Former lover

Vineri seara tarziu, dupa zece, Mix a venit la mine. O invitasem sa cinam si sa vedem un film, dar mi-a spus ca e out cu Starbuck asa ca am fost ok si pe la sfarsitul serii. Cand a ajuns citeam pe canapea. Tocmai terminam o cărțulică mica, All My Friends Are Superheroes de Andrew Kaufman si ma gaseam intr-un mood hazliu. Mancasem singura mai devreme din pastele ramase de cu o seara inainte si i-am oferit ultima portie, din care a ciugulit năzuroasă. A vrut sa mănânce in bucatarie si nu m-a lasat sa spal vasele intre timp. I-am oferit un vin alb in timp ce eu am continuat sa beau din paharul de Baileys cu gheata pe care mi-l pusesem mai devreme.

S-a facut tot mai tarziu in timp ce ne-am povestit mici lucruri. Ea are exact acelasi stil de a nu spune nimic, in timp ce eu ma zbat sa gasesc subiecte si ajung de fiecare data sa adopt imaginea acestui personaj usor stupid, intimidata de toate lucrurile care plutesc in aer si nu au forma. Pana la urma am renuntat la film, ea a mers sa faca un dus, descurcându-se singura din obisnuinta sa isi gaseasca prosop si un tricou. Dupa luni de zile urma sa dormim impreuna, iar asta ma bucura intr-un fel.

La miezul noptii eram atata de sleepy incat cu greu reuseam sa-i mai raspund. Prezenta ei imi e inca extrem de familiara familiara si o data una langa alta era ca si cum mi-as fi amintit instant mirosul ei si apropierea pielii. Mi se parea natural sa ne tinem in brate. So I did that, fara vreo urma vinovata. Ea m-a mangaiat pe spate, mi-a povestit lucruri si am cazut intr-un somn adanc.

Dimineata ne-am trezit aproape de zece. Urma sa dau telefonul matinal, asa cum fac in fiecare zi. Mix s-a ridicat din pat, s-a schimbat la baie, apoi a plecat fara mult ceremonial. Tipic. Rei e un subiect aproape tabu. Asa ca eu nu zic nimic si nici ea. Critici si explicatii nu isi mai au rostul. Dar acceptarea nu e atat de usoara in practică. Inteleg.

Dupa amiaza tarziu ne-am revazut. Afara ploua torential superb de cateva ore, cerul era intunecat, Mix si Luxa au ajuns impreună, cu un pepene rosu adus cu greutate din Piața Crângași si eu abia terminasem de aspirat. Le-am lasat singure cât sa fac un dus rapid. Restul zilei am petrecut-o impreuna gatind vegetarian, Mix ne-a pus muzica din iPod-ul ei, primit de la mine acum mai multe luni si eu am pregatit un smoothie din pepene. Ele au fumat singure in bucatarie. Apoi am mancat, ca de obicei, pe jos in living si ne-am pus filmul pe care il downloadasem cu doua zile inainte. Coco Avant Chanel cu Audrey Tatou, foarte misto, dar intr-o varianta deplorabila, trasa in cinema si dublata in italiana. Cu găuri am tradus atat cat am putut din cauza sunetului prost inregistrat. Noaptea, Luxa a decis sa mearga acasa, dar Mix a ramas. Iarasi am dormit impreuna. Toata noaptea a plouat furtunos, aveam ferestrele deschise si m-am trezit de multe ori. Ne-am tinut in brate pe rand, familiar, plăcut,  dar intr-o secventa de vis agitat, m-am zbătut si am izbit-o cu pumnul in frute. Am deschis ochii chiar in secunda impactului. Zăpăcită am sarutat-o acolo, bânguind un val de scuze inainte de a adormi la loc, aproape instant.

Dimineata tarziu de tot m-a trezit telefonul de la Rei. Din nou Mix s-a imbrăcat si a vrut sa plece. Eu am inchis convorbirea si ea mi-a spus ca e ultima data cand ne vedem. ‘De ce?’ intreb nedumerita. ‘Pentru ca eu plec la Paris, apoi in Italia si peste o luna tu pleci in Londra’. A, da, nu-mi dadusem seama. De fapt nici nu mi-a trecut prin cap. Evident, nu stiu ce sa spun. Urmeaza un moment idiot. Mix plange enervata pe mine si eu ma simt, again, neputincioasa. Ii spun, ca sa fac sa treaca starea asta, ca o sa ne mai vedem. Nu se termina asa, zic, iti promit. Dar ea devine agresiva, asa cum facea cand eram impreuna si ne certam in fiecare zi. Tu nu vezi nimic, nu? Traiesti in 2 metri pătrati si atat. Tu, lucrurile tale, bucataria ta, Rei si nu mai stiu ce… Eu o iau in brate si insist ca o sa vorbim, o sa ne mai vedem, candva, cumva. Pleaca si raman in pragul usii. De ce mereu trebuie sa fie o drama? Si de ce I’m to blame for it? Ca si tine nu am raspunsuri. Stiu doar ce imi doresc sa fie…

Rösti şi suc din vişine

Ar trebui sa-mi fac un alt blog pentru chestia asta, nu?

Later edit. Ok, deocamdata e o incercare. Doar un experiment. Sa vedem ce iese de aici. Continuand traditia pe care mi-am inceput-o singura, ca fiecare blog al meu sa fie inspirat dintr-un titlu de Winterson, va prezint Sexing The Cherry. Crazy kitchen confidential.

A family thing

Ma obisnuiesc cu numai sase ore de somn pe noapte. Ma trezesc la opt si un sfert, inaintea alarmei din telefon si la jumate o sun de buna dimineata. Every morning, din prima saptamana de cand ne-am cunoscut. Dorm goala, las fereastra deschisa in ciuda traficului de noapte si ma ascund in cearceafuri. Somnul meu din ultimele saptamani e adanc si odihnitor. Poate din cauza asta rezist acestui ritm.

E o dimineata de luni calda. Port o camasa subtire si beau ceai fierbinte la birou navigand prin siteuri de design. Dimineata pe strada am mancat o caisa din gradina parintilor mei, mare cat pumnul, incredibil de aromata si placut acrisoara. Apoi am luat tramvaiul adancita in romanul lui Winterson. Cum in cele patru statii de tramvai nu ma asez niciodata si citesc de obicei inghesuita intr-un colt sau pe scara, cartea pe care mi-o tin in fata imi extinde campul personal si pare sa ocupe prea mult spatiu. “Bine ca citesti in aglomeratia asta!” “Cartea mai lipsea!” Altii se imping inadins in cotorul ei si imi arunca priviri graitoare asupra gestului meu pretentios de a o purta in public. O data un bosorg m-a lovit cu bastonul peste picioare in parc, cand mergeam si citeam, un exercitiu foarte vechi care deja imi vine firesc, pentru ca “ai grija, fata, cu cartea aia ca poate dai peste oameni” lucru care nu mi s-a intamplat absolut niciodata si m-a enervat atunci teribil. Exceptand un moment vechi in liceu cand am luat in cap un semafor, dar atunci abia ma antrenam pentru asta, am invatat sa-mi distribui suficient atentia incat sa nu provoc accidente. Au mai fost o gasca de pustani transpirati, alti cativa mosi si o controloare de bilet, toti enervati de exibitionismul meu intelectual.

Duminica am fost in Chiajna. Another family thing pe care de obicei le eschivez fara sa dau motive. Mi se pare frustrant si nefiresc sa gasesc acolo oameni necunoscuti cu care ma simt inconfortabil, adusi de sora-mea si sotul ei, in conditiile in care mie mi se da de inteles ca oricine venit cu mine nu ar fi foarte calduros primit. Bine, mama insista de contrariul, dar avem prea multe incercari nereusite ca sa mai pretindem ca e ok. So, e tipul asta motorist cu bandana si aer politicos tough care ma scoate din sarite. Mai sunt diversi “fini” si “prieteni” cu care nu am nimic in comun si care oricum ma privesc cam dubios (o data o tipa venita la sora-mea zice  ‘dar ea, saraca, e mai uratica…’ confuzata de aerul meu androgin).

Discutiile cu ai mei nu prea au consistenta si asta e partea buna, pentru ca in afara lor mai sunt criticile si “compatimirile” la adresa mea. Weekendul asta subiecte au fost parul meu “taiat cu ochii inchisi” (sora-mea) – “asta e noua moda?” (mama), “eh, mitzo, daca tie iti place asa…” (mama), “e asimetric?” (sora-mea), “ma rog, nu are nici o forma…” (sora-mea) – si aceasta continua stare de neadaptabilitate la mediul nostru romanesc. Dupa Milano au incercat in repetate randuri sa-mi arate cat de nepotrivit si imatur este gestul plecarii din tara. “Sa te duci unde? Si sa faci acolo ce? Asa fara un job? Si unde o sa stai? Da, da, crezi tu ca e mai bine, pai io nu vad la televizor ce e si la aia?” Mama are un ton special prin care isi arata ingrijorarea egoista, pe care ea o simte cu maxim de emotie “Mai Mitzo, asa mi-e mila de tine ca nu ai si tu un rost.” Evident ca ma enervez maxim. Maxim. De fiecare data imi promit ca e ultima oara cand ii vizitez. Suntem din filme prea diferite, toata viata am fost. Ei imi vorbesc de familie si de cum nu ar fi nimic pe care sa nu-l faca pentru mine. Dar astea sunt cuvinte mari nejustificate. Ei nu inteleg ca nevoia mea nu este doar una specifica de casa si de masa in caz de nevoie. Suportul psihologic este o carenta uriasa si par incapabili sa il poata asigura. Incerc sa-i explic mamei ca my needs nu inseamna doar proteine si somn, inseamna comunicare si intelegere, inseamna aceleasi lungimi de unda, dar evident ca eu gresesc. Eu vreau prea mult. Eu vreau ceva ce nimeni altcineva nu pare sa ceara si de aceea este greu de inteles. Aceasta “mila de mine” imi face scarba. E un mod de-a-mi arata subtil cum eu am luat-o pe cai gresite, cum eu sunt de compatimit, cum eu sunt un speciment care are nevoie de ajutorul lor. Inainte de masa ii spun ca nu doresc cartofi prajiti pe langa saramura de pastrav si ma ofer sa pregatesc un orez cu verdeturi. Toata lumea priveste cu suspiciune combinatia asta, mama se intoarce in bucatarie de cateva ori insistand cu Delikat sau alte adaosuri “speciale pentru orez” pe care trebuie sa le refuz repetitiv. Cand e gata, fiert al dente si delicios, cu ceapa verde din gradina, marar proaspat si cimbru, mama se intoarce si ma intreaba condescendent: “L-ai ars, nu?”

Asa ca stau la masa impreuna cu ei toti si mananc fara sa spun nimic. Tata insista sa-mi toarne cola impaciuitor si, oricat as vrea si eu sa fie ok, trebuie sa-l refuz. Inca nu au inteles de atatia ani ca nu beau si nu mananc junk. Sora-mea, insarcinata ca o balena ucigasa, tronand cu toane de pe leaganul de gradina tras langa masa imi tranteste un pastrav pe farfurie intr-un gest dramatic si apoi se ridica fara sa spuna nimic. Ma intreb cum sunt familiile altor oameni. Eu am mai cunoscut doua. Pe a Ioanei, care demult atunci in facultate mi s-a parut perfecta si care intre timp a luat-0 razna masiv. Si pe a Elisei, o familie rece, ramasa impreuna din inertie, cu o mama frustrata si deprimata si un tata pe jumatate absent si probabil la fel de deprimat.

Dupa amiaza tarziu tata ma conduce acasa, dupa ce inainte ma poarta prin gradina si vorbim despre ardei si tufele de busuioc. Eu ii povestesc un pic despre Londra, dar pare sa nu isi gaseasca replica. In masina nu face decat sa-mi povesteasca cum au schimbat ghiveciul imens al bananului, inventand un soi de scripete cu care l-au spanzurat temporar. Whatever… I’m happy to be back in my space ship.

In jurul lumii de pe covorul din sufragerie

Un mail de la Rosy ma anunta ca va fi in Bucuresti la inceputul acestei saptamani. I-am scris inapoi ca mi-ar placea sa ne intalnim si dupa cateva alte mesaje am stabilit pentru aseara. Pe Rosy am cunoscut-o acum vreo trei ani in Milano. O prietena de-a Elisei. Cateva complicatii intre ele. Cateva evenimente la care am fost impreuna. Niciodata cineva cu care sa am vreo conversatie indelungata. Insa am simpatizat-o atunci pentru ca era altfel decat celelalte personaje cu care obisnuia sa se inconjoare Elisa. Mergea singura la tot felul de concerte misto, incepuse sa calatoreasca alone, avea in general un aer mai rezervat si mai inteligent. Din cauza ploii am decis sa nu iesim prin centru si am invitat-o la cina la mine, iar ea a acceptat, probabil curioasa sa-mi vada locul, pe langa alte zone din Bucuresti care sa nu fie in imediata vecinatate a hotelului Hilton.

Si pentru ca am promis cina, a trebuit ca inainte de casa sa fac niste cumparaturi. Am ocolit pe la Mega Image fara nici un fel de idee despre ce as vrea sa pregatesc. Speram sa-mi gasesc inspiratia in magazin. Acasa, dupa toate aceste tripuri si fara sa mai merg pe la vreun market intre timp, nu mai aveam absolut nimic ramas. Din pacate timpul era prea scurt si era destul de tarziu oricum ca sa incerc o piata, asa ca a trebuit sa accept un chiorchine de rosii mari importate din Turcia, cativa cartofi galbeni din Germania, doi dovlecei din Israel, o bucata de emmentaler nemtesc, o Grana Padano si trei sfere de mozzarela italiana, o brie frantuzeasca, cateva pulpe de pui gata rotisate si fierbinti, o andiva din Olanda si o punguta de busuioc uscat de la Domnesti, pe langa doua feluri de masline grecesti. What a trip, nu? Si ce amprenta carbonica exagerata pentru o masa de seara. Ies din magazin cu coada intre picioare in ploia lejera care abia incepuse si ma mai opresc la magazinul de vinuri. Un Pinot Noir de la La Cetate, de pe Dealurile Drancei, podgoria mea favorita.

Pana la urma am pregatit rösti. Cand Rosy a ajuns cu un taxi pe la opt, dadeam cartofii prin razatoare si am primit-o cu incantare. Ne-am turnat vin si ea a fost suprinsa de aroma foarte misto, s-a plimbat prin apartament si a comentat asupra vietii mele “princiare”. Eu am ras aratandu-i pe fereastra cartierul comunist in care traiesc. Inevitabil, intoarse in bucatarie, in timp ce pregateam salata de andive si ea se balansa pe scaunul inalt, discutia s-a intors spre Milano si destul de mult in jurul Elisei. I don’t think she really hates you, mi-a spus ea dupa ce i-am povestit de acel email de anul trecut. Actually she seams to miss you. Asta m-a facut sa ma simt uneasy mai degraba. De fapt e prima data cand vorbesc mai mult de cateva minute despre Tzu si despre ce s-a intamplat cu mine acolo. Toata experienta mea milaneza suprarealista. La al doilea pahar de vin, Rosy m-a anuntat ca se simte ca acasa si ca Elisa i-a cerut express sa nu imi dea amanunte despre viata ei de acum. But I fell like telling you, zice in timp ce eu scot cartofii de la cuptor. Si imi spune de cursul pe care Elisa il urmeaza de vreun an. Something of mechanics or new media. Nu stie sa-mi dea amanunte. The basics take two years. Mie se pare o idee buna.

Mancam pe jos in living si e fascinata de fiecare gust. Ma lauda. Ii place iaurtul de capra peste cartofi si salata si puiul rotisat la care eu nu am contribuit cu nimic si dovleceii. In loc de desert mancam cirese pietroase romanesti si continuam sa bem vin. Engleza mea ruginita e mai buna decat a ei, dar ne intelegem fantastic, vorbim de vacante, de diferite locuri unde am ajuns fiecare. Imi povesteste de un trip in India si o vacanta alone la San Francisco. Vorbim de povesti de dragoste. De deziluziile ei. Ii povestesc de psiho dupa ce m-am reintors in Bucuresti, de tot ce mi-a trebuit ca sa trec peste povestea aia. I didn’t know that you left, mi-a spus. I only found out in the winter. Eu ii povestesc de Spania si de Rei. De cum ma simt acum. Promitem sa ne vedem prin Londra. Ii arat poze de la Berlin, Malaga si Granada. Tarziu de tot fac un ceai de roibos si la miezul noptii ii chem un taxi.

Am inca un sentiment ciudat de intoarcere in trecut. Dar in acelasi timp realizez pentru a doua oara foarte puternic, ca I’m out of what it was. Ca sunt, in sfarsit, clean.

Visez ca ii povestesc cuiva cum am copilarit pe malul marii. Imi amintesc in vis detalii cu exactitate. Lucruri care de fapt nu s-au intamplat niciodata dar par atat de reale. Plaja. Chioscul cu inghetata. Autobuzul 152. Copacii care cresc din nisip. Umbre racoroase si pahare ietine de sticla din care bem cico…

19 Mai. Postorgasmica.

17:15. Aeroportul Malaga. Stau asezata singura la o masuta in dreptul unui perete lung si inalt de sticla care da spre pista. Cei mai multi aici par a fi englezi si nordici, blonzi, pistruiati, plictisiti. Mese Burger King. Junk food. Miros de cartofi prajiti. Un grup de pustani extrem de galagiosi, impanandu-se cu carbohidrati in exces. Eu in casti cu Slota Prow si The Cinematic Orchestra. Am mancat ultimul sandvis din paine integrala cu branza de capra, pavo si masline, din cele pe care le-am facut dimineata pentru amandoua cu ce aveam in frigider ramas dupa saptamana asta.

Dincolo de pista, spre vest, se vad dealurile inalte andaluze si case albe asezate in trepte, ca peste tot aici. La sud, cativa kilometrii, e Mediterrana pe care nu pot vedea acum. Vad avioane. Vad un jetliner de la Air Berlin decoland. Ascult The Kronos Quartet. Sunt singura. Rei a trecut de check-in in urma cu doua ore, spre poarta de imbarcare unde o astepta zborul ei Ryan Air la Liverpool. Eu mai am de asteptat vreo patru ore pana cand se va deschide check-inul Blue Air spre Bucuresti. Zborul meu este a 23:45, ora locala. Ora de destinatie: 04:45.

Aeroportul din Malaga nu are nici oficiu de bagaje si nici wifi gratuit. Ca sa nu raman fara power in laptopul asta micut ma pot conecta la o priza singuratica pe care am observat-o pe unul dintre stalpii din sala mare de asteptare. Ma asez pe bagaj, sprijinita in zid si scriu cu laptopul pe genunchi. Nu ma baga nimeni in seama.

Port pe degetul mare de la mana dreapta un inel gros din otel lustruit in care au fost taiate cu laserul niste forme organice. Imi e mare si imi aluneca de pe falanga. Rei mi l-a lasat “pana data viitoare” si am acceptat cu placere, desi eu nu port niciodata accesorii de tipul asta. Acum il privesc cu drag, il scot in palma si il strang cu putere. Imi e cald. Azi a fost toata ziua innorat pe Costa del Sol, ultima noastra zi aici, incepand de dimineata cu o lumina incredibila pe sub nori dark. Ne-am trezit un pic late, naked, inlantuite, in zgomotul de motor de dincolo din strada. Toate noptile am dormit cu ferestrele larg deschise, ascunse doar de o draperie albastra, care ne separa de Calle Angelines si Calle Maria, sus pe deal, cu vilele albe pline de flori, locuite de cupluri de englezi middle class, retrasi in sud o data cu planul de pensie.

Aseara, pe terasa unui local construit echilibristic pe faleza, soseaua N340 cu marea in lateral, linia ondulata a coastei spre Torrox in fata, apusul, ultima paella delicioasa peste care am stors o lamaie incredibil de aromata, am baut o sticla intreaga de vin rosu sec, slowly, taking our time, pana cand am ramas ultimele cliente ale locului. Alesesem un soi local din Sierra de Malaga, dintr-o rezerva privata, Principe Alfonso de Hohenlose 2005. Am terminat de mancat si am continuat de vorbit, lasand-o mai mult pe ea sa-mi povesteasca anecdote personale despre copilarie si despre viata ei de acum. Rei se incalzise, vorbea mult, zambea, se inrosise putin. Tarziu, i-am facut semn domnului in varsta in camasa caramizie, la quenta, por favor. Ea mi-a zambit, practicanta cu placere a gimnasticilor lingvistice, dupa ce toata vacanta a insistat sa comunice excusiv in spaniola cu fiecare chelner, vanzator sau localnic, imprietenindu-se, dand mana cu ei, sociabila, calda, iar eu am tacut, stepping aside, lasand-o sa faca asta mai bine decat mine. Am platit o nota astronomica de saizeci si ceva de euro pentru intreaga cina, insa nu mi-a pasat nici macar o secunda.

Ne-am plimbat pe intuneric, in luminile farurilor si a caselor de pe deal, pe marginea soselei, pe o carare intre boscheti si iarba inalta, cu parapetul de metal in stanga si rapa abrupta in dreapta, razand, clatinandu-ne, oprindu-ne repetat sa ne sarutam prelung in mirosul intunecat de salina miocenica. Punta Lara este un loc incredibil, catarat pe coline inalte care se pravalesc in Mediterrana. Stradute inguste, vile albe, acoperisuri de tigla, tufe catarate de ericaceae si oleaceae colorate in nuante aprinse de rosu si violet, lamai si portocali plini de fructe rascoapte, numere din ceramica pictata manual, palmieri si… cuplurile astea de englezi everywhere around. Ca o colonie britanizata neoficial. Toti vecinii nostrii temporari erau din insula, micul pub/restaurant din capatul strazii avea proprietari englezi, meniul era exclusiv in english si regulat se organizau seri de meciuri din campionatul englez. Tipa de la piscina, blonda si bronzata, din Portsmouth lucra aici peste vara si cei care ne-au inchiriat casa erau expati din Manchester. Rei era in mediul ei, cu peisajul iberic ca bonus.

Acasa am continuat sa mai bem vin, in paharele inalte potrivite, pe care le gasisem cu o saptamana in urma intr-unul din dulapurile albe din bucatarie. Aveam o sticla inceputa dintr-un soi de tempranillo din La Mancha, din centrul Spaniei, nu cel mai grozav, dar good enough, avand in vedere ca-l cumparasem cu o zi in urma de la barul de langa piscina comuna, unde nu aveau cine stie ce optiuni. De pe terasa noastra cerul se vedea incredibil si in fata pana la orizont marea cu puncte galbene de lumina de pe vapoarele ancorate in larg.

Imi e dificil sa descriu saptamana care tocmai a trecut. Imi e si mai greu sa o descriu pe Rei, asa cum am cunoscut-o acum, dupa cele doua saptamani de tatonare virtuala reciproca. Este 18:50. Mai am vreo trei ore de petrecut pe podeaua asta din Terminalul 2, sprijinita in stalp si cu laptopul in poala. In fata mea s-a format o linie lunga la check-in. Pe ecranul din capat vad scris Manchester, mai devreme a fost una la Glasgow si, bineinteles, cea spre Liverpool. Numele astea se tot repeta afisand diverse companii aeriene care transporta armata turistica britanica. Ma simt ca intr-un spatiu apartinand Coroanei si ma gandesc ca migrarea asta in masa spre coastele sudice e noua forma de expansiune imperialista. I don’t really mind. Si-au adus aici meciurile de fotbal, berea si meniurile de fish and chips. Skysat-ul prin satelit si toti prietenii de acasa. Dar nu mi se pare ca interfereaza intr-un mod neplacut cu spiritul iberic local. Englezii sunt politicosi, manierati si obsedati de safety si confort. Spaniolii sunt galagiosi, nesimtiti, they stare, dar sunt si calzi si rad mult, au vinuri superbe si o bucatarie foarte gustoasa. M-as putea obisnui sa traiesc aici. Fara sa ezit, ignorand eventuale tresariri de vina fata de propriile pareri mai vechi, stiu ca Andaluzia este cel mai placut loc in care am ajuns vreodata. Mai stiu ca prezenta fizica a acestei persoane pe care am cunoscut-o abia acum cateva saptamani mi-a alterat ireparabil perceptiile.

Neinteresant

Ascult Archive, inspirata de Luc, care a aflat de ei de la Po. Se potriveste foarte bine cu dupa amiaza mea, asa cum dimineata s-a potrivit perfect Erik Satie. Azi am zi foarte linistita, almost nothing to work on, afara de niste masuratori incepute de ieri, incat la pranz am iesit singura la localul indian din spatele pietei. Mi-era pofta de condimente orientale si am ales, cum stiam deja de pe drum, o portie de tikka masala alaturi de orez cu chimen si o limonada mare cu chitra. Barka e un loc foarte misto, care imi place mult cu aerul lui usor exotic, lampioanele de hartie modelata si atmosfera calma, aproape lazzy. Mancarea acolo, excelenta. Am ales un loc la fereastra langa raftul cu carti si am citit din Bodily Harm pana cand un tip mi-a adus bolurile cu delicatese, apoi am continuat sa citesc lent, in timp ce am combinat pe platou linguri generoase din basmati cu puiul marinat in sosul ala de rosii condimentat incredibil. Imi plac locurile unde pot socializa absenta, e o senzatie mixta de private cu public, asemeni localelor din Berlin, in care barbati sau femei single veneau sa-si bea cafeaua sau un alcool, ca sa scrie sau sa citeasca la propriul laptop inconjurati de alti oameni cu care interactionau doar la nivelul asta subliminal.

Tot azi am avut o discutie mai serioasa cu Bogdan, unde am punctat niste chestii care nu prea mai functioneaza pentru mine aici si care sunt pe punctul sa ma demotiveze cu adevarat. De mai mult timp ma simt prinsa intr-o situatie care ma duce pana la pragul plictiselii profesionale. Sunt nelucrata la capacitatea mea creativa si practic satisfactiile pe care le am sunt foarte mici. La Brasov, plimbandu-ne pe Republicii, imi sareau in ochi la fiecare 50 de metri chestiile pe care le-am lucrat in ultimele saptamani, postere, stickere mari de vitrina – era mai degraba obositor si imi creeau iluzia unui stres din care ma vedeam incapabila sa scap. Asa ca azi am cerut proiecte noi in afara VDF, am incercat sa netezesc niste nemultumiri legate de munca cu client serviceul nostru si dincolo de ambele chestii am solicitat oficial reevaluarea titlului meu in agentie. Asupra chestiei asteia voi reveni.

Starnita de Luxa, diseara vreau sa merg la Decathlon, pentru un tur de forta. Nu sunt neaparat intr-un mood de shoping azi, dar am o fascinatie pentru store-urile sportive. In Italia mergeam foarte des si presimt ca ajunsa in primul deschis aici o sa ma incerce un sentiment straniu. Sunt excited to go. Ma intereseaza in primul rand un kit de tir cu arcul, o brasiera pentru fitness si pantaloni de jogging.

Protejat: Muci

Acest articol este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, întroduceţi parola dvs. în casetă de mai jos.

Parolă:

Meat can’t stand the beat

In acelasi stil cu postul de ieri, astazi – MeatOut Day, pentru cine are chef sa se gandeasca de doua ori la tot ce inseamna consumul asta excesiv de carne la care ne expunem zilnic. Dincolo de aspectele morale ale productiei in masa, a fermelor inghesuite de animale umflate cu pompa ca sa intre in parametrii impusi de hypermarketuri si apoi ucise pe banda, ramane o chestiune legata de sanatate. Vazusem un documentar pe NG care comenta o analiza a unor statistici comparate. Aparent, indivizii expusi foametei din anii douazeci in Suedia au dezvoltat o serie de gene active care au transmis generatiilor urmatoare o rezistenta crescuta la obezitate, probleme cu diabet and so on, alaturi de o imunitate mai mare. In schimb generatiile ulterioare, din epoci imbelsugate, care au mancat si au baut dupa placul stomacului au generat nepotei cu varii probleme genetice. A fost o surpriza pentru cercetatori si te face sa te gandesti. Zic si eu. Fiecare face cum vrea. Cu corpul sau si cu actele sale. Asemeni colegilor mei din agentie care s-au strambat neincantati de ideea unui pranz format doar din garnitura. In schimb, eu am sa ma incant cu un risotto cu ciuperci si ierburi impreuna cu un pane din branza de oaie. Pofta buna.

Vanator-culegator

Mi-e pofta de mere romanesti si branza romaneasca de la stana. As bea lapte de la vaca. Si mai vreau rosii din gradina, salata si ridichii. Paine de casa din faina macinata la moara. Ciorba de cocos crescut in curte. Lucrurile astea pe care le aveam in copilarie. Iaurt si smantana puse la inchegat de bunica-mea si bors de la Tanti Leana de la colt. Intr-un mass mail primit de la Malina, am citit cum mici producatori traditionali dau faliment. Nu au unde sa-si vanda laptele si altii nu au unde sa-si desfaca produsele din gradina. Pentru ca in piata nu mai gasesti decat negustori care isi expun fructele sau legumele perfecte, negustate nici macar de omizi, umflate cu chimicale si aduse din Argentina. Jumatate de planeta de ramasite de hidrocarburi nearse complet, lasate in dare de-a lungul Atlanticului, peste continente, pe care le inspir eu o data cu vanturile din sud, alaturi de gustul fad de carton al exponatelor exemplare. Sunt la Cora, la Auchan sau la Carrefour si caut inutil mere romanesti. Gasesc din Turcia, Grecia sau Polonia. Prune italiene. Pere din Paraguay. Si nici un fruct romanesc! Cartofi din Germania sau Columbia. Dumnezeule! Ce s-a intamplat cu cei din Covasna superbi pentru cuptor? Usturoi din China. Ardei gras turcesc. Ceapa alba din Olanda. Nu vreau sa le cumpar, constienta de amprenta lor carbonica imensa. Ma invart si frustrarea mea nu pare sa impiedice zeci de carucioare sa se hraneasca din rezerva globala mixta ingramadita pe piedestalele de lemn. Parintii mei isi dau ochii peste cap la “mofturile” pe care le afisez. Crescuti intr-o epoca a magazinelor goale, abundenta ii ameteste. Cumpatarea devine egala cu a nu avea. Ma intreb daca am vreun drept sa-i judec. Dar am dreptul sa ma revolt. Pentru epoca mea si viitorul nostru. Impotriva indiferentei si incapacitatii de a intelege pericolul. Sa reciclezi. Ce fita occidentala. La alte rafturi caut conservele romanesti. Sfecla rosie de la Calarasi, pasta de rosii de la Buftea, muraturi din Buzau. Si totusi. Sunt atatea altele carora nu le gasesc corespondentul local. Cumpar mazarea congelata belgiana si porumb ambalat in Franta. Pentru ca alternativa – la borcan – nu imi place deloc. Si nu spun nu cumparati etichete straine, dar sa se justifice. Pentru ca indeed branza brie nu gasesti aici, ca si mozzarella buna, ulei de masline extravirgin, conserve de peste oceanic, sos de soia vietnamez si alte cateva. E o lupta sa mergi la cumparaturi. Dar asta daca vrei sa fii un vanator si nu doar un simplu culegator de pe raft.