Lunch break

A treia zi cu ploaie. Aseara am citit pana tarziu de tot si dimineata m-am trezit foarte greu dupa zece. Incerc sa termin cartea asta a lui Coupland cat mai curand, pentru ca o alta rezervata ma asteapta la biblioteca inca de acum 3 zile. In fiecare dimineata Pino are obiceiul asta minunat de-a scoate totul din masina de spalat vase si clinchetul de furculite si farfurii are darul sa ma trezeasca definitiv. Nu scrasnesc din dinti, dar sunt pe aproape. Din fericire el e simpatic si imi trece inainte sa ies din camera. Cum ma vede misunand pe hol si e sigur ca sunt treaza incepe sa cante. Vocalize, canzoni italiani, dar si refrenuri rusesti repetate de cate douazeci de ori, totul loud, cat se poate de latin. Da, pentru ca italianul nostru este extrem de pasionat de limba si cultura rusa. In fiecare dimineata ascultam un radio online rusesc, compania la care lucreaza e o filiala din Moscova, ba chiar avem o serie de CD-uri si filme cu titluri in chirilica. Dar sa nu va imaginati vreun tenor. Banuiesc ca lalaiala asta galagioasa cu ritm pretins ar trebui sa fie fun, asa ca incerc sa ma obsinuiesc sa nu ma enerveze. E parte din autodisciplina legata de lipsa mea de umor.

Pentru azi decisesem sa o insotesc pe Rei la pranz. Si nu oricum, ci mai intai sa gatesc si sa merg la ea cu mancarea calda. Un fel de Ana lui Manole moderna, minus sacrificiul uman si zburatul de pe acoperis. La unspe, dupa ce Pino a plecat ca de obicei, mi-am rezervat livingul doar pentru mine si am ales sa pregatesc ceva simplu si rapid incat sa pot fi la unu jumatate in pragul Doctorului. Am gatit un fel de penne al’arrabiata al dente, pe care le-am pus calde intr-o caserola, deasupra am ras multa granna si am rupt o ramurica intreaga de busuioc grecesc. Mai tarziu a trebuit sa iau autobuzul, desi era deodata uscat, dar prognozele ma asigurau ca ploaia va reincepe curand. Luasem una dintre hainele ei, pentru ca nu am aproape nimic pentru vreme rea. O haina din stofa ultramarin cu doua numere mai mare. Am reusit sa ajung la unu jumatate, in ciuda faptului ca la un moment dat m-am ratacit intre Clerkenwell Road si High Holborn. Rei era infometata, evident si infrigurata. Eu ma imbracasem foarte bine si imi era cald inca dupa ce coborasem din autobuz. Am mers sa mancam in gradina interioara de la Lincoln’s Inn si cand am scos caserola, inca suficient de calda, Doctorul deja saliva tremurand. Atunci i-am sugerat sa facem schimb de haine. Ea a luat sacoul de stofa si eu haina de panza neagra de le h&m, pe care o purta astazi. Am avut grija sa iau cu mine 2 perechi de bete de bambus, mai practice decat furculitele si o bucata destul de lunga de servet de hartie, pe care l-am rupt in doua si i-am da si ei o jumatate. Am mancat amandoua din cutia de plastic, asezate pe o banca si recunosc, fara modestie, ca pastele mi-au iesit bestial. La un moment dat a inceput chiar sa ploua, dar am deschis umbrele mea neagra made in china si am continuat sa manevram betele, ascunse de picaturi. Ei ii s-a parut un tablou misto si a anuntat ca i-ar fi placut sa se dedubleze cumva si sa ne faca o fotografie de undeva de sub platanii inalti.

A fost un pranz dragut. Rei s-a intors la birou fara tragere de inima si cu haina mea, iar eu m-am plimbat prin ploaia intre timp devenita mai agresiva, cautand un shop de unde sa-mi incarc cardul de transport. Chiar daca am nimerit pe Farringdon Road, o strada aparent ocupata numai de magazine de bijuterii si restaurante si mi-a luat destul de mult sa gasesc o pravalie ieftina de ziare, mi-a placut sa ma plimb aiurea prin ploaie. Pe urma am gasit ce cautam, am pus 5 £ pe oyster card si mi-am cumparat numarul pe noiembrie din Wired. Tot drumul pana acasa am citit despre Jim Denevan, un artist dubios care face desene uriase pe fundul unui lac secat in Nevada, apoi un reportaj despre extremistii din retelele sociale gen Facebook.

Maiorule Regescu, te iubesc!

O vineri misto cu Bowie si incredibil de mult soare. Incep sa ma obisnuiesc cu aceste boxe de un metru fiecare, cu sunet excelent. Abia aseara am realizat zapacita ca suntem deja in Octombrie si, fiindca Facebook este destept, mi-am amintit si de o chestie foarte speciala astazi, pe care altfel as fi ratat-o din cauza situatei mele atemporale. Ar fi fost o gafa uriasa si ma bucur ca am toata tehnologia asta care sa ma traga de maneca. Adica despre ce este vorba?

Ei bine, iata ca va spun. 2 octombrie nu este nimic altceva decat ziua unei tipe foarte misto pe care eu am avut privilegiul si fericirea sa o cunosc de aproape in decursul anului trecut. Google zice ceva de Gandhi, dar va asigur eu ca nu stie nimic. Happy birthday, Puştache! Am avut noi potrivirile si nepotrivirile noastre. Mama, si ce certuri fabuloase, remember? Da, cu voi vorbesc acum. Banuiesc ca nu au fost uitate usile trantite, ţigarile solitare pe geamul de la bucatarie, sau vacanta esuata de la Sfantul Gheorghe. Dar mai ales cand m-a dat afara pe usa si jos pe scari din apartamentul ei din Iancului. Pustache a fost o pisica care zgarie rau si iubeste torcand.

Iar acum pare sa fi venit momentul ala grozav cand, dincolo de orice, putem spune ca exista un ceva adanc intre noi care nu va disparea. Am sunat-o tarziu ieri, la miezul noptii GMT +2, dar nu mi-a raspuns si apoi pe la vreo 3 sau oare cat era m-a trezit din somn cu vocea ei cristalina cu sfarsit de amigdalita. Eu visasem nu stiu ce urat, cu niste hoti asasini pe care i-as fi descoperit pe hol in timp ce ma ridicasem sa merg la baie. A fost a doua oara cand Doctorul a fost nevoita sa ma zgaltaie un pic ca sa ma dezmeticeasca din strigatele mormaite frenetic. Cand a sunat telefonul sub pat eram ametita si cu ochii lipiti. Numarul romanesc nu-l mai folosesc deloc, dar ieri a fost o situatie speciala pentru ca a trebuit sa o sun pe avocata cu ceva legat de suspendarea firmei, proces care inca nu s-a incheiat. Ma rog, niste complicatii pe care nu vreau sa le mentionez ca sa nu ma enervez. Ei, si uitasem cum suna acel Nokia rapciugos. Dar era ea si m-am bucurat atat de tare sa o aud.

Inainte sa adorm la loc am simtit foarte acut cat de tare imi lipsesc prietenii mei. Stiu ca nu ar trebui sa ma gandesc la asta insa. Doc imi spune ca trebuie sa ma desprind, sa las in spate discutiile, messul si sa caut sa ma integrez mai mult aici. Stiu ca are dreptate, dar cu firea mea nesociabila mi se pare o complicatie.

OCD

1. ‘Doctore, de ce trânteşti uşa?’. ‘Ba nu am trătit-o?!’. ‘Ba aş zice că da. Dacă face buf înseamnă că ai trantit-o, nu? O uşă se deschide aşa… mă ridic să exemplific cu mâna pe clanţă… şi se închide aşa’, mai spun apăsând clanţa şi  închizând uşa uşor.

2. ‘Baby, ce e asta?’. ‘Ce anume, iubita mea?’. ‘Prosopul ăsta ud pe scaun. Aici e locul lui?’

3. ‘Chestia asta mă deranjează!’. ‘Care e problema, puca?’. ‘Doctore, firele de păr trebuiesc aruncate la coş… Mă ridic şi le culeg de pe parchet. Şi aşa camera asta e mică, mi se pare horror să le purtăm pe ciorap peste tot…’

Chimie

‘Mona took Which cartoon character are you? quiz and the result is Dexter.
You are very smart, and know it. You are possibly germofobic and workaholic. Not to mention, you are obsessive about most things scientific. You find stupid people to be very annoying. Family? Who cares!’

Doc zice ca e adevărat şi se amuză. Că sunt obsessive adică. Cu disorder şi cu tot. Momentan nu o contrazic. Îmi imaginez că sunt destul de freaky these days.

Ca de exemplu aseară. Doc era sub plapumă pe undeva şi eu încercam cu eforturi să mă concentrez la un articol din Wired. Eşti sigură că ai oxigen acolo, întreb eu, întotdeauna atentă la detalii. Dah, dah, mă asigură o voce înabuşită de stratul de fibră artificială a ceea ce aici se cheamă duvet. Bine, zic eu şi mă întorc la pagina din revistă. Citesc despre low-energy lightbulbs, atrasă de compoziţia chimica ciudată care dă acea lumina foarte puternică cu consum electric redus. Deci curentul trece prin argon, care conţine 3 mg de mercur, generând raze UV. Razele astea aprind stratul metalizat din interiorul becului, compus din 5 elemente foarte rare: lantan (La, pe locul 57 în tabelul periodic), terbiu (Tb, 65), europiu (Eu, 63) , ceriu (Ce, 58) şi itriu (Y, 39). Cele 5 metale stralucesc puternic în roşu, verde şi albastru, producând împreună o lumină puternică pe care ochiul uman o percepe ca albă. Doctore, mai eşti? întreb iarăşi îngrijorată şi duvet-ul este înăturat neaşteptat de o mişcare explozivă când Doc iese la lumina becurilor IKEA aspirând aerul cu poftă, toată roşie, rânjind învinsă de CO2 adunat sub plapumă.

Another Place

Joi dimineata ne-am trezit devreme si am plecat spre Liverpool. Am impachetat doar cateva lucruri, in schimb Rei avea un rucsac urias, plin cu nu mai stiu precis ce. Niste dosare si niste chestii. Rezervase biletele online cu cateva zile inainte pentru o oferta convenabila de la Virgin. Pe 253 pana la Euston Station mi-a fost inca somn, dar m-am trezit in tren cand am si terminat Atomised a lui Houellebecq, apoi m-am uitat pe geam, peste campurile valurite care ne duceau spre nord.

Motivul principal al calatoriei noastre era teza de doctorat a Doctorului. In ultimele saptamani fiecare moment liber ii era ocupat de aceasta lucrare cu subiect semiobscur, compilata timp de patru ani, dar acum gata cu asta pentru ca urma sa fie predata la biblioteca Universitatii din Liverpool, unde doi tipi simpatici vor prelua cele doua exemplare mari cat niste catastife. Rei urma sa semneze niste hartii de predare si asta va fi fost tot. Cel putin pana in momentul sustinerii orale candva peste cateva luni, chestiune care nu este altceva decat o formalitate, inteleg eu.

Drumul ne-a luat cam trei ore cu tot cu schimbarea la Crewe, care ne-a dat ocazia sa cumparam o apa si un numar din The Guardian. Apoi, pe la pranz, am ajuns la Lime Street Station si ne acolo Doc ne-a urcat intr-un taxi care ne-a dus la unul dintre localurile ei preferate pentru lunch. Era soare, desi o briza racoroasa de vara tarzie, mesele de afara erau toate pline, asa ca am luat loc inautru in dreptul geamului si am cerut doua ceaiuri de musetel cu lamaie. Rei era asa de incantata sa-mi arate pliculetele de matase ce contineau frunzele si florile faramitate, dar eu am fost naspa si am mormait ca e cute, dar un consum inutil de resurse. Apoi ea s-a super entuziasmat cand l-a observat la o alta masa pe un tip tuns periuta si aer de sportiv. OMG, e Jamie Carragher, zice ea si se agita toata. Eu ma uit intr-acolo si mi se par doar un tip cam cocalar si imi dau ochii peste cap din cauza lacunelor mele microbistice. O tipa in sort negru si cu accent liverpoolian asupra caruia Doc ma avertizase, ne aduce un meniu scris pe o tabla de lemn si eu imi aleg lamb tagine in stil marocan cu couccous, dar nu ma pot abtine sa nu gust din tortellini cu crab pe care ea le preferase.

Dupa masa am mers pe jos pana la campusul universitar si acolo, intr-o camaruta mica, cu fereastra batuta in cuie, am asteptat ca Rei sa-si termine ultimele corecturi la bibliografie. Liverpool e un oras mic, comparat cu Londra, doar vreo 250 de mii de locuitori, imi spune Doc, din care vreo 60 sunt studentii internationali. Fiind inca in vacanta, campusul pare pustiu si in incaperea claustrofoba am un sentiment de dezolare. Prin urmare ma intind pe unul dintre cele doua birouri si sunt complesita de o stare de somnolenta atat de acuta incat adorm pe scandura tare, acoperita de sacul ei de dormit. Ea lucreaza, eu visez si trece o ora sau cam asa ceva. Cand ma trezesc sunt mormaita si abia astept sa iesim. Lasam o mare parte din lucrurile pe care le-a avut in rucsac acolo si, in sfarsit, ajungem pe strazi. Ne plimbam de mana si mergem fara directie mi se pare mie, dar Rei are un plan secret pe care mi-l divulga abia in statia de tren. Un loc de care ea mi-a povestit de multe ori, pe care l-a surprins in numeroase polaroide. Crosby Beach. Plaja pe care Antony Gormley a ridicat 100 de statui din fonta, replici ale sale in marime naturala. Toate sunt cu fata spre mare, raspandite pe aproape 3 kilometrii, mai aproape sau mai departe de mal, intr-un joc aleatoriu. Imi imaginez cum trebuie sa para cand marea la reflux descopera fiecare figura in parte, ca si cum oamenii marii se ridica deasupra valurilor.

Cand am ajuns acolo era aproape pustiu si mi-a placut la nebunie sa ne plimbam pe nisipul fin, valurit de apele retrase. Am facut o multime de fotografii si m-am trezit de-a binelea. Intotdeauna marea are un efect incredibil asupra mea. Si eram curioasa de mult timp sa cunosc Marea Irlandei.

Deceiving english weather

Aventurile doctorului Rei pe planeta Nibiru. Part 1.

In dimineata aceea, Doc, s-a trezit ca de obicei, desi avea liber. Era vineri si prin urmare o zi neobișnuită pentru bank holiday, dar cei de la Hansard Society motivaseră măsura printr-o vacanță înaintea Crăciunului. Oricum ar fi dat-o însă explicația era cusută cu ață albă și toată lumea părea să cunoască adevăratul motiv, despre care nu se vorbea însă decât în derâdere într-un mediu atât de intelectualizat ca societatea unde Doc ajunsese în urmă cu trei ani.

Londra era sub asediul mulțimilor dezorientate, care veneau și plecau din oraș, nesigure de cel mai potrivit loc în care sa aștepte deznodământul fatal prevestit de sfârșitul calendarului maiaș. Transporturile funcționau mai prost ca niciodată, trenurile aveau întârzieri colosale, iar autobuzele păreau de-a dreptul abandonate in mijlocul drumului, atât de lent se mișcau in traficul bulversat de paranoia. Prin urmare dorind să evite stressul inutil de dinaintea weekendului, Ruth a decis cu indulgență ca ‘toată lumea să lucreze de acasă’.

La telly, în seara din ajun toate showurile posibile au avut aceeași temă ‘Will The End of The World Come Tomorrow?’, predicatori dubioși și documentare sceptice, iar vreo cinci canele au reluat pentru a mia oară blockbusterul lansat in urmă cu câțiva ani, 2012. O atmosferă de așteptare ca dinaintea unei furtuni plana deasupra orașului.

Doc era, evident, de partea celor care nu dădeau doi bani pe asemenea previziuni. Ba chiar sătulă sa mai audă în fiecare zi a săptămânii aceleia cum orice frântură de discuție din autobuz se învârte în jurul stupidului subiect, prefera să facă lungi plimbări până acasă, cu căștile înfundându-i urechile.

Era o dimineață rece de decembrie, dar luminoasă și Doc decise pe loc să ia micul dejun undeva afară si sa scârțâie sub tălpi zăpada care căzuse cu o noapte înainte, fenomen rar la Londra și cu atât mai mult de tentant. Așa că Doc făcu un duș rapid, își trase niște haine potrivite și cu unul dintre aparatele polaroid agățate pe după gât ieși în aerul crispy de dimineață…

Rapture

Fereastra este deschisă și sunete din stradă trec răspicat prin perdeaua subțire. Din depărtare se aude un scooter, apoi sunetul se pierde dincolo de intersecție. Pe trotuar cineva strigă în spaniolă; o sonerie de bicicletă și din nou liniște. Geamurile clădirii de peste drum reflectă o lumină aurie atemporală. Îmi imaginez apusul la marginea deșertului. Încă nu e seară, iar timpul pare încremenit. Miroase a iarbă tăiată. Las cartea. Brațul îmi alunecă, cu degetele între paginile 182 și 183 și colțul ei atinge parchetul. Îmi întind picioarele peste brațul canapelei și privesc firele invizibile de particule care strălucesc deasupra mea, suspendate în afara forței gravitației.

Îți văd reflecția în fereastra deschisă. Cufundată în lectură, ceva ce trebuie terminat până mâine, ai spus. Business stuff of some kind. Te observ nestingherită, zâmbesc când începi să rozi capătul stiloului pe care îl preferi oricărui instument de scris. Afară trece o mașină, apoi o alta și eu mă ridic. O viespe bezmetică lovește speriată geamul de câteva ori până când reușește să iasă. Mișcarea mea te-a făcut să ridici ochii din hârtiile tale. Zâmbesti. Vrei să spui ceva, dar eu îmi duc degetul la buze și tu mă privești curioasă.

In talpile goale, langa canapea, imi desfac nasturii camasii unul cate unul. Tu indepartezi foile subliniate si incerci sa vorbesti, insa iti fac iarasi semn. Las ultimii nasturi si imi deschid fermoarul de la jeansi, ii imping in jos si pasesc din ei inspre tine. Pe coltul biroului imi asez ochelarii cu gesturi calme, taking my time. Un pas simultan cu un nasture, un alt pas si camasa mi-e descheiata. Din strada se aude o sirena explodand decibeli si fragmente diluate de lumina stroboscopica. Las camasa sa-mi alunece de pe umeri cand ating patul.

Știu acum că ți-am captivat toată atenția. Te-ai ridicat împingându-te în palme, intrându-mi în joc. Zâmbesc. Încă un pas și sunt deasupra ta. Mâinile mele îți prind umerii, omoplații, tâmplele și te privesc adânc în ochi. Simt cum înghiți cu greutate. ‘Vroiai o pauză, Doctore?’. ‘Cre… îți dregi vocea și reiei… cred că aveam nevoie de una’. Palmele tale îmi ating coapsele, degetele înaintează în cercuri pe pielea mea goală, până la marginea slipului. Înainte și înapoi, întorcând materialul elastic, lăsându-l și pipăindu-l iarăși, mai intim de fiecare dată.

‘Spune-mi, Doctore,’ ți-am șoptit atunci aproape de ureche, lăsându-mi buzele să atingă lobul și respirația fierbinte să te înconjoare. Merg mai departe și îl prind cu dinții. Închizi ochii și te simt tremurând. ‘La ce lucrezi așa de concentrată?’

Din nou te simt înghițind. ‘Ăăămm…’ Știu că acum nu găsești cuvintele, forme fonetice nearticulate. Limba mea îți atinge urechea și pierzi șirul răspunsului, ai uitat întrebarea.

Dar jocul se schimbă. La randul meu sunt hipnotizată de apropierea ta, de mirosul tău de piersică de grădină, aproape fizic, aproape palpabil. Îmi aud sângele în urechi. Palmele tale îmi ating spatele și pielea mi se aprinde ca o foaie de caiet deasupra unei lumânări. Îmi schimb ușor poziția, mâinile mele îți mângâie părul și gura mea o caută pe a ta, vorace. Amândoua gemem când iți simt degetele presându-mă tentativ. Mă împing în tine, oftez, dinții ni se ating în timp ce îți caut mai adânc limba.

În liniște te ridici, schimbându-ne poziția. Lumina din cameră se transformă și ea. Soarele apune și fiecare lucru pare învăluit într-un roșu intens. Sau poate este doar amețeala mea. Te simt deasupra și corpurile noastre împreună, împărțind aceeași căldură, mă umplu de fericire. Explodez în fâșii de praf stelar. Din nou îți simt buzele, sărutul tău aproape agresiv acum, limba ta explorându-mi palatul, mângâindu-mi papilele, mixul amețitor de salivă. ‘God,’ vreau să spun, dar nu reușesc să formez decât un ‘ohhh…’. Textura tricoului tău o simt aspră pe piele. Aerul din jurul nostru pare rece când nu mă atingi. Corpul meu e sub control chimic acum și mă abandonez. ‘Sărută-mă‘.

Mâinile tale îmi împing chiloții și eu mă împing în tine. Buzele tale pe coapse, teasing me, până când mârâi de dorință. Tremur.

‘Te vreau,’ șoptesc răgușit. ‘Atinge-mă’. Dar încă nu o faci. Îmi îndoi genunchii și încet scoți materialul elastic dintre noi. Te simt apropiindu-te, inspirând. Inima îmi bate cu putere. Un claxon prelung devine singurul reper de care mă agăț în câteva secunde în care realitatea din jurul meu e la limita voalarii.Și atunci îți simt limba fierbinte. Mă arcuiesc cu un spasm și capul îmi lovește perna. E momentul în care atomii se despart. Materia se dezintegrează și fiecare mișcare, stare, își pierde forma și devine culoare. Trupul meu devine un ritm. Tremur fantastic și timpul dispare deodată. Un zumzet copleșitor care pare să vină din interiorul meu… Zzzuuummmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm… Apoi liniște…

Plutesc. Asta trebuie să fie starea de a fi, dincolo de viața de aici. Frânturi de eternitate în momentul orgasmului. Bobițe de nectar presărate de-a lungul unui drum. Înteleg cu tot trupul puterea totală a nevoii de extaz. Albul acela infinit și profund, care pare să cuprindă în el tot universul. Lumina a miliarde de sori într-o fracțiune de secundă. Rapture.

‘Nu te opri’.

Never let me go

Sfarsit de iulie dupa amiaza. Vocea lui Brian Molko de pe ultimul lor album imi aminteste de facultate si de anxietate. De cand m-am intors in Bucuresti am dormit prost si putin, cu capul sub perna, incercand sa imit un device pe care l-am vazut demult intr-un documentar, un aparat inventat pentru autisti, care arata ca o presa moale din cauciuc si burete pe care inventatoarea, ea insasi pe jumatate recuperata din autism, il demonstra intrand in el cu mainile, cu pieptul si capul stranse ca intr-o armura.

Avem un issue. Cel mai mare care exista. Si este numai vina mea.

In mod distructiv viziunile mele libertine impotriva culturii populare carora le gasisem mai demult un nume se intorc, previzil, impotriva mea si evident a noastra impreuna. Rei ofteaza si ma simte diluata, se sperie si da inapoi. E firesc, o inteleg si sa o vad plangand in imagini blurate redate de web cam la unu noaptea imi reascute gheara din stomac pe care o credeam pierduta, digerata. Instinctul de-a o proteja ma face sa ma intorc impotriva mea a nu stiu cata oara. Self destructive. Educatia morala cu limitele ei ma trage inapoi, incerc sa vorbesc despre o idee de libertate absoluta, dar chiar si eu ma pierd cand trebuie sa o redau teoretic. Alunec in capcane si ma prind in intrebari facute sa ma puna in incurcatura. E o idee pe care o urmez instinctual mai degraba, care ma face sa ma revolt aproape impotriva proprie-mi ratiuni.

Eu sunt simpla, mi-a spus ea. Si eu am rapuns I’m not. Sau poate sunt, dar nu vreau sa fiu asa.

Ca si Simone De Beauvoir nu cred in monogamie. Ca si ea cred ca o relatie care nu admite posibilitatea de-a simti temporar pentru alti oameni, neaga realitatea si naste monstrii. Frustrari, secrete, vină. Adevarul ascuns din teama de a rani ne transforma in proiectii si ne indeparteaza de adevaratele noastre firi. Preferam sa pacatuim in secret. In spatele mintii noastre, scrasnind din dinti si asteptand sa treaca, never talking about it. Si uneori facand pasul invaluite de vina, excitate si iresponsabile, hating ourselves for it si totusi incapabile de a spune nu. Controlate de chimie. Lucruri despre care nu vorbim pentru a proteja, pentru a pastra confortul. E mai mic gestul de a gandi decat de a actiona? Sunt carti sfinte care spun ca nu. Si eu cred, liber cugetatoare si rebela, asemeni lor de data asta. Sa gandesti e la fel cu a face. Sa iti doresti e la fel cu a actiona. Pentru ca vorbim de moralitate.

Iar eu vreau sa fiu libera de toata ipocrizia asta. Vreau sa raman deschisa sa imi duc sinele mai departe prin toate experientele pe care si le doreste. Si in mod complicat si dubios, poate, vreau sa fiu asa langa tine. Pentru ca te iubesc nu mai putin decat o faci tu.

Ok, Mona, spui tu intr-un sfarsit, obosita si dezamagita. Giving up. Fa asa cu simti. Culca-te cu cine vrei tu. Dar acuza nerostita din vocea ta stinsa ma apasa si ma intoarce ca pe-o scoica smulsa din cochilie. Nu am sa fac nimic, Rei. Si nu vreau sa fac nimic. Daca as crede in vreo forta invizibila deasupra capetelor noastre care ar putea interveni m-as ruga la ea sa ma transforme intr-o ’simpla’ fiinta care sa nu mai gandeasca atat de masochist. Si nu cer voie sa ma culc cu cineva, exprim o stare… Pe care acum singura o consider egoista.

Crezi ca eu iti pot oferi totul? intreb. E nerealist. Si tu spui cred ca dragostea poate fi totala, incat sa nu mai lase loc nici unei emotii față de o alta persoana. As vrea sa simt asta. As vrea macar sa cred un pic pana cand as deveni convinsa. Ma poti reinvata tu? Am fost oare capabila vreodata sa simt asa?

Intimate stranger

Intr-o ora trebuie sa plec spre aeroport si am cam facut tot ce puteam sa fac pe aici ca sa treaca timpul. Azi noapte m-am trezit de cateva ori din cauza unei gasti de tineri care se pregateau sa plece la mare. Portiere trantite, strigate, entuziasm agasant la patru dimineata. Le-am urat un weekend ploios si daca nu se poate macar o mare plina de alge si meduze veninoase. Fucking idiots. Dupa ce au plecat astia am adormit ca sa ma trezesc peste cateva minute cu un sofer de la o firma de paza si protectie scuturandu-si covorasele la Logan. Alte portiere trantite, putina muzica, conversatii la telefon. What the hell is with this night? Maraind enervata la culme m-am mutat pe canapea si am pornit boxele incet cu Booka Shade, ca sa nu mai aud nimic de afara. Am adormit greu, bantuita de tot felul de halucinatii sexuale, pe care incercam sa le alung cu capul sub perna. Vroiam sooomn. O ora si m-a trezit telefonul din dormitor, prin vis, vibratii dubioase care m-au rechemat in realitate. Era Rei vorbind de un cosmar. M-am strecurat in pat adormita peste receptor. Nu mai tin minte nimic din conversatie. Mi-am pierdut iarasi cunostinta drogata de Mos Ene. Vise ciudate, agitate, nu inseamna da, imi spune o voce si aud asta repetat pana cand soneria ma trezeste. Noua jumatate. Sunt goala, ma ridic impiedicata si o vad pe Luciana prin vizor, imi iau halatul alb si ii deschid incapabila de coerenta. I-am promis-o pe Doi Cai pentru toate cele 9 zile cat eu voi fi plecata in Londra. E incantata si ma bucur.

Urmeaza o dimineata plina. Ma epilez, chestie amanata pana in ultima zi, fac un dus foarte lung, apoi impachetez un rucsac de chestii. Iarasi nu voi avea bagaj de cala si cele cateva haine sper sa mi le spal la Rei, mananc, ma uit la televizor pe Travel, spal vasele, ma imbrac, imi usuc parul, schimb niste mesaje online, dau cu aspiratorul. Cam asta. Nu sunt multe de facut si nici de spus. Am iarasi emotii, ca de fiecare data cand ne intalnim. Este a patra oara dupa Malaga, Londra si Bucuresti. Aseara o lunga discutie pana tarziu in care cu greu reusesc sa exprim o idee despre cat de straina mi se pare ea cea reala fata de virtuala Rei pe care simt ca o cunosc deja atat de bine.

Sunt urmarita fara sa vreau de lucruri care nu se intampla…