigurat si luat for granted. Aici, prin observatie si comparatie, inteleg cu adevarat diferentele culturale intre diversele nationalitati. Pot observa ce inseamna pentru fiecare respectul fata de celalat si imi e greu sa nu ajung sa trasez diferentele. Pentru ca ele exista si sunt extrem de vizibile. A le ignora inseamna sa ma preface. Si asta nu suport. Din fericire ce ma salveaza este ca nu cred ca individul este definit automat prin locul sau cultura in care s-a nascut.

In cartierul nostru cine vorbeste cel mai tare pe strazi sunt afrocaraibieni. Nu am vazut pe nimeni scuipand pe jos decat doi tipi negrii. In Primark am vazut femei grase si inchise pe culoare purtandu-si bretonul lipit cu gel de frunte si calcand in picioare literalmente haine rascolite in mod barbar si cazute pe jos. In autobuz, unii isi pornesc muzica din telefon la volum maxim zbarnaind decibeli stupizi din care oricum nu se intelege mare lucru.

In Liverpool, intr-un local in care ne oprisem sa luam micul dejun, un grup mare de chinezi, asezasera 3 mese una langa alta si faceau atata galagie incat Rei s-a ridicat si i-a cerut tipei de la counter sa faca ceva. Se tot ridicau in picioare ca sa se pozeze intre ei cu aparate mici si zoom mare, se foiau de colo colo si de cateva ori ne-au izbit masa fara ca macar unul sa se intoarca si sa isi ceara scuze. Din fericire dupa putin timp au plecat cu tot cu zgomotul lor chinezesc. Si mai sunt cei doi cu care locuim aici. Alan, cum isi zice tipul, ca landlord, isi impinge puterea la extrem. Ei nu curata niciodata, desi el intocmeste liste meticuloase cu randul fiecaruia si mai nou a inventat o amenda de 20 de pounds pentru cine nu face curatenie in tura inscriptionata pe avizier. Este absurd, in conditiile in care cei care au grija de locul asta sunt oricum Rei si Lawrence.

Si apoi cum se face ca localurile in care toaletele sunt cele mai neingrijite sunt cele indiene sau bengaleze?

Nu cred ca toate lucrurile astea sunt intamplari. Sunt diferente de educatie. Si sunt palpabile.

Pentru prima data sunt confruntata cu ceea ce ar putea fi numit rasism. Nu mi-as fi imaginat niciodata asta despre mine in conditiile in care toleranta mea merge foarte departe. Insa se opreste acolo unde bunul simt nu exista. Din Bucuresti a fost usor sa sustin niste principii teoretice. Educata in spirit comunist cu maxima ‘Pace intre popoare’, imi amintesc mereu desenele din copilarie cu lanturi de oameni din toate rasele tinandu-se de mana sub un cer peste care fluturau panglici cu Peace, Pace si Мир. Si in Bucuresti aveam o problema cu buna crestere in general, indiferent ca era ea romaneasca sau tiganeasca. Nu faceam diferenta. Aici o fac aproape in ciuda vointei mele.

Sunt foarte curioasa cum o sa evoluaeze in timp treaba asta.

Call me Princess Leia

Da, de cand m-am mutat in Londra scriu mai putin si asta numai din cauza ca imi lipsesc specific acele cateva ore matinale de la zece la pranz, pe care le foloseam ca tampon inainte sa ma scufund in programul zilnic din agentie. Obiceiurile deja invechite mor greu si eu nu fac exceptie, oricat de greu de crezut pare asta. Chiar daca ma trezesc deodata cu Rei, adica in jur de opt jumatate (exceptand ultimele doua zile cand am ales sa dorm pana tarziu), trec printr-un intreg proces indelungat de “getting ready”, inainte sa ma asez la pupitrul de comanda al zilei respective.

Pentru ca imi petrec cea mai mare parte din timp in acelasi spatiu, ca sa nu prelungesc diminetile pana dupa amiaza incerc sa despart diferitele momente ale zilei prin elemente clare. As vrea sa traim intr-o nava spatiala, sa ma ridic din pat si el sa se faca singur apoi sa se retraga intr-o nisa invizibila intregrata creativ in ansamblul estetic al peretilor, sa ma trezesc cu un dus lung si refreshing care sa ma sapuneasca si sa ma maseze, oglinda sa imi usuce parul si sa mi-l aranjeze dupa parametrii pe care i-am introdus in prealabil, dulapul sa-mi prezinte propuneri pentru tinuta de zi si sa se ocupe de hainele murdare, de halatul ud si de pijamaua aruncata aiurea. Mai vreau ca parchetul sa fie upgradat cu o functie de autointretinere, cu un device de aspirare ultrasilentios care sa nu-mi stea in drum, ferestrele sa se deschida automat cu comanda vocala, iar gradul de luminozitate din incapere sa fie reglat prin filtrii nanometrici pe suprafata geamurilor. Ah, si mai vreau un ceai alb cu miere de tei, intr-o cana ce se poate retrage la bucatarie unde ar avea grija sa se spele singura si sa se puna in dulap, sau sa reumple daca vreau mai mult. Mi se par niste pretentii de bun simt.

Numai atunci as putea sa ma trezesc si sa ma ocup fara intreruperi de insighturi mai mult sau mai putin creative si toata birocratia britanica ce va hotara viitorul meu in acest oras. Dar, momentan, Doc si eu nu am gasit pe nicaieri o oferta cu aceste minime conditii de confort futurist si, pana cand ne vom muta, ma vad nevoita sa ma adaptez cu eforturi la traiul nostru spartan.

Dar, gata cu asta. Azi e miercuri, o zi mai mult ploioasa. Sunt imbracata in haine cu miros de detergent, parul proaspat spalat imi sta fluffy, ba chiar am mancat un autentic breakfast englezesc si, mai devreme am iesit sa ma plimb putin si sa cumpar o serie de reviste obligatorii: Computer Arts, National Geographic si Diva, numerele din septembrie. Eram tentata si de Wallpaper, Creative Review, Dazed si Wired, dar undeva trebuie sa trag o linie in aceste conditii restrictive.

Insa cel mai important lucru azi nu este nici mancarea de mazare cu rosii si marar, pe care intentionez sa o improvizez mai tarziu, nici mesajul matinal de la maica-mea ce-mi cerea cu ton grabit datele avocatei mele, nici trezirea glorioasa de azi dimineata alaturi de prietenul nostru lung, soft si roz pe care l-am luat de la Ann Summers. Nu.

Dupa pranz, cu emotie ilogica, am format numarul de la Jobcentre Plus si dupa cateva minute de convorbire telefonica cu un ofiter de informatii – o tipa cu voce cantata si abia soptita pe care abia o intelegeam, am obtinut un interviu pentru numarul de asigurare fixat luni, pe 7. M-a intrebat motivul (work or benefits), m-a rugat sa spell my name, my address, m-a intrebat de work permit in UK, apoi mi-a dat adresa centrului si mi-a specificat documentatia pe care este necesar sa o am la mine. Very easy.

James

Am primit bicicleta nouă de dimineaţă. Un curier cu origini indiene a sunat la uşă şi am ştiut instant că este pentru mine. Avem mici emoţii, dar nici măcar nu mi-a cerut un act de identitate. M-a rugat doar să semnez foaia coletului şi am coborât la furgonetă ca să-l urcăm împreună pe scări. Eu lăsasem uşa de la intrare să se închidă fără să realizez ca nu am cheia, aşa încât a trebuit să sun ştiind ca Helen e acasă. Helen e chinezoaica care nu iese niciodată din cameră, dar acum m-a intâmpinat cu zâmbete politicoase şi o engleză neinteligibilă, ba chiar m-a ajutat să aduc coletul în cameră. I-am explicat ca este o bicicletă şi a exclamat uimită: Oooh, another one!, referindu-se probabil la faptul că deja există 2 în casa asta.

În cameră, unde aveam mai multă lumină ca pe hol, am desfăcut cutia uriaşă şi am scos cu greu cadrul de metal. Apoi am tăiat cu briceagul chingile de plastic, am înlaturat cartoanele de protecţie şi, în sfârşit, am dezvăluit bicicleta. Are o culoare gri metalic cu vag accent putred vişiniu, numită de ei gunmetal. Pe loc am realizat, ceea ce bănuiam deja din poze, că bicicleta asta e băiat şi la fel de repede i-am ştiut şi numele: James.

Urmând instrucţiunile neclare din booklet şi mai apoi din videos de pe youtube, am reuşit să o asamblez frumos, exceptând ghidonul. După două ore frustrate tot nu-i dădusem de capăt. Noroc ca ştiam un bike shop pe Broadway Market, care e cam la un sfert de oră de mers ep jos, aşa că mi-am luat cu mine nişte bani şi am coborât în stradă cu James împins de coarne.

Mi s-a parut o supriză placută sa descopăr că magazinul, care este şi atelier de reparaţii, este ţinut de un grup de fete. Una dintre ele m-a ajutat pe loc, deşi meşterea plina de unsoare ceva la o cursieră. Era blondă cu părul prins în coadă şi părea cam la patruzeci de ani, sprintenă şi foarte stăpână pe situaţie în şorţul ei de piele mânjit de vaselină. Ne-am înţeles fără probleme şi mi-a arătat ce trebuie făcut – un simplu şurub secret strâns. Apoi mi-a verificat cauciucurile şi m-a sfătuit să le umflu. Pentru asta mi-a dat chiar ea o pompă cu indicator de presiune. La sfârşit nu a vrut nici un ban, dar eu am insistat şi mi-a cerut un pound.

M-am întors cu James acasă şi acum planuiesc să ies iar spre centru. Probabil am să mă rătăcesc, dar voi avea cu mine ghidul London A-Z. Cu un pic de noroc voi putea fi pe Chancery Lane la cinci şi jumătate.