Advanced

Azi e o miercuri ploioasă. Pare a fi mai rece decât cele 10 grade anunţate de accuweather. Lângă mine ferestrele până în tavan sunt desenate cu dungi punctate de picături şi terasa e inundată de apa. Ar trebui sa ies un pic pentru câteva mici errands, dar în loc de asta stau încă aici şi ascult o compilaţie pe care mi-a trimis-o Dana acum câteva zile.

De vreo săptămână am început un curs de limbă, mai mult din plictiseală. Înainte am făcut câteva săpături pe Google si apoi am ales o şcoală aproape de Angel Station. Islington Centre for English. Am fost să ma înscriu acum vreo două săpămâni, după ce am dat un test scris online şi unul oral la sediul lor cu o profesoară simpatică. Mi-a ieşit un punctaj de upper intermediate. Am plătit jumate din sumă cu un cec semnat de Rei şi mi s-a spus că sunt aşteptată începând cu marţi. Zile mele de curs sunt marţea şi joia. Şase ore pe săptămână, deci, până la sfârşitul anului. Am ales modulul de după-amiază, care incepe la ora două. Şi astea au fost toate formalităţile.

Am început cu oarecare emoţii nejustificate. Sala de curs de micuţă, cu pereţii vopsiţi în alb, o tablă albă şi o serie de scaune negre cu suport rabatabil pentru hârtii aşezate de-a lungul pereţilor într-un cerc aproximativ. Mai sunt 3 ferestre care dau spre White Lion Street şi două plante anomine. Ora urma să fie ţinută de o tipă pe nume Claudia, mică de înălţime, rotunjoara fără să devină grasă, îmbracata prea casual pentru rolul de profesor, dar cu un aer simpatic totuşi. În câteva minute încăperea a fost ocupată de vreo zece studenţi, incluzându-mă şi pe mine. Am fost rugaţi sa ne prezentăm pe rând, numele şi ţara de provenienţă. Am numărat 2 spanioli, un basc – care a insistat să-l numim astfel, în loc de spaniol, 3 italieni, un columbian, un brazilian şi eu româncă. De atunci s-au mai prezentat la curs un tip francez, o japoneză şi alte două fete asiatice, încă un italian şi un spaniol.

Lecţiile mi s-au părut un pic cam simple. Creăm propoziţii cu words date de Claudia, explicăm sensul unor termeni mai dificili, inventăm o poveste sau două pe o temă dată, lucrăm în echipe şi suntem forţaţi să interacţionăm şi să purtăm dialoguri. După prima oră Claudia a venit la mine şi m-a întrebat dacă sunt confortabilă în clasa asta, apoi mi-a recomandat cursul avansat, pentru că am reuşit la fiecare exerciţiu sa fiu înaintea tuturor. Am fost de acord în principiu însă am decis să mai iau o oră la upper intermediate ca să fiu sigură că sunt peste nivelul ăsta.

Joi, am avut o altă profesoară, ceva mai draguţă fizic, blondă, pe care o chemă, din toate numele, tot Claudia. Ora a decurs cam în acelaşi mod, iar la sfârşitul programului m-a oprit şi ea să-mi recomande clasa de advanced. Aşa că începând cu săptămâna asta lucrez la cursul avansat. Am primit chiar şi un manual, pe care intenţionez să-l parcurg începând cu azi, după ce mă întorc de afară.

Întâi va trebui sa merg la un oficiu de poştă, pe Mare Street sau pe Broadway Market, să ridic de la Moneygram banii pe care i-a trimis soră-mea ieri seară din economiile lor. Şi-i va recupera atunci când Raiffeisen va reuşi să pescuiască banii aia pierduţi. Zilele astea suntem poor şi depindem de astfel de lucruri. Nu-mi amintesc ultima dată când m-am simţit atât de nesigură şi sărăcuţă, dar inspir adânc şi îmi spun ca va trece. Câteodată mai şi plăng învinsă şi weak, însă nu o să vă povestesc asta.

Apoi o să trec pe la biblioteca comunală cu ideea să-mi rezerv nişte titluri de Ali Smith. De la ultima cartea a lui Coupland, Generation A, pe care am terminat-o săptămâna trecută şi am înapoiat-o, nu a mai venit nimic pe numele meu, aşă că citesc o carte adusă de Pino, Strange Bedfellows, o analiză modernă asupra monogamiei.

Linkuri

Revin asupra minipostului de ieri cu adaugiri. Pentru ca mai sunt vreo 4 zile pana la plecarea mea din agentie, ma trezesc cu tot soiul de chestii de facut intre care mi se cer idei pentru cadourile de Craciun la VDF. Ieri am lucrat modele pentru puloverele, apoi m-am plictisit urias intr-un meeting la etajul zece in Charles de Gaulle. Azi am de facut un poster de pus in statiile de autobuz din zona rurala, dupa care as vrea sa refac niste diagrame pe care Rei mi le-a trimis azi noapte, pentru lucrarea ei. Nu prea am timp de scris si poate nici vreun chef special. Mai nou in fiecare seara de la sapte la opt jumatate conduc cu doamna Mariana, care continua sa-mi povesteasca despre vraji si dezlegari, insa deja nu o mai ascult si ii raspund cam in doi peri, asta cand deschid gura, caci mai mult nu o fac. Asa… vroiam sa completez la linkurile de ieri…

Sound:

Dazkarieh, un band portughez cu influente eclectice, coveruri dupa piese foarte vechi din folclorul peninsular si o voce foarte hipnotica.

Fagget Fairys, o trupa daneza de electro compusa din doua tipe interesante.

Empire of the Sun, un glam pop australian, usor dubios, bun pentru inceputul lui august.

Geek stuff:

WeChooseMoon.org, un site genial care reface misiunea Apollo 11, in mai multi pasi. Se incarca mai greu daca nu ai o conexiune buna, dar merita.

How to Behave: New Rules for Highly Evolved Humans, un articol din Wired cu care nu mi-am pierdut azi dupa amiaza.

Wear:

Surface2Air, un online store, pe care vreau sa-l tin minte.

’80s mood

Sambata singuratica. O zi de stat in vizuina, cum ii spunea Alina. M-am trezit de mai multe ori dimineata din reflex conditionat, insa nu aveam nici un motiv pentru care sa cobor repede din pat. Am ramas acolo osciland intre episoade de somn si huruitul unui camion care alimenta curent lucratorilor din strada. Din nou am visat-o pe Elisa, intr-un cadru care semana cu livingul casei unde am copilarit. Incerca sa ma provoace cu mici amanunte despre tripul pe care mi-l pomenise Mada in avion. Si ce daca I don’t really care about her, imi spunea referindu-se la Alx. Tu ai plecat de mult si nu ai nici un drept sa spui ceva despre asta. Ca de fiecare data cand o visez incerc un soi de incordare, de rezistenta, de pull and push si impresia puternica ca someday, somehow we will meet again sa despletim ghemul asta de sentimente amestecate pe care l-am lasat in urma. Ca de fiecare data ne atingem ca din intamplare, dar stiu ca nerostit exista o dorinta de a ne reconecta fizic. Cand ma trezesc sunt mai degraba annoyed pe visele astea si le dau drumul imediat. M-am tot intrebat de ce imi reapare atat de des figura ei si cred ca raspunsul este decizia mea de a ma muta in Londra, care urmeaza in anumite limite pasul pe care l-am facut acum trei ani cu Milano. Si tocmai pentru ca refuz sa fac paralela in starea de constienta unele imagini isi forteaza drumul afara in timpul noptii.

M-am ridicat sa fac pipi si sa beau apa de la robinetul din baie, apoi m-am intors in pat la noua. Prea devreme. Am readormit cu un vis nou.  Am mers la sora-mea si ei m-au lasat sa intru singura in dormitorul copilului. De cand ea ramasese insarcinata au decorat camera in nuante de verde crud, pana si patutul comandat online de la un producator italian. Deschid usa si vad un covor moale verde, trec de cateva piese de mobilier si acolo pe jos este fetita care pare sa doarma. Adancita in firele groasa si lungi ale covorului. Observ in jurul ei mai multe perechi de ochelari liliputani si cand ma apropii sunetul pasilor mei o trezeste. Strange ochii si ridica niste pumni micuti. Sunt uimita sa realizez ca pipaie dupa o pereche de ochelari si orbeste, natang incearca sa si-i puna la ochi, dar ii tot potriveste invers si ei nu stau. Ma apropii si ii pun eu unii, gandindu-ma ca e un pic ciudat sa vad un copil de numai o saptamana cu un asemenea accesoriu, dar cu noile progrese medicale nu stii niciodata. Deci ii aranjez in timp ce o ridic in fund cu o mana si ea spune nu astia cu lentila mov. Curios, nu mi se pare deloc deplasat ca vorbeste. Ii inlocuiesc ochelarii si o ridic in brate. Cine esti tu? ma intreaba. Sunt sora mamei tale, raspund eu. Nu te-am mai vazut pana acum, zice ea. Am fost plecata, dar acum am venit sa te vad. De ce? Pentru ca vroiam sa te cunosc. Ne plimbam prin camera care s-a transformat intr-un parc. Pe jos covorul a devenit iarba. Toata lumea se bucura, imi spune ea, dar or sa faca la fel cand fratiorul meu se va naste. O privesc intrebator. Peste doi ani, o sa-l cheme Silviu, incearca sa ma lamureasca. Tu vei ramane mereu preferata mea, mai zic eu si ne plimbam pana cand ma trezeste telefonul.

M-am sculat infometata si mi-am aranjat un mic dejun din branzeturi, piersici, castraveti de gradina si lipii calde de graham. Am mancat privind o emisiune despre meteoriti pe Discovery. Inca eram sleepy si de pe canapea am schimbat canalele pana am readormit. Eram dezbracata complet, afara era prea cald si nu aveam chef de nimic. Am visat marea. La doua m-am trezit in sfarsit plina de energie, am facut un dus, apoi am spalat toate vasele din bucatarie, am impaturit hainele aruncate aiurea si le-am pus in dulap si am pornit masina de spalat cu rufele adunate in timpul saptamanii. Dupa ce am inlaturat orice nu era la locul lui, am aspirat scrupulos prin tot apartamentul. Pe sub pat, canapele, fiecare raft, covor sau perna. Si, pentru ca de saptamani intregi nu mai inchid niciodata ferestrele si asta aduce un alt nivel de praf, am curatat bine parchetul si fiecare suprafata de mobilier. Fara pauza am intins prima masina de rufe si am pus o a doua, apoi m-am apucat sa curat ambele bai cu peria si buretele. La sfarsitul dupa amiezii apartamentul era luna si in loc de masa de seara am pregatit singurul lucru pe care il mai aveam in congelator. Fasole verde cu unt, dafin si marar pe care am mancat-o mai tarziu cu lipii prajite si un episod in reluare din Battlestar Galactica si un pahar de Cabernet Sauvignon din 2007.

La un moment dat am primit un mesaj de la Sam care ma invita afara cu bicicletele si am acceptat sa ies. Mi-am luat jeansii rupti, singurii curati in care sa nu mor de cald, baschetii, un tricou alb, palaria, manusile, mi-am prins filtrul Respiro si cand am vrut sa ies din casa am realizat ca portofelul meu nu e nicaieri. Probabil l-am uitat in agentie sau l-am pierdut de tot. Sunt, prin urmare, fara nici un ban si asta m-a enervat suficient de tare incat am renuntat sa mai merg afara. Am scotocit peste tot degeaba. Daca l-am pierdut intr-adevar va trebui sa imi refac cardul si buletinul. Horror.

So am mai schimbat niste canale, m-am masturbat cu o fantezie dubioasa in care Rei avea penis si pentru a treia oara azi am readormit pe canapea multumita sa lenevesc fara vreun stress imediat. M-am trezit la noua pe VH1 cu topul celor mai bune femei in muzica, care mi s-a parut destul de random, dar am fost foarte incantata sa o revad pe Pat Benatar care e hot, hot, hot si here I am now, cu pofta de mancare, dar fara nici un ban. Cred ca improvizez niste lipii cu dulceata de visine…

Poza de jewelflyt/flickr

Coloană sonoră

Sunt piese care îmi amintesc de diverși oameni, trecuți sau prezenți în viața mea. De fapt dacă mă gândesc mai bine toate sunt femei, așa că o să mă refer la feminin. Chiar dacă versurile nu sunt întotdeauna cele mai potrivite cu ce a rămas, fiecare song are o semnificație anume. Let’s see:

Heaven de la I Monster rămâne in veci piesa care mă face să mă gândesc la Elisa. O ascultam în exces și sufeream ca un cățel lăsat afară în ploaie, dar vedeam și altceva dincolo de asta, o realitate paralelă în care preferam sa trăiesc. Apoi este Nothing Really Ends de la dEUS, o piesă veche pe care o știu de mult și îmi amintește mereu de Dana. D, din primii noștrii ani, când eu nu o cunoșteam mai deloc și eram disperat de îndrăgostită. Violet de la Hole e songul Ricăi. Chiar daca au fost multe multe altele în cei trei ani împreună, Violet rămâne e expresie foarte puternică a începutului nostru studențesc. Ta Douleur de Camille, e piesa Alinei. Imi dădea un sentiment amestecat de exaltare amestecată cu frustrare care nu a dus nicăieri, dar e o melodie superbă care încă îmi place mult de tot. Și mai e Runing Up That Hill de la Kate Bush care mă întoarce mereu la Motorga și la cum m-am simțit atât de tare left behind, când de fapt eu nici nu contam… Ea avea CD-ul asta pe noptieră. Am ascultat albumul over and over again după aceea… Apoi Gabriel de la Lamb, o piesă de la Noemi. Avea ea o poveste cu un cuplu care a început să danseze în magazin la o oră târzie aproape de închidere și ei i-au dat lacrimile. Mă mișcă încă și încă mi-i imaginez pe cei doi. Și, da, Together In Electric Dreams de Lali Puna. Vai ce piesa mișto de la Pollak. Și acum mi se pare că nu am putut să fiu good enough for it. Mă face sa îmi fie un dor teribil de Po. Alta este Burn My Shadow de la UNKLE, pentru Mix, acum și pentru totdeauna. Ce emoții, ce furie, ce căldură… Urmează The Valleys de la Electrelane cu Freja, nopți nedormite, suspendare într-o bulă in afara timpului real, autobuze pustii în celălat sens la 6 dimineața, pe întuneric. Dar eram bine așa. Feelings without emotions… Apoi Viorar Vel Til Loftarasa de Sigur Ros pentru Nicole. Nu știu de ce asta, dar asta a rămas… Și sunt multe altele, însă acum mă simt un pic răscolită și mă opresc aici…

De fapt am început lista asta ca un răspuns la o simplă întrebare pusă de Rei și mi-am prins urechile în ea. Zice ea: ‘Ce piesă te face sa te gândești la mine?’ Și eu mă gândesc și mă gândesc și tot nu știu. Am cerut timp până azi și iată că încă nu pot răspunde… Mi se pare foarte complicat și nu găsesc nici una potrivită. Adică au fost diverse pe care le-am pomenit în ultimele două luni, dar nu chiar memorabile întratât. Ce neputincioasă mă simt… M-am întristat. De ce nu reușesc?

Poza de summerspot/flickr

Complementar

Plus o piesa bonus. In For The Kill de la La Roux. Versuri incredibil de mișto.

Photo by Jeff Vespa/WireImage.com

Lift me up

Aseara ar fi putut sa fie o banala seara de joi, dar realitatea cuantica isi facuse alt plan cu mine. Cand am plecat din agentie pe la sase jumate parea ca ploaia va incepe in orice minut, chestie cu care ma amenintase si accuweather.com toata ziua. Am mers pe jos pe langa Domenii, manastirea Cașin si campusul de la Agronomie, ascultandu-mi muzica in casti, nesigura ca eram in moodul cel mai potrivit pentru un concert. In fata la Romexpo stationau zeci de grupulete si de undeva din interior, de departe, se auzeau frânturi de bași. Mi-am luat bilet de la poarta, la pretul maxim de 150 de lei, pentru ca mi-a fost lene sa trec pe la Diverta in alta zi. Nu ca as fi avut timp pe bune de treaba asta.

Inauntru am mers culoarul lung, trasat cu garduri si bannere la Dacia si Romtelecom, am refuzat toate pliantele intinse de fetele transpirate in rochitele de campanie si am acceptat doua benzi de cauciuc, verde si violet, de la Rompetrol. Eram alone si in buzunar avem 6 jetoane Raiffeisen ramase de la BestFestul de anul trecut. Acolo aglomerat, n-am recunoscut pe nimeni. Pe scena 1 deja incepuse Ayo si mi-am luat un pahar de carton umplut cu apa Dorna, singura varianta de bautura fara tampenii in ea, exceptand berea Ciuc. Pentru asta am intins jumatate de jeton, apoi m-am intins si eu pe un puf bag, din alea gigantice umplute cu sfere minuscule de polistiren, urmarind trecatorii inspre si dinspre scena si tot ce imi atragea atentia intre timp. Cat mi-am baut apa am trimis mesaje.

Mai tarziu m-am bagat in multimea de langa scena si am dansat singura la Slow, Slow si Down On My Knees, cu ochii pe un tip barbos extrem de dragut si prietena lui, apoi m-am intors si m-am impiedicat neasteptat in Natascha, care nu imi vazuse mesajul si prin urmare nici nu imi raspunsese. Am urlat ceva de o bere, si pentru ca nu ne auzeam oricum eu am facut semne ca ma mai plimb around. Am ocolit multimea pana pe partea cealalta la toalete. Freja imi scrisese sa ne vedem acolo, dar ea nu era, bineinteles. Erau in schimb un păr roscat si niste umeri pistruiati undeva in dreapta mea cand am trecut scanând miile de fețe. Chiar inainte sa o recunosc precis am simtit un gol in stomac, chestie oarecum stranie pentru ca imi sugereaza ca tipul asta de fizic imi este deja imprimat in cea mai primitiva parte de creier. Instant zapacita nu am stiut cum sa reactionez si am trecut mai departe, m-am fâțâit inainte si inapoi, apoi am decis ca e o prostie, mai ales acum dupa ce am vorbit un pic pe messenger si totul a fost foarte dragut. M-am intors si m-am oprit la vreo doi metri. In jurul meu multimea dansa, canta si se agita, iar eu stateam nemiscata, zambindu-i extrem de self conscientious. Alina m-a observat dupa cateva momente. Apoi a zambit larg si a venit spre mine. Nu mai poarta ochelari, in schimb ii port eu. Nu stiu daca m-am inrosit, desi imi era foarte cald, dar sigur ea a facut-o. Cred ca emotia din aer nu a fost doar in capul meu. M-am intins chiar sa o imbratisez scurt, prieteneste, la un moment dat. M-a invitat sa bem o bere mai tarziu, alaturi de her two friends. Intre timp am observat-o pe Freja fluturand o mana la distanta. I-am raspuns Alinei ca da. Vroiam foarte mult. Mi-a pus o mana pe brat.

Apoi cu Freja si Florina m-am purtat ciudat. Nu aveam stare. Eu facem glume cam pe dinafara, ni s-a facut foame si mi-am luat un carton cu noodles cu vita de la Chopstix cu trei jetoane, pe care i-am mancat cu o furculita de plastic pe bordura in timp ce pe scena incepusera sa urle frenetic si excesiv cei de la Motorhead. Freja e mereu perfecta. Ma intreb cum reuseste. O camasa lunga, alba, din in, peste o pereche simpla de jeansi verzi de la American Apparel, niste cizme moi de un ocru nears si un șirag lung de discuri micute in reflexe de luster metalic. I-a crescut parul si bretonul ii se increteste simpatic deasupra tamplelor, facandu-ma sa ma gandesc la profilele grecesti din picturile victoriene. Se plange de lentilele de contact, gesticuleaza si isi picura Visine in ochi, apoi isi trage perechea de Ray Ban Wayfarer violeti, ascunzandu-si privirea. Imi spune ca sunt naspa. Eu o sarut pe tampla si merg sa arunc cartoanele la tomberoanele selective. De ce mereu in preajma ei nu stiu niciodata ce sa fac cu mainile?

Dupa asta am revenit la Natascha, am facut cunostinta cu prietena ei Maria si am petrecut vreo jumatate de ora departe de răgetele rock, in cortul racorit cu freon, sponsorizat de tampoanele Always, unde o hostess relativ simpatica ne-a dat de doua ori plicuri cu servetele umede parfumate. Cand ni s-a facut frig am iesit de acolo. Ele au mers sa manace si pentru ca mancasem deja, le-am lasat in zona fumului de gratare si eu m-am regasit cu Freja si Florina. Am prins impreuna inceputul Moby, la scena 2 pe undeva prin spate si eu am decis sa-mi iau o bere Ciuc de un jeton. Si dupa vreo doua piese in timpul carora niste motoristi veniti de fapt pentru Motorhead s-au inghesuit in fata mea, dezechilibrandu-ma si amenintandu-mi paharul de plastic, am anuntat ca merg sa o caut pe Dana, ajunsa si ea mai devreme si pierduta pe undeva pe langa gard.

In aglomeratia aia, am fost chiar norocoasa sa ma ciocnesc in Dana, am impartit un pic din paharul meu de bere si ne-am urlat cateva chestii in ureche. Moby era genial. Leela James avea o voce de vis. Noi ne inghesuiam acolo si am vrut sa merg mai aproape de scena, chestie care nu a fost usor de facut si care s-a dovedit o manevra neinspirata pentru ca in fata se murea de cald. Strecurandu-ma spasita spre o margine m-am impiedicat, din nou, in Alina si am ramas alaturi de ea si prietenii ei pana la final. De fapt partea asta din concert, in care am stat locului, intr-un fel emotionata, mi-o amintesc cel mai bine. Eu un pas in spate, traista agata de curea, mi-am impartit din nou berea, apoi am terminat-o si am asezat jos paharul de plastic. In stanga mea, Alina cu care faceam unele comentarii intre piese. La Lift Me Up am sarit impreuna si eram pe jumatate in transa, un pic ametita de alcoolul pișăcios. Mi se parea ca multimea e un val si noi inotam prin el. Iar la Walk With Me mi s-a strans stomacul si mi s-a ridicat parul pe brate.

Am ajuns acasa pe la miezul noptii, lasata de Dana in fata blocului, cu muci in nas de la filtrele de aer din Dacia alba imprumutata de ea de la job. Am vorbit cu Rei pana foarte tarziu, povestindu-i seara si emotiile ei. Am adormit cu capul greu si am visat fete roscate si calatorii. Ma simt atat de schimbata fata de acum trei ani (de exemplu). Relaxata. Mai inteleapta. Si mai ales happy.

Alien abduction

Cum spuneam saptamana trecuta, doctorul a fost in weekend prin Bucuresti si, bineinteles, am primit-o la mine. Vineri inca eram in transa si mi-era greu sa realizez ca seara ar fi urmat sa fie altfel decat rutina la care m-am redus in ultimele saptamani, adica 5 kilometrii de bicicleta, transpiratie, un dus racoros, o cina improvizata, dar intotdeaua pregatita fresh, vreo doua episoade de Star Trek, pe axn scifi, si apoi codul rutier cu partea imposibila de mecanica si conduita preventiva in timpul careia beau un Martini cu multa gheata si ne intalnim virtual pe la opt jumate seara ca sa stam impreuna, fiecare de-o parte a legaturii optice, in bucataria ei sau a mea, in living si tarziu de tot in pat, pana pe la unu noaptea si uneori mai adanc in noapte. Spre dupa amiaza aveam o multime de emotii, ignorate pana atunci si imposibil de inlaturat dupa ora trei cand stiam ca ea a trecut deja de check-in in Stansted. La cinci am incalecat-o pe Doi Cai, acasa am spalat niste cani de ceai, am schimbat lenjeria de pat si am aspirat pe hol, unde mi se parea ca simt nisip sub rotile bicicletei, apoi am coborat la Cora pentru niste cumparaturi, ca sa avem pentru seara respectiva si a doua zi de dimineata. Eu nu mai iesisem la magazine de saptamani bune, asa ca am ales mai multe chestii de care aveam neaparat nevoie: lipii de graham, masline kalamata, branza nasal, un emmentaler frantuzesc, pepene verde, caise, oua proaspete, unt cu sare de mare si niste ulei de masline. La opt jumate am sarit in dus, apoi m-am imbracat rapid si pe ploia de la noua jumate am iesit spre tramvai cu o pelerina peste jacheta subtire.

Pe strada era intuneric, umed, cald si pustiu, exceptand traficul bara in bara, luminile albe si rosii si miliardele de sclipiri in fiecare picatura. In tramvai nu era nimeni. Mi-am scos pelerina peste cap si am citit asezata pe un scaun portocaliu pana la capat, apoi am traversat parculetul neluminat, pasajul din fata Casei Presei si am asteptat din nou sub pelerina autobuzul 335 care m-a lasat in fata aeroportului Baneasa la zece si zece. Cursa Blue Air urma sa ajunga la 22:25, dar traversarea cumulusilor desi de deasupra Europei de Est i-a luat mai mult. Am stat pe afara, incercand se ocolesc multimea de prieteni si familie ce-si asteptau rudele, tara asta de scuipatori pe trotuar, de fumatori, de smecheri si taximetre pacalicioase, de ‘adidași’, de ‘fată’, de vorbit tare ca sa stie toti ce misto suntem noi, de calcat in picioare fara scuze. De la zece si un sfert mi-a tot schimbat locul. Ploaia cadea cu intreruperi, generand flux si reflux de oameni care ieseau si intrau in sala de asteptare supraincalzita de respiratiile tuturor. Intai in fata la Sosiri. Apoi langa gardulet. Apoi pe trotuar, unde taximetristii cu 3,99 pe km s-au razboit galagios vreo jumatate de ora cu politia aeroportului. Apoi dincolo de strada. Intarzierile si suprapunerile a trei curse low cost a facut ca multimea de afara sa creasca peste capacitatea zonei si imi imaginam ca inauntru, la ghiseul de vama, trebuie sa fie un alt cosmar. M-am muta direct pe spatiul verde, intr-o zona acoperita cu pietris si niste bancute ude. In jur de unsprezece Rei a reusit sa iasa din aeroportul suprapopulat, cred ca la fel de dizzy si confuza pe cat eram si eu. Am observat-o imediat, la capatul trecerii de pietoni si mi-am facut loc printre oameni ca sa o prind in brațe. Apoi am luat-o de mana, fara răgazul de-a ne privi si i-am spus ’sa iesim de aici‘. Inaintam pe trotuarul ingust, tragand-o dupa mine peste balti, cu inima batandu-mi tobă in piept. La capat ne-am oprit un pic si am sarutat-o gustandu-i transpiratia de pe buza, inca fara sa o pot privi cum trebuie, grabite de troley-uri si oameni in spatele nostru. In afara aeroportului am gasit un taxi si in sfarsit am putut sa o ating cu neincredere si emotie, mana ei in mana mea, tot drumul prin Baneasa, Turda, Podul Grant, Crangasi, Virtutii. Vorbeam repede, inghitindu-ne cuvintele, aware pentru prima data alaturi de ea de prezenta unei alte persoane, inconfortabila față de posibilele comentarii ale soferului. La un moment dat tipul s-a intors spre noi si a intrebat: ‘Dar voi suntei surori gemene?’ si asta mi s-a parut intruziv, dar am zambit: ‘Da, la ochelari’… Se spune deja ca semanam, eu si Rei, ochelari cu rama inchisa, parul tuns scurt, un look casual, dar dincolo de chestiile astea vagi si aproximative nu mi se pare deloc… La colt cu Orsova, am oprit taxiul, i-am lasat tipului 2 bancnote de zece si am iesit grabita din masina prinzandu-i mana ei si traversand impreuna.

…

In Bucuresti, mi-am dat seama dupa ani de zile de presiunea mediului din jur, pe care pana acum ma invatasem sa-l trec cu vederea. In Andalucia si apoi in Londra am fost libere, relaxate. Aici, in mod straniu, mi-am asumat responsabilitatea relatiei noastre fata de ceilalti. Romania era tara mea, desi teoretic este si a ei. Dar pentru ca am cunoscut-o pana acum dincolo de constrangerile sociale de aici, Rei a format in mintea mea imaginea unei foreigner. O straina plecata de atata vreme acolo, o straina cu pielea ei deschisa si pistruii aproape celtici, cu parul blond inchis si liberalismul relaxat, cu accentul ei deloc est-european. Cu ea de mana, mi-am descoperit impulsul de-a o proteja de trotuarele neregulate, de mizeria de pe strazi, de privirile cercetatoare si critice ale bucurestenilor needucati. Din nou, imaginandu-mi felul in care vede ea orasul, am inceput sa vad toate neregulile de aici, pe care le ignor in cea mai mare parte a timpului ca sa pot supravietui mintal. Asta mi-a creat o stare de stres, m-am simtit uneasy sarutand-o in public, desi asa ceva nu mi s-a mai intamplat de cand eram in facultate si noi toti eram inca ilegali.

Dar am iesit la plimbari dupa amiezele. Am fost la lac sa facem fotografii si sa privim apa in care plutea un pantof desperecheat si niste pungi de plastic, am fost la piata la Crangasi sa cumparam rosii, cirese galbene si negre, zmeura si branza afumata, inghesuindu-ne in tramvaiul 41 pe o caldura teribila si tinandu-ne de mana discret. Am fost la film duminica seara, la Ensemble, c’est tout, cu Audrey Tautou in rolul Camillei Fauque din povestea Annei Gavalda si inainte de asta Rei si-a cumparat o ie de la Pull&Bear, am mancat pastrama, placinta de branza cu stafide si am baut limonada. Dar in tot timpul cat am fost impreuna m-am simti privita, masurata, intuiam comentariile, proiectam agresivitatea lor. Cand ne opream sa facem fotografii, Polaroidul ei neobisnuit atragea atentia si genera o curiozitate intruziva nesimtita. ‘Imi faceti si mie o poza, fetele?’ Un tigan cu fetita lui se opresc si se holbeaza de-a dreptul. Altii trec pe langa noi si se simt datori sa spuna una sau alta. Orice grup mi se pare un posibil agresor si intr-un fel sau altul chiar asa este. Obositor. Suprapus peste presiunea atmosferica scazuta, peste emotia celor doua zile jumatate petrecute impreuna, peste orele lungi de erotism si discutii, m-am simtit epuizata. Am dormit mult, lenesa, fericita sa ramanem inside, dorindu-mi sa nu ma departez de pielea ei, de parfumul unui trup matur pe care sunt libera sa-l explorez. Rapite de nava mea spatiala. Aliene in orasul asta nepotrivit.

Acum am o uriasa durere de cap si-l ascult pe Jamie Cullum ca sa-mi treaca.

Rulouri cu spanac, balarii si ocheane

Clipesc de cateva ori. Nu sunt obisnuita sa port mascara, dar gestul de a aplica peria rotunda de-a lungul genelor mi se pare cat se poate de firesc. Intai conditionerul pentru volum, sidefiu, transparent, pe fiecare geana. Soarele se reflecta in oglinda si ii schimb unghiul avand grija sa nu strang ochii inainte ca tusul negru sa urmeze. Freja e langa mine, vorbim casual si trecem pe langa masini strazi si copaci inundati de lumina. Deodata o durere incredibila imi apasa pelvisul. Trebuie sa ma opresc, imi scrasnesc dintii. Privirea ei ingrijorata, nelamurita. Imi duc palma acolo si imi ating ovarele pulsand. O privesc si un tunel de intuneric ma absoarbe o data cu crescendoul durerii din adancul meu…

Ma trezesc pe pat. Transpirata. Fereastra e deschisa si o briza de noapte loveste jaluzelele de calorifer. Sunt ametita de somn. Ma ridic si merg la baie. Imi e sete. Nu sunt inca sigura daca ma doare ceva sau e doar senzatia ramasa din vis. Dar cand fac pipi vad sange. Cu ochii inchisi, pe intuneric, imi pun o pereche de chiloti si un tampon sensitive, apoi in bucatarie inghit doua pastile de nurofen. Ma intorc in pat si adorm adanc cu fata in sus, singura pozitie in care nu ma doare atat de tare.

O dimineata de luni, innabusitor de calda. Imi iau pantalonii scurti, un tricou, baschetii, manusile si bicicleta si pedalez cu vant din fata si muzica in urechi. Intarzii la job, dar nu atat de tare. I don’t really care anyway. Imi mai dau vreo sase saptamani ca sa inchei povestile pe aici… In agentie imi verific mailurile, comentariile si stirile zilei. Raspund in cateva locuri, beau ceai negru si ascult Bat For Lashes. Mananc iaurt Brenac si doua banane coapte. Fac cunostinta cu doi colegi noi adusi de la Publicis. Apoi intru in vorba pe messenger cu Alina, dupa multe luni in care am schimabt doar un rand ocazional. Cu o mica emotie. Asa cum mi se intampla cu fiecare poveste lasata aiurea. Fixata in timp printr-un reper nesigur. Friends or not? Vorbim de Bookfest, vorbim de plecari din tara, de Brasov, de ultima data cand ne-am vazut si nu ne-am salutat la concertul Roisin Murphy din noiembrie. Ce imi spune ma suprinde. Ba chiar imi provoaca un mic gol in stomac. Remembering. Still caring in a way… Alina e mereu un soft spot. Scriu de asta ca sa scriu despre lipsa de dialog. Despre ce ne imaginam si nu e. Sau despre ce nu ne imaginam si e. Mereu proiectii. Wantings. Temeri. Si cum aproape de fiecare data ne dovedim alone in our head. Despre de ce ne indepartam de oameni. Despre cum ce simtim se poate schimba. Despre a ti se face dor in ciuda a ceva…

Eu scriam atunci: ‘O seara excelenta aseara la Polivalenta, mai mult decat m-as fi asteptat. [...] Imi pare rau ca nu am fost inspirata sa am aparatul foto cu mine, dar pe de alta parte totusi nu. Eram intr-un mood fonic. As vrea sa pot face rost de fotografiile luate de Alina, prezenta in multimea de acolo si la un moment dat in spatele meu. Aceleasi miscari soft si delicate pe care i le-am recunoscut cu ceva aproape de duiosie. Nu am indraznit sa ma intorc si sa-i vorbesc, chiar daca prezenta ei indiferenta imi ardea in omoplati la un moment dat… Multe emotii adanci, de una singura, pe care le-am trait mai intens ca oricand in Sala Polivalenta, pe platforma ridicata in dreapta scenei de unde incepeau sirurile de scaune si cateodata asezata cu un sentiment de epuizare interioara placuta si dreamy… Priveam masa de oameni miscatori din fata mea. Reuniunile astea cu artisti, publicitari si fashion icons wannabes, sarate din plin cu gays de toate sexele pe care nu prea ii mai gasesti in alta parte. Nu pot sa neg ca ar fi draguti. Haircuts, esarfe, ciorapi lycra de 80 den, cizme de cauciuc sau blanite, genti cu accente personalizate, fedore, conversi, pantaloni cu turul lasat mult, stripes, buline, modele geometrice, tigari intre toate degetele si buzele, paharele din plastic cu Peroni, un haos si mixul de sunet going crazy, dezarticulat, sintetic si high… In capul meu faceam dragoste privind tavanul industrial si lampile masive.’

Astazi descopar un reply pe care nu am stiut sa-l gasesc atunci si care m-a emotionat chiar si acum dupa luni de zile. Nimic interpretabil, nimic din alt spectru afara de acela dintre doi oameni care au impartit ceva chiar si aiurea acum vreo trei ani. Dar e contradictia care ma atinge acum – eu spusesem ‘indiferenta’… Fara permisiunea ei il pun aici pentru ca imi doresc sa il pastrez.

‘M.P.

As vrea sa stii ca te-am visat, ca ma gandesc mereu la tine cand vad rulouri cu spanac in raft si cand aud in jur cuvantul “balarii”. Ca desi m-a obosit sms-ul de acum doi ani, in care imi povesteai despre cuvantul “ochean”, acum imi iese cu greu din minte.
Ca am simtit, probabil, aceeasi caldura brusca in capul pieptului atunci cand te-am vazut in fata mea, dar ca nici eu nu am vrut/putut sa vin sa-ti vorbesc, desi la un moment am incercat s-o iau rational si sa-mi zic ca e absurd, ca nu mai am 12 ani. Dar am avut toata seara, privindu-ti, din cand in cand, mainile mici.
Te-am asteptat la Waldeck si la Thievery Corporation, dar am dat de tine exact unde ma asteptam mai putin. Mi-ai schimbat, pentru o noapte, starea de vis. Am visat verde, placut si vesel, ca in Olanda, cand ma feream foarte mult. M-am gandit ca-i mai bine sa raman in spatele tau, unde stiam sau cel putin speram sa nu-ti mai produc toate tulburarile de acum o vreme. M-am mirat sa te vad fara aparat, asa ca iti las aici cateva poze.’

mama please

Sa da sau sa nu? Pentru inspiratie ascultati asta pana la capat.

I miss the Mediterranean light

Dupa o idee furata de pe ffffound.com pe o fotografie random din folderul spaniol.
Pe piesa asta.