Româneşti

Consulatul român, îmi spune Google Maps, se alfă în Kensington, undeva în vestul oraşului, aproape de Hyde Park. La unşpe ies din casă. Mă gândesc să iau trenul de la London Fields Station şi, pentru că nu ştiu precis câte mijloace de transport am să folosesc (nu există o linie directă), intenţionez să-mi iau una dintre acele cartele valabile pentru o zi întreagă. Zona 1 şi 2 – 5 lire şi 60 de pence sau penişi cum le spunem noi.

În tren citesc din The Year of the Flood, ultimul roman al Magaretei Atwood pe care l-am început vineri seară. Foarte mişto, deşi o altă distopie scary. În ultima vreme pare că numai în asta mă ţin. Dar îmi place Toby şi, deşi romanul de la bibliotecă (nou nouţ, abia l-au primit şi am fost prima care l-a rezervat sau poate au cumpărat ei mai multe exemplare decât numărul de bookings) este greu, îl car cu mine în traista mea neagră de pânză. O cărămidă din celuloză cu coperţi tari de carton. Cobor la Liverpool Street Station şi îmi iau cartela de la un domn colorat, apoi iau scările în jos pentru metrou şi găsesc imediat Circle Line; mie îmi trebuie linia în sensul invers acelor de ceasornic, trenul e deja la platformă şi mă grăbesc. Doisprezece staţii care trec imediat – mă bucur pentru că în metrou e cald şi oricum prea aglomerat.

Pe Kensington High Street nimeresc direcţia corectă, fără să mă folosesc încă de hartă şi merg şi merg survolând numerele de pe clădiri. La un moment dat mă gândesc să îmi iau un latte de undeva, dar chiar atunci zona se transformă şi dau numai de magazine iraniene care vând fructe şi au anunţuri din neon cu iranian caviar, apoi un gard lung de cărămidă, fără însemne sau reclame pe el, care nu se mai termină. Ah, 344, iată. O clădire roşie pe care o recunosc din poza de pe google. Mă apropii şi întradevăr sunt unde trebuie, un anunţ în limba română imprimat pe o jumătate de A4, lipit în uşă cu scoci, îmi confirmă. Scrie Accesul la consulat se face prin intrarea din Addison Rd.

Ocolesc clădirea, intru pe o poartă de metal şi mă găsesc imediat într-o încăpere mare cu scaune pliabile aşezate în şiruri pe mijloc. Pe pereţi sunt anunţuri în limba română, printate pe coli de hârtie A4, nişte afişe urâte care explică drepturile muncitorilor români şi câteva reproduceri ieftine, dar în ramă, cu peisaje din România. În sală sunt exact unsprezece bărbaţi în floarea vârstei cum ar veni, doi moşi, doi adolescenţi plictisiţi, şase femei şi şase copii mici de tot, dintre care doi în cărucior. Precizia îmi este facilitată de faptul că la biroul de informaţii, sau ce banuiesc eu că ar fi aşa ceva, nu se află nimeni. În fundul încăperii de văd 3 ghişee, dintre care unul singur este deschis şi acolo sunt îmbulziţi cei mai mulţi dintre cei aflaţi în sală. În timpul ăsta ambii copilaşi din cărucior urlă cât îi ţin plămânii. Mă aşez, bineînţeles la coadă la ghişeu, trec zece minute şi nu se întămpla nimic. Funcţionara, genul sexi într-o cămaşă satinată verde smarald se aude prin microfon în toată încaperea în timp ce-i explica unui tip ce trebuie să facă ca să intenteze un proces de divorţ. E nevoie să-i repete de cinci sau şase ori. Între timp mai sună nişte telefoane, deşi pe uşa este scris mare va rugam închideţi-va telefoanele. Nişte ritmuri orientale. O ţigancă cu cărucior şi un plod de vreo trei anişori sare rândul şi explică: da’ io ce să-i fac doamnă, daca nu stiu unde e?! că m-a lăsat borţoasă şi a fugit. ce? io nu aş vrea să ştiu? Lumea din sală schimbă priviri amuzate, de fapt chiar râd româneşte. Din nou îmi lipseşte simţul umorului.

În sfârşit cineva apare la biroul de la intrare, las coada de la ghişeu, unde nu se întămpla nimic, şi mă grăbesc acolo. O tânăra îi explica cuiva care a ajuns acolo înaintea mea ce trebuie făcut pentru eliberarea unui titlu de călătorie. Trag cu urechea într-un mod prea evident aparent pentru că tipa se întoarce spre mine şi mă întreabă eu ce doresc. Îi spun ca doresc acelaşi lucru, între timp cealaltă persoană pleacă şi acum am toată atenţia funcţionarei. Îi explic ce s-a întâmplat, îi arăt şi raportul de la poliţie şi o copie după buletin pe care o am de la şcoală. Mi-am amintit ieri că îmi făcuseră o copie şi i-am cerut secretarei o copie după copie. Mi se înmâneză două hârtii, pe care trebuie să le completez cu numele, adresa, etc, apoi sunt sfătuita să iau un loc în sală. Mă aşez. Între timp populaţia din încăpere s-a schimbat oarecum, a dispărut ţiganca cu copii, dar au mai apărut două cupluri, fiecare cu propriul bebeluş. Curând începe un concert de mini monştrii. Pe scaunul meu, încerc să citesc, întrebându-mă cum îmi va veni rândul. Nu există nici un queueing system şi toată lumea pare sa se îngrămădească în faţă. Ei, uite treaba asta este ceva ce detest din tot sufletul. Aştept încercând să mă lamuresc cum merg lucrurile, dar pare ca nimeni nu mă va observa acolo pe scaun aşa că mă ridic şi mă aşez la coada informă.

Vor trece două ore până când funcţionara de smarald e gata să-mi primească cererea.În timpul acesta bărbaţii români – descurcăreţi ca întotdeauna- s-au tot băgat în faţă. În spatele meu concertul de copii pişati pe ei, sau numai somnoroşi, s-a ridicat în decibeli până la limite insuportabile. Cel puţin pentru mine. În faţa ghişeului totul a fost rezolvat apoi în cinci minute sau poate mai puţin. Am anunţat că doresc să fac o plângere pentru modul în care decurg lucrurile în consulat şi tipa a fost extrem de deranjată. Apoi mi-a preluat hârtiile, eu am plătit 30 de lire pentru identificare şi mi s-a spus că voi primi un telefon într-o zi sau două. Asta înseamna că va trebui să revin în gaura aia de iad.

Am ratat astfel şi cursul de dupa amiază şi am avut nevoie de câteva ore în care să-mi revin din starea aia de frustrare până la implozie. Restul zilei l-am petrecut în Hyde Park, unde am citit până la apus, iar seara am terminat cartea într-o cafenea Costa pe New Oxford Street, unde m-am oprit ca să evit rush hour-ul de seară.

 

 

Advanced

Azi e o miercuri ploioasă. Pare a fi mai rece decât cele 10 grade anunţate de accuweather. Lângă mine ferestrele până în tavan sunt desenate cu dungi punctate de picături şi terasa e inundată de apa. Ar trebui sa ies un pic pentru câteva mici errands, dar în loc de asta stau încă aici şi ascult o compilaţie pe care mi-a trimis-o Dana acum câteva zile.

De vreo săptămână am început un curs de limbă, mai mult din plictiseală. Înainte am făcut câteva săpături pe Google si apoi am ales o şcoală aproape de Angel Station. Islington Centre for English. Am fost să ma înscriu acum vreo două săpămâni, după ce am dat un test scris online şi unul oral la sediul lor cu o profesoară simpatică. Mi-a ieşit un punctaj de upper intermediate. Am plătit jumate din sumă cu un cec semnat de Rei şi mi s-a spus că sunt aşteptată începând cu marţi. Zile mele de curs sunt marţea şi joia. Şase ore pe săptămână, deci, până la sfârşitul anului. Am ales modulul de după-amiază, care incepe la ora două. Şi astea au fost toate formalităţile.

Am început cu oarecare emoţii nejustificate. Sala de curs de micuţă, cu pereţii vopsiţi în alb, o tablă albă şi o serie de scaune negre cu suport rabatabil pentru hârtii aşezate de-a lungul pereţilor într-un cerc aproximativ. Mai sunt 3 ferestre care dau spre White Lion Street şi două plante anomine. Ora urma să fie ţinută de o tipă pe nume Claudia, mică de înălţime, rotunjoara fără să devină grasă, îmbracata prea casual pentru rolul de profesor, dar cu un aer simpatic totuşi. În câteva minute încăperea a fost ocupată de vreo zece studenţi, incluzându-mă şi pe mine. Am fost rugaţi sa ne prezentăm pe rând, numele şi ţara de provenienţă. Am numărat 2 spanioli, un basc – care a insistat să-l numim astfel, în loc de spaniol, 3 italieni, un columbian, un brazilian şi eu româncă. De atunci s-au mai prezentat la curs un tip francez, o japoneză şi alte două fete asiatice, încă un italian şi un spaniol.

Lecţiile mi s-au părut un pic cam simple. Creăm propoziţii cu words date de Claudia, explicăm sensul unor termeni mai dificili, inventăm o poveste sau două pe o temă dată, lucrăm în echipe şi suntem forţaţi să interacţionăm şi să purtăm dialoguri. După prima oră Claudia a venit la mine şi m-a întrebat dacă sunt confortabilă în clasa asta, apoi mi-a recomandat cursul avansat, pentru că am reuşit la fiecare exerciţiu sa fiu înaintea tuturor. Am fost de acord în principiu însă am decis să mai iau o oră la upper intermediate ca să fiu sigură că sunt peste nivelul ăsta.

Joi, am avut o altă profesoară, ceva mai draguţă fizic, blondă, pe care o chemă, din toate numele, tot Claudia. Ora a decurs cam în acelaşi mod, iar la sfârşitul programului m-a oprit şi ea să-mi recomande clasa de advanced. Aşa că începând cu săptămâna asta lucrez la cursul avansat. Am primit chiar şi un manual, pe care intenţionez să-l parcurg începând cu azi, după ce mă întorc de afară.

Întâi va trebui sa merg la un oficiu de poştă, pe Mare Street sau pe Broadway Market, să ridic de la Moneygram banii pe care i-a trimis soră-mea ieri seară din economiile lor. Şi-i va recupera atunci când Raiffeisen va reuşi să pescuiască banii aia pierduţi. Zilele astea suntem poor şi depindem de astfel de lucruri. Nu-mi amintesc ultima dată când m-am simţit atât de nesigură şi sărăcuţă, dar inspir adânc şi îmi spun ca va trece. Câteodată mai şi plăng învinsă şi weak, însă nu o să vă povestesc asta.

Apoi o să trec pe la biblioteca comunală cu ideea să-mi rezerv nişte titluri de Ali Smith. De la ultima cartea a lui Coupland, Generation A, pe care am terminat-o săptămâna trecută şi am înapoiat-o, nu a mai venit nimic pe numele meu, aşă că citesc o carte adusă de Pino, Strange Bedfellows, o analiză modernă asupra monogamiei.

Lunch break

A treia zi cu ploaie. Aseara am citit pana tarziu de tot si dimineata m-am trezit foarte greu dupa zece. Incerc sa termin cartea asta a lui Coupland cat mai curand, pentru ca o alta rezervata ma asteapta la biblioteca inca de acum 3 zile. In fiecare dimineata Pino are obiceiul asta minunat de-a scoate totul din masina de spalat vase si clinchetul de furculite si farfurii are darul sa ma trezeasca definitiv. Nu scrasnesc din dinti, dar sunt pe aproape. Din fericire el e simpatic si imi trece inainte sa ies din camera. Cum ma vede misunand pe hol si e sigur ca sunt treaza incepe sa cante. Vocalize, canzoni italiani, dar si refrenuri rusesti repetate de cate douazeci de ori, totul loud, cat se poate de latin. Da, pentru ca italianul nostru este extrem de pasionat de limba si cultura rusa. In fiecare dimineata ascultam un radio online rusesc, compania la care lucreaza e o filiala din Moscova, ba chiar avem o serie de CD-uri si filme cu titluri in chirilica. Dar sa nu va imaginati vreun tenor. Banuiesc ca lalaiala asta galagioasa cu ritm pretins ar trebui sa fie fun, asa ca incerc sa ma obsinuiesc sa nu ma enerveze. E parte din autodisciplina legata de lipsa mea de umor.

Pentru azi decisesem sa o insotesc pe Rei la pranz. Si nu oricum, ci mai intai sa gatesc si sa merg la ea cu mancarea calda. Un fel de Ana lui Manole moderna, minus sacrificiul uman si zburatul de pe acoperis. La unspe, dupa ce Pino a plecat ca de obicei, mi-am rezervat livingul doar pentru mine si am ales sa pregatesc ceva simplu si rapid incat sa pot fi la unu jumatate in pragul Doctorului. Am gatit un fel de penne al’arrabiata al dente, pe care le-am pus calde intr-o caserola, deasupra am ras multa granna si am rupt o ramurica intreaga de busuioc grecesc. Mai tarziu a trebuit sa iau autobuzul, desi era deodata uscat, dar prognozele ma asigurau ca ploaia va reincepe curand. Luasem una dintre hainele ei, pentru ca nu am aproape nimic pentru vreme rea. O haina din stofa ultramarin cu doua numere mai mare. Am reusit sa ajung la unu jumatate, in ciuda faptului ca la un moment dat m-am ratacit intre Clerkenwell Road si High Holborn. Rei era infometata, evident si infrigurata. Eu ma imbracasem foarte bine si imi era cald inca dupa ce coborasem din autobuz. Am mers sa mancam in gradina interioara de la Lincoln’s Inn si cand am scos caserola, inca suficient de calda, Doctorul deja saliva tremurand. Atunci i-am sugerat sa facem schimb de haine. Ea a luat sacoul de stofa si eu haina de panza neagra de le h&m, pe care o purta astazi. Am avut grija sa iau cu mine 2 perechi de bete de bambus, mai practice decat furculitele si o bucata destul de lunga de servet de hartie, pe care l-am rupt in doua si i-am da si ei o jumatate. Am mancat amandoua din cutia de plastic, asezate pe o banca si recunosc, fara modestie, ca pastele mi-au iesit bestial. La un moment dat a inceput chiar sa ploua, dar am deschis umbrele mea neagra made in china si am continuat sa manevram betele, ascunse de picaturi. Ei ii s-a parut un tablou misto si a anuntat ca i-ar fi placut sa se dedubleze cumva si sa ne faca o fotografie de undeva de sub platanii inalti.

A fost un pranz dragut. Rei s-a intors la birou fara tragere de inima si cu haina mea, iar eu m-am plimbat prin ploaia intre timp devenita mai agresiva, cautand un shop de unde sa-mi incarc cardul de transport. Chiar daca am nimerit pe Farringdon Road, o strada aparent ocupata numai de magazine de bijuterii si restaurante si mi-a luat destul de mult sa gasesc o pravalie ieftina de ziare, mi-a placut sa ma plimb aiurea prin ploaie. Pe urma am gasit ce cautam, am pus 5 £ pe oyster card si mi-am cumparat numarul pe noiembrie din Wired. Tot drumul pana acasa am citit despre Jim Denevan, un artist dubios care face desene uriase pe fundul unui lac secat in Nevada, apoi un reportaj despre extremistii din retelele sociale gen Facebook.

Rainy mood

Luni dimineaţă cu ploaie. M-am trezit cu un cer gri dincolo de fereastră şi un mood mai degrabă dezumflat. Visasem ceva complicat din care îmi amintesc vivid un flirt intens cu o profesoară de engleză, care părea a fi cea pe care am avut-o în facultate, însă purtând o cu totul altă figură acum şi un stil mult mai mişto, apropiat poate de Polly Toynbee despre care am aflat prima dată săptămâna trecută de la Rei (fiind printre figurile feminine pe care le-am folosit în colajul pentru Women At The Top), dar apoi s-a întâmplat să citesc mai multe weekendul asta în Review, suplimentul de la Guardian.

Deci, mă visasem undeva într-o clădire care ar fi putut fi foarte bine Universitatea de Artă şi acolo această doamnă, trecută de patruzeci, la catedră, oprindu-mă să mă invite la ea acasă pentru o serie de cărţi pe care insista sa le parcurg. Toţi colegii mei ieşiseră deja, iar eu am acceptat să o însoţesc. Probabil aici am suprapus două episoade – unul fiind povestea de la Lux de vineri, în care îmi relata ce a făcut Mix la Timişoara cu testul Teofl, unde acea doamnă examinator super hot a invitat-o să dea lucrarea în cabinetul ei – cu unul mai vechi din facultate în care profesoara mea de engleză chiar m-a chemat în apartamentul ei de la Obor ca să-mi dăruiască nişte titluri, printre care 2 antologii americane gay.

M-am găsit în apartamentul doamnei profesoare intimidată, deşi în aer exista o evidentă tensiune. Acum suntem înapoi în vis. Locuia singură, însă deasupra plana un sentiment imediat al pericolului. Fără ca vreuna dintre noi s-o rostească ştiam amândouă că prezenţa mea acolo este împotriva eticii didactice, chestiune care mai degrabă adăuga la electricitatea dintre noi. Mi-am luat cărţile şi am ieşit, atentă să nu fiu observată de posibili ochi nedoriţi. Mai târziu în vis am înţeles ce refuzasem iniţial. Profa aceasta mă atrăgea teribil şi conştientizând treaba asta mi-am luat inima în dinţi. Ea părea să ma evite de atunci şi singurul mod în care aş fi putut sa o abordez era să o opresc pur şi simplu pe coridorul facultăţii. Am făcut-o sub un oarecare pretext şi atunci am spus şoptit ‘I need to meet you again’, însă m-am lovit de un zid neaşteptat de răceală, o încruntătură severă şi disiparea instantă a presupusei familiarităţi…

În cadrul următor mă văd pe mine pe marginea unei teren de sport, un gard din plasă de care mi-am lipit spatele şi sunt prinsă cu o mână deasupra capului, într-o poziţie adolescentină de primată plictisită. În cealalta mână am o ţigară. Fumez singură, privind norii, pe jumătate pierdută în chestionări asupra capacităţilor mele de a înţelege firea umană. Cealaltă jumătate este gândirea neordonată, semiraţională, năpădită de imagini ale profesoarei mele. Îmi împing vârful baschetului printr-unul dintre ochiurile de sârmă. Fumatul este interzis în perimetrul şcolii, dar tocmai asta mă stârneşte să fiu impertinentă.

Sunt suprinsă când simt o mişcare în raza mea periferală, dar nu-mi mişc capul. Ştiu, fără să mă gândesc la asta, că orele s-au terminat de ceva vreme şi pe aici ar trebui să fie pustiu. Ştiu, de asemenea, ca nu poate fi nimeni altcineva decât ea. A venit traversând terenul de sport şi s-a aşezat pe o bancă în spatele meu, orientată cu faţa spre teren. Între noi se află plasa de sârmă. Nici una nu rosteşte vreun cuvânt, dar după câteva minute lungi în care eu termin ţigara şi o strivesc în iarbă, ea e prima care vorbeşte: Mona, spune, te rog iartă-mă pentru mai devreme. Sunt lucruri care nu pot fi făcute altfel, chiar dacă ne dorim contrariul lor… Iar eu îmi rotesc ochii la acest început de predică şi mă gândesc: She’s mine!..

La opt şi jumătate mă trezeşte ceasul Doctorului. Ea mormăie frustrată, eu deschid ochii şi vad cerul gri. Ah, nu…

Am rămas în pat până târziu, după zece jumătate, cu unul dintre romanele lui Douglas Coupland, Jpod, pe care l-am împrumutat săptamâna trecută de la biblioteca locală.

Darth Vader

Dupa pretinsul cutremur de 5,8 grade de azi dimineata de pe fundul Marii Negre, pe care eu nu l-am simtit, fiind pe bicicleta in intarziere, azi o frec mai mult ca ieri, lasand impresia ca fac ceva constructiv cu baiatul asta nou pe nume Octavian sosit sa ma inlocuiasca. I-am pasat un brief de branding pentru o colaborare VDF/McLaren, il invat cum se foloseste arhiva si cum intra in baza de fotografii ale corporatiei. Cool. Atat de cool incat mi se face somn. In rest, ma joc de-a dreptul cu vectorizari, benzi desenate cu Rei, ca imaginea de ieri cu care mi-am petrecut cateva ore refacand compozitia. Stilus pe tableta. P(en), anchor point dupa anchor point. Ctrl + Z. Zoom in. Zoom out. Brush, stroke, delete. Swatches. Gradient. Halftone pattern… Cel mai dificil a fost sa am rabdare cu fiecare particica componenta din aparatul polaroid si mi-am fript creierii cu pistruii si firele de par care mi-au luat si ele o groza de timp. Devin atat de pasionata si concentrata incat timpul se compreseaza si zbag se face ora sase si un sfert si eu o tai.

Zilele astea trec pe langa mine, serile le petrec la volan pe strazi din Rahova ale caror nume nu le cunosc, ascultand lungile conversatii pe care doamna Mariana le are la telefon In masina e cald si eu sunt obosita si transpirata. Fara sa vreau aflu noi detalii despre vraji, dezlegari si alte tampenii. Ieri m-am simtit iritata cand m-a intrebat ce citesc acolo, cand m-a suprins la locul nostru de intalnire cu cartea in maini asteptand-o. Ma enervez pentru ca e asa o intrebare inutila. Oricum nu are habar. Previzibil, cand am incercat sa-i explic cine e Marguerite Yourcenar, si-a pierdut interesul.

Nu ies pe nicaieri, cu Rei vorbesc parca mai putin de cand e la Liverpool ca sa-si finalizeze lucrarea si e foarte ocupata si stresata cu asta. Nu mai gatesc, nu prea mai scriu, dar am redescoperit filmele in reluare de pe HBO si consola Wii.

Merg iarasi mult cu bicicleta. Intre timp m-am upgradat cu un filtru Respro, comandat de Rei pe net acum cateva saptamani, cate unul pentru fiecare, si adus cu mine de la Londra. Arata ca o masca hi-tech de robot japonez, il folosesc in trafic si mi-e imposibil sa nu remarc figurile suprinse la semafor de privirea mea terorista. Un bou m-a intrebat ieri de ce merg cu aia pe fata, am SIDA? Hăhăhăhăhăăăăă… dar l-am ignorat plictisita. Ma uit la ei ca la un documentar scabros proiectat pe un cearceaf in fata mea. Dar dincolo de asta chiar simt diferenta. La sfarsitul celor 5 km de pedalat nu mai inghit de parca as avea nisip in gat.

Dupa ce l-am terminat pe Coetzee saptamana trecuta, in mod straniu m-am simtit cel mai confortabil de una singura. Mi-a placut atat de mult incat diminetile preferam sa iau tramvaiul ca sa pot citi inca un capitul. In weekend am inceput Piatra Filozofala (L’Oeuvre Au Noir) a lui Yourcenar, dar inca nu sunt convinsa ca rezoneaza asa cum m-as fi asteptat. Deocamdata traducerea carturareasca ma cam zgarie pe urechi.

I quit

Am aterizat la unu noaptea, fara zdruncinaturi, desi englezoaica din stanga mea aproape a indoit suportul de brat in inclestare. Zborul mi s-a parut linistit si cele doua ore jumatate au trecut pe nesimtite in timp ce m-am adancit in romanul Margaretei Atwood imprumutat cu cateva ore inainte de la Rei. Cand am lovit pista din Baneasa ajunsesem deja la pagina 175, complet absorbita in povestea homerica repovestita in stil contemporan si total neatenta la intunericul de dincolo de hublou. Am coborat printre ultimii din avion si a trebuit sa indur toata coada serpuita la ghiseul de vama unde un tip imbecil mi-a tot impis geanta lui in picioare pana cand am scapat de acolo.

Desi era tarziu ma simteam restless si energica si mi-a fost foarte greu sa ma relaxez pe la doua cand m-am asezat in pat si am incheiat convorbirea telefonica cu Rei. Am citit ultimele doua capitole care imi ramasesera din The Penelopiad si am adormit tarziu imersata in vise curioase care impleteau imagini din Ithaca imaginata si Londra de unde abia ma intorsesem.

M-am trezit dupa zece, dupa ce am reusit buimaca sa scriu un mesaj catre Bogdan anuntand-l ca intarzii. La unspe si un sfert am iesit in sfarsit din apartament, pe trotuarul gaurit de data asta de regia de electricitate, in caldura matinala, purtant o camasa si ochelarii de soare pe care mi i-a luat Rei din Camden, o forma exagerata cu rama galbena ce ma scot parca din desene animate, dar mi se potrivesc superb in saptamanile astea care mi-au mai ramas aici. Ma simt ca in ultima zi de scoala.

Pe la pranz am avut o discutie cu Bogdan in sala mica, ascultand pomelnicul colegilor concediati si motivul pentru care baronesa austriaca a decis asa. Nu mi se pare etic, am enuntat eu, recunoscand ca totusi e afacerea lor si fac ce vor cu ea. Apoi mi-am dres vocea si i-am spus simplu ca Bogdan, eu am luat o decizie si s-ar putea sa nu iti sune prea bine. In jur de cinspe august vreau sa ma mut in Londra si asta inseamna ca in doua saptamani am sa plec. El mi-a spus ca auzise un zvon, dar nu stia ce sa creada. Am fost o discutie amiabila, ba chiar mi-a promis recomandari in caz ca vreau sa continui sa lucrez ca art si acolo. Cred ca toata lumea pe aici e satula de drame si crize dupa saptamana care a trecut si ma bucur ca a iesit curat. Surpriza mea a fost ’scandalul moral’ in care Kid a fost rugata sa paraseasca Scala. Mda. Nu pot comenta cel putin momentan, atata vreme cat nu stiu decat one side of the story.

Ma simt atat de in afara oricarei telenovele de office incat ascult pe jumate atenta. Cu cealalta incerc sa ma tin treaza si sa ma concentrez la ce am de facut azi. O volanta pentru magazine. Pe Joe va lucra de acum un nou art care va putea duce mai departe proiectul si dupa plecarea mea.

Sambata noaptea sora-mea a nascut o fetita. Lucrul asta ma face sa ma simt un pic ciudat si nu reusesc sa ma determin sa merg la ei ca sa vad cocolosul de copil si sa-i felicit. Ma gandesc ca ar fi frumos sa simt si sa arat un oarecare entuziasm, insa indiferenta mea e colosala si ma enerveaza pana si pe mine. E o ipocrizie sa ma prezint acolo si sa ma prefac fericita pentru ei. Inca trag de timp, poate ceva se schimba pana atunci.

Unemployed

Las cartea si privesc cerul. Nori care se grabesc fantastic modificandu-si forma, alungindu-se, rupandu-se fluid si modeland alte forme, hipnotizand-ma asemeni focului noaptea. Bucati de cer albastru lichid, dincolo de care ghicesc galaxia. Ma gandesc la povestea lui Ricardo Somocurcio, din romanul lui Llosa. Ma gandesc la frumusetea obsesiei. Imi aminteste de un alt autor sud american, de Dragoste in vremea holerei. Is that love? Cum ar interpreta Psi genul asta de atasament aproape distructiv fata de o femeie? In mod straniu la niña mala ma face sa ma gandesc la Freja, apoi la Elisa. Pentru prima data nu mai cred ca iubirea poate fi asta, cu frustrare, cu durere, pana la a ajunge sa te detesti pe tine…

Vad deasupra mea un avion de la o companie pe care nu o descifrez, desi zboara atat de jos incat disting cu claritate fiecare detaliu. Motoarele pe aripi, hublourile, usile inchise etans, trapa sistemului de aterizare. Imi pare o jucarie de modelistica. O cutie de aluminiu suspendata intre vapori la cativa mii de metri. Imi imaginez legile de portanta care infrunta gravitatia si asta ma face sa mi se ridice parul pe brate. La Londra avioanele zboara foarte aproape de oras si imi place aerul futurist pe care mi-l sugereaza.

Sau poate e doar o briza de vant, asta care ma face sa ma infior. in Anglia e racoare. Un pic peste 20 de grade si cad dese averse de ploaie intre care iese un soare stralucitor. Acum pe iarba e placut, am rucsacul sub cap si ma intind pe burta, terselindu-mi jeansii in genunchi prin clorofila zdrobita. Sunt regele soparla, libera, in curand somera, fara nimic de facut la doua ziua pe London Fields. As putea adormi aici…

Cand ma intorc acasa, ca sa ma schimb si sa o las pe Marina (bicicleta lui Rei, o nazdravana cu saua prea inalta pentru mine), deschid laptopul si Arron, fostul meu coleg de la Scala, imi anunta excited ultimele noutati de care eu evident nu am habar. Ai auzit? Au fost dati afara 11 oameni. Vestea ma ia prin surpindere, apoi nu ma mai mir. Imi insira numele nenorocoase. Andrada de la creatie, trei de la client service, altii de la productie si din administrativ. Pe messenger, Andrada, cu furie disimulata in nepasare si dezgust, imi confirma. Eu nu stiu ce sa spun asa ca incerc sa glumesc. Scala da oameni afara numai cand sunt in concediu. Crezi ca e vina mea? Pai mai stai si tu pe acasa zice ea. Mda… Mai sunt vreo 3 zile pana ma intorc in infern si imi voi anunta demisia. Aproape imi pare rau ca nu sunt una dintre concediati. Aud ca ei primesc salariul in avans pe august…

Former lover

Vineri seara tarziu, dupa zece, Mix a venit la mine. O invitasem sa cinam si sa vedem un film, dar mi-a spus ca e out cu Starbuck asa ca am fost ok si pe la sfarsitul serii. Cand a ajuns citeam pe canapea. Tocmai terminam o cărțulică mica, All My Friends Are Superheroes de Andrew Kaufman si ma gaseam intr-un mood hazliu. Mancasem singura mai devreme din pastele ramase de cu o seara inainte si i-am oferit ultima portie, din care a ciugulit năzuroasă. A vrut sa mănânce in bucatarie si nu m-a lasat sa spal vasele intre timp. I-am oferit un vin alb in timp ce eu am continuat sa beau din paharul de Baileys cu gheata pe care mi-l pusesem mai devreme.

S-a facut tot mai tarziu in timp ce ne-am povestit mici lucruri. Ea are exact acelasi stil de a nu spune nimic, in timp ce eu ma zbat sa gasesc subiecte si ajung de fiecare data sa adopt imaginea acestui personaj usor stupid, intimidata de toate lucrurile care plutesc in aer si nu au forma. Pana la urma am renuntat la film, ea a mers sa faca un dus, descurcându-se singura din obisnuinta sa isi gaseasca prosop si un tricou. Dupa luni de zile urma sa dormim impreuna, iar asta ma bucura intr-un fel.

La miezul noptii eram atata de sleepy incat cu greu reuseam sa-i mai raspund. Prezenta ei imi e inca extrem de familiara familiara si o data una langa alta era ca si cum mi-as fi amintit instant mirosul ei si apropierea pielii. Mi se parea natural sa ne tinem in brate. So I did that, fara vreo urma vinovata. Ea m-a mangaiat pe spate, mi-a povestit lucruri si am cazut intr-un somn adanc.

Dimineata ne-am trezit aproape de zece. Urma sa dau telefonul matinal, asa cum fac in fiecare zi. Mix s-a ridicat din pat, s-a schimbat la baie, apoi a plecat fara mult ceremonial. Tipic. Rei e un subiect aproape tabu. Asa ca eu nu zic nimic si nici ea. Critici si explicatii nu isi mai au rostul. Dar acceptarea nu e atat de usoara in practică. Inteleg.

Dupa amiaza tarziu ne-am revazut. Afara ploua torential superb de cateva ore, cerul era intunecat, Mix si Luxa au ajuns impreună, cu un pepene rosu adus cu greutate din Piața Crângași si eu abia terminasem de aspirat. Le-am lasat singure cât sa fac un dus rapid. Restul zilei am petrecut-o impreuna gatind vegetarian, Mix ne-a pus muzica din iPod-ul ei, primit de la mine acum mai multe luni si eu am pregatit un smoothie din pepene. Ele au fumat singure in bucatarie. Apoi am mancat, ca de obicei, pe jos in living si ne-am pus filmul pe care il downloadasem cu doua zile inainte. Coco Avant Chanel cu Audrey Tatou, foarte misto, dar intr-o varianta deplorabila, trasa in cinema si dublata in italiana. Cu găuri am tradus atat cat am putut din cauza sunetului prost inregistrat. Noaptea, Luxa a decis sa mearga acasa, dar Mix a ramas. Iarasi am dormit impreuna. Toata noaptea a plouat furtunos, aveam ferestrele deschise si m-am trezit de multe ori. Ne-am tinut in brate pe rand, familiar, plăcut,  dar intr-o secventa de vis agitat, m-am zbătut si am izbit-o cu pumnul in frute. Am deschis ochii chiar in secunda impactului. Zăpăcită am sarutat-o acolo, bânguind un val de scuze inainte de a adormi la loc, aproape instant.

Dimineata tarziu de tot m-a trezit telefonul de la Rei. Din nou Mix s-a imbrăcat si a vrut sa plece. Eu am inchis convorbirea si ea mi-a spus ca e ultima data cand ne vedem. ‘De ce?’ intreb nedumerita. ‘Pentru ca eu plec la Paris, apoi in Italia si peste o luna tu pleci in Londra’. A, da, nu-mi dadusem seama. De fapt nici nu mi-a trecut prin cap. Evident, nu stiu ce sa spun. Urmeaza un moment idiot. Mix plange enervata pe mine si eu ma simt, again, neputincioasa. Ii spun, ca sa fac sa treaca starea asta, ca o sa ne mai vedem. Nu se termina asa, zic, iti promit. Dar ea devine agresiva, asa cum facea cand eram impreuna si ne certam in fiecare zi. Tu nu vezi nimic, nu? Traiesti in 2 metri pătrati si atat. Tu, lucrurile tale, bucataria ta, Rei si nu mai stiu ce… Eu o iau in brate si insist ca o sa vorbim, o sa ne mai vedem, candva, cumva. Pleaca si raman in pragul usii. De ce mereu trebuie sa fie o drama? Si de ce I’m to blame for it? Ca si tine nu am raspunsuri. Stiu doar ce imi doresc sa fie…

Weltschmerz

Saptamana trecuta am terminat The Stone Gods si, fara sa il reiau pe DeLillo cu care nu ma simt pe aceeasi lungime de unde inca, am inceput romanul Joannei Kavenna, Inglorious, tradus la noi Derivă, pe care in ciuda etichetarii drept ‘a darkly comic novel’ il gasesc teribil de apasator si disturbing. Fiecare pagina e ca o proiectie a temerilor mele legate de ce se va intampla incepand cu august.

Tipa asta, Rosa Lane, o jurnalista la vreo 32 de ani cu relativ succes in cariera, concluzioneaza intr-o dupa amiaza ca viata ei nu merge in nici o directie relevanta. De zece ani fiecare zi inseamna opt ore in fata unui computer, la un birou, trimitand si citind mailuri, articole pe teme insipide, dar comerciale. Iluminarea pe care si-o dorea la inceputul carierei ramane la fel de departe, poate chiar mai greu de realizat. Un impuls de moment o determina sa trimita un ultim e-mail anuntandu-si demisia, apoi iese din cladirea de birouri ca sa nu se mai intoarca niciodata.

Iar eu ma gandesc, Oh, God, I know! Vorbesc despre revelatii si evolutie spirituala si ce cacat mi se intampla de fapt? Luasem niste decizii la un moment dat si iata-ma acum inapoi intr-un birou, respectand un program, vânzându-mi viata pe 1500 de euro pe luna, cu impresia generala ca asta e un targ bun. Am fugit la Milano acum trei ani, vorbind despre cautari de sine, ca sa ma afund intr-o mlastina existentiala si emotionala. Am acceptat sa traiesc modest, sa impart o casa infecta cu o serie de oameni cu care nu am avut nimic in comun, am vrut sa las tot ce stiam in spate si am asteptat in tot acest timp o revelatie despre viata. Iar in schimb am primit o mana care mi-a impins crestetul mai adanc in noroiul disperarii. Depresie, pierdere de sens, spaima, abandon, wanting to die. Asta am fost. Perceptii sporite artificial cu marijuana. Bodhi incompleta. The lowest moment of my life.

Am iesit din el cu dificultate, suspendata deasupra realitatii, zi dupa zi dupa zi de concentrare asupra oricarui lucru care insemna un pas mic inaintea altuia, tarandu-ma din mocirla. Sedinte de psihoterapie. Lacrimi, muci, furie, dezamagire. Mantre create ca sa imi redea dimensiunile realului. Ce este si ce nu, ce poate fi si ce nu. Blogul asta ca un reper, ca o consemnare cat mai acurata pana la exibitionism. Si slowly, nu stiu cum sau cand, am reusit sa ma trag de acolo, asemeni roibului șoiman care se scutura de răpciugă. Freja si apoi M, my friends, filmarile si apoi agentia asta… Small steps to a ‘normal’ life.

Dar de fapt as fi nerealista si nerecunoscatoare sa spun ca a fost atat de rau. Fara etapa asta poate nu mi-as fi gasit linistea de acum. Echilibrul. Rezerva. Rabdarea. Nu mai cred in cai verzi pe pereti, desi raman o idealista. Nu mai cred ca dragostea absoluta poate fi unilaterala si nici nu mai vreau masochisme inutile. Nu ma mai vizualizez vreun martir pentru o cauza personala. Vad mai clar diferanta intre I need you si I love you. Stiu ce astept sa primesc si inteleg ce e nevoie sa ofer. In mod arogant pot spune ca sunt mai inteleapta. Cel putin eu singura ma simt asa.

Si totusi povestea Rosei ma intoarce la o stare de nesiguranta teoretica. O femeie de 32 de ani, abandonandu-si trecutul si plonjand in afara safety-ului cotidian dat de ordinea fireasca a unei vieti contemporane. O femeie, traind la Londra, cautandu-si sensul in afara vietii corporate, a consumismului si previzibilului social. Rosa pierde tot pana la a se pierde pe sine in cautarea ‘iluminarii’. Partenerul, prietenii, banii, aspectul si coerenta. Imi amintesc de Motorga, atunci cand a plecat la Avignon si comentariile celor ramasi aici. Ca ce o sa faca acolo, ca va trai cum, ca asa fara job vai de capl ei. Jobul, jobul, jobul. ‘Trebuie sa ai un servici!’ (mama). Ma gandesc apoi la Luxa cu neadaptarea ei la program, munca excesiva pentru o mizerie de slujba de content editor. Ma gandesc la noi toti care vrem o viata. Vrem soarele de dupa amiaza pe piele, vrem vantul in par.

Asa ca ma identific cu Rosa si ma gandesc la mine. Si sunt terifiata…

Iata planul meu, al nostru, negru pe alb, pentru prima data aici. In jur de 15 august am aproximat ca voi pleca for good in Londra, no working visa, no nothing, doar vreo 5000 de euro pe card si cateva bagaje. Rei va veni in Bucuresti in acele ultime zile ca sa ma ‘ajute’ si sa ma treaca pragul Canalului Manecii. Imi mai ramane doar iulie aici in agentie, unde deocamdata nu stie nimeni ca intentionez sa demisionez la sfarsitul lunii, exceptand-o pe Luiza, care saptamana asta e la mare celebrandu-si casatoria de vinerea trecuta. So this is it. Simplu, fara mari constructii. Iar acolo I’ll see what to do. Un aranjament nebunesc si nesigur, care a devenit singurul lucru cu sens din viata mea acum. Deja, in capul meu, sunt acolo.

Tat tvam asi.

Chix (gee)X

Cartea mea a luat-o razna neasteptat in dimineata asta in timp ce traversam strada Islaz spre intersectia cu strada Caraiman si chiar inainte de a ocoli ca in fiecare zi pe strada Bratocea. Trotuarele sunt ude si mai devreme vazusem oameni scuturand umbrele dar eu, abia iesita din bloc cu tot cu jacheta in caz de averse, nu am vazut nici un strop. In parc pe Turda cei doi caini de care am mai povestit erau tavaliti in iarba, iar Gab, rascracita, m-a lasat sa o frec pe burtica si pe bot. Apoi m-am intors spre Xenu si i-am aplicat acelasi regim. Acum cu o mana plina de par si miros amestecat de grasime si urina canina mi-am continuat drumul matinal prelungindu-mi lectura pana la agentie.

It is a truth universally acknowledged that a robot in want to use hands can use her mouth. There was Spike, moored between the long piers of Nebraska’s legs, lapping at the jetty. She looked happy, in a silicon sort of a way.

‘Spike, what are you doing?’ I said, the world’s number one stupid question.

She didn’t turn her head, but that’s not her fault: she can’t.

She said, ‘I am performing cunnilingus on Nebraska.’ (The Stone Gods de Janette Winterson)

Ma amuz copios, in primul rand pentru ca nu m-as fi asteptat la un astfel de pasaj la Winterson, but then again why not? Acum daca ma gandesc bine poate face parte din tipul ei de umor. Chicotesc de una singura pe strazi.

Azi pare o zi cu un aer ciudat inca de cand m-am trezit. Vom vedea…