Armada of evil intentions

Inca mi-e dificil sa realizez complet ce inseamna asta… Toate implicatiile. Ieri ieseam de la banca foarte incantata ca, in sfarsit, mi-au aprobat aplicatia si imi vor deschide un cont bancar. Avem la mine toate actele: pasaportul, buletinul, factura de council tax cu numele meu corect, care imi dovedea adresa in Londra. Toate intr-un plic. Apoi am vrut sa mergem in centru. Ne-am plimbat prin Covent Garden si ne-am oprit doar in cateva locuri. O farmacie, un shop de unde mi-am luat o pereche de manusi fara degete, un magazin de incaltaminte…

Ne-am intors pe la 7 si imi pregateam documentatia pentru a doua zi, cand aveam programata o intalnire cu o firma romaneasca care, se spune, te poate ajuta cu numarul de aigurare sociala si apoi cu self employmentul. In slow motion am realizat ca nu gasesc plicul de mai devreme nicaieri. Am cautat in living, in dormitor si de mai multe ori in geanta pe care o avusesem cu mine. Mi-a luat mult pana cand am relizat ca sunt pierdute, dar imi era imposibil sa procesez corect aceasta informatie. In pantaloni scurti si tricou am verificat again si again in fiecare camera, ba chiar in cosul de gunoi. Si apoi de cateva zeci de ori in geanta mea si in geanta lui Rei. Este posibil ca plicul ala sa fi fost furat…

Nu gaseam nimic de spus si, langa mine, Doc era fara cuvinte de asemenea. Vineri am interviul pentru national insurance number pe care il astept de o luna. Nu ma pot prezenta acolo fara un act de identificare. Nici la intalnirea de a doua zi… Toate astea vor trebui amanate pentru un timp indefinit. Privesc in gol minute in sir, dar de fapt derulez cu incetinitorul intinerariul de mai devreme. Rei ma priveste. Ce-o fi in capul ei? Al ei sau al meu. Tot una. Ma simt embarassed. Ma simt proasta. Incearca sa ma linistesca cumva, desi sunt cat se poate de linistita. Nu fac nici un zgomot. Aproape nu ma misc. Am laptopul in fata, pe pat, si apas cateva butoane. Privesc ecranul, vad prin el mai degraba, dar scriu: mi-am pierdut pasaportul in campul de cautare de la Google si apas enter. O multime de pagini se insira pe monitor. Apas pe una. Cineva si-a pierdut pasaportul in Danemarca, apoi altii si altii all over Europe. Fac parte din tagma ghinionistilor stupizi si confuzi. Nu pot accepta asta. Ma ridic si verific din nou peste tot. Sper din tot sufletul ca actele au ramas din greseala la banca… desi stiu ca e putin probabil.

Vreau sa-mi petrec restul serii normal, chiar daca se vede pe fata mea ca sunt stranie si ma simt indeed numb. Ii citesc lui Rei ca in fiecare seara, un exercitiu pentru pronuntie, dar ei ii place povestea si am ajuns sa facem din asta o obisnuinta. Citesc, deci, vreo ora pana cand ea adoarme. Ma uit pe fereastra pana tarziu. Adorm si visez oficii fara sfarsit, birouri si hartogaraie. La opt jumatate ma ridic din pat si ma pregatesc sa ies. La noua, ora de deschidere, sunt la banca pe Armhurst Road, stada pe care a avut loc crima de acum doua luni, un caz de identitate confundata. O astept pe Amy, functionara bancii care s-a ocupat de mine ieri. Amy ma recunoaste dar nu stie nimic de vreun act, isi ia totusi din timp sa verifice biroul din spate si apoi in alta parte, dar revine cu nimic. Ultima mea sperata s-a evaporat in aer. Ei, bine, imi spun, snap out of it.

Rei a sunat pentru mine la firma aceea, a anulat intalnirea, apoi la ambasada si la consulat. Intre timp eu am fost la cea mai apropiata de sectie de politie pe Lower Clapton Road. Inauntru a trebuit sa astept pana cand o politista blonda a lamurit un domn cum poate depune plangere penala impotriva unui gang de tineri periculosi din cartier. O incapere inghesuita. 3 scaune albastre de metal prinse in perete. In stanga mea o tipa cu o fata nefericita si prietenul ei cu accent francez. Cathy, a strigat politista, your friend is here. Fara sa uite o inflexiune sarcastica. Astept si ma gandesc la cum am condus-o pe Dana, atunci in mijlocul noptii, la sectia de politie numarul 1. Ma gandesc apoi la ce va trebui sa fac imediat dupa aceea. Poate politia mi-a gasit actele. Ah, I wish, dar nu sunt niciodata atat de norocoasa. Va trebui sa merg la ambasada, sau la consulat, Rei urmeaza sa afle pentru mine care dintre ele. Citisem pe siteul oficial al ministerului de externe ca ei imi vor elibera un ‘titlu de calatorie’ pentru 50 de lire, dar inainte trebuie sa duc o fotografie si inca 30 de lire pentru ‘identificarea’ in bazele de date personale din Romania. Cu acest act temporar va trebui sa ma intorc in Bucuresti si acolo sa am ocup urgent de un nou pasaport si o noua carte de identitate.

In sfarsit, imi vine randul, desi francezul se baga in fata mea, si explic politistei ce s-a intamplat. You have to go to the embassy, they might be able to help you, imi spune ea. Apoi ia o hartie si e gata sa completeze un formular tipic de raport. Dureaza imposibil de mult pana cand imi intelege numele si il noteaza, desi il spun pe litere.

 

Bad news

mona_petre: la multi ani, dana!
Dana: hei,m
Dana: : )
Dana: merci, pupic
Dana: ce faci?
Mona: bai. tocmai am patit-o ca tine…
Mona: inca nu pot sa realizez implicatiile
Mona: mi-au fost furate toate actele aseara
Mona: si pasaportul si buletinul
Dana: what?????
Mona: le-am avut pe amandoua la mine ieri pt ca am fost la banca sa deschid contul
Dana: fuck it!!! nu pot sa cred…
Dana: asa..
Mona: aia mi l-au aprobat si am fost super happy, asa ca am zis sa iesim in centru
Mona: de obicei nu le iau pe amandoua la mine tocmai sa evit asa ceva
Mona: si fix ieri s-a intamplat
Mona: inca nu pot sa-mi explic cum naiba
Dana: pai, ti-a luat careva portofelul?
Mona: actele erau in alta parte decat portofelul
Mona: so cred ca trebuie sa merg la politie si al ambasada
Mona: nasol e ca va trebui sa aman toate interviurile pt NIN si etc
Dana: vai….
Mona: pe care le-am asteptat o luna
Dana: da, cred ca la ambasada trebuie sa mergi
Mona: si cred ca va trebui sa ma intorc fortat in tara ca sa obtin alte acte
Mona: nu-mi vine sa cred
Mona: stau proasta si tot intorc in cap fiecare pas de aseara
Dana: nici mie. mi  se pare ireal
Mona: yeah. ce varza
Mona: tu ce faci de ziua ta?
Dana: vai,mones…
Dana: acum, as vrea sa ma teleportez acolo la tine. si sa stau si eu ziua asta cu tine
Dana: nu o sa uit niciodata cum a fost cand mi-au furat geanta, cum m-am simtit si cat a contat ca nu m-ai lasat singura
Dana: pai, deocamdata sunt la job…o sa plec ceva mai devreme…si, nu stiu, as bea ceva, undeva…poate imi iau ceva dragut, sa vad ce ma inspira…ar fi fost fain sa fii si tu around
mona_petre:  mi-ar fi placut
mona_petre: ori sa fii tu aici. ori eu acolo
mona_petre: dar, gata, nu o sa ma panichez. trebuie sa fac ceva eficient.
mona_petre: ma duc la politie. poate le-a gasit cineva sau chiar ei…
mona_petre: apoi merg la ambasada daca mai am timp inainte de cursul de azi
Dana: da, clar
Dana: asta trebuie sa faci, daca nu reperezi in memorie pe unde ai fi putut pierde….
Dana: (vai,fetita, parca e un facut, astea-s lucruri facute in ciuda sortii, ca si cum ar aparea piedici invizibile, stii? la naiba, o sa fie ok, o sa vezi)

Paria

Este deja clar ca nu voi primi primi raspuns la aplicatia online pentru self employment, desi exista optiunea asta pe site-ul guvernamental. Au trecut vreo doua saptamani de cand am trimis cererea si inca nimic. Sambata, Rei a incercat sa sune acel oficiu, dar telefonul fix nu este foarte stabil si conexiunea s-a tot intrerupt. Din cat a reusit sa vorbeasca un tip i s-a spus ca nu, nu pot obtine recunoasterea de self employed, atata vreme cat nu am un numar de asigurare sociala. Ceea ce e o tampenie. Initial la Jobcentreplus acum cateva saptamani imi spusesera ca mai intai trebuie sa devin self employed ca sa pot face urmatorii pasi. E un cerc inchis, ce mi se pare intentionat creat incat sa alunge imigrantii nedoriti.

Romania pe pasaport e o stigmata. Romania in portofoliul meu e un minus imens. Nimeni nu-mi raspunde la aplicatii, exceptand vreo doua mailuri care imi multumeau pentru CV, dar nici o invitatie pentru vreun interviu. Adevarul este ca ma simt descurajata. UK is ia foarte in serios bariera pentru romani si bulgari. Rei imi sugera mai demult sa caut sa fac ceva, orice, chiar si voluntariat, insa chiar si pentru asta e nevoie de niste acte doveditoare ca te poti autointretine.

Ca in orice tara europeana, dupa 3 luni sederea mea aici devine oarecum ilegala fara fiu una dintre cele trei variante: self- employed, self-sufficient sau studenta. Ca sa fiu recunoscuta ca entitate, sa am dreptul de-a plati taxe si mai ales dreptul la asistenta medicala e obligatoriu sa obtin un national insurance number. Dar tocmai aici e problema. Fiecare angajat guvernamental e bine instruit sa nu acorde asa ceva unui roman.

Azi m-a contactat Adina, o prietena a Doctorului, care incearca sa afle si ea de la statul britanic ce se poate face. Cautam solutii, iar in timpul asta eu imi petrec zilele explorand internetul, plimbandu-ma cu bicicleta sau facand ocazionale excursii la biblioteca din apropiere. Incep sa ma cam plictisesc. Din fericire Liviu a avut nevoie acum cateva zile de un ad pentru o revista de business si m-am aruncat asupra acestui mini proiect cu pofta de lucru. Dupa 2 zile i-am si predat ceva care mi-a placut mult. Primii mei bani produsi in cele doua luni cat au trecut de cand mi-am dat demisia de la Scala. Acum cautam o solutie sa-i si primesc sarind impedimentul birocratic – eu mi-am suspendat firma si nu mai pot taia facturi. In rest o ajut pe Rei la un website pentru Hansard si poate alte cateva materiale pentru societatea lor.

Mai nou Doc are o idee curajoasa. A aplicat pentru mai multe posturi universitare la Madrid si Barcelona si avem ideea asta vaga ca Spania ar fi o alternativa. Cum pe mine nu ma leaga nimic de nicaieri si sunt asa o frunza in vant as putea merge oriunde. Dar momentan Londra e casa mea. Macar de as putea incepe sa o simt in felul asta. La inceput in primele saptamani, cand strazile erau noi si totul era o experienta misto, chiar si simplul mers cu autobuzul, mi se parea ca ma voi putea integra perfect aici. Treptat, insa, incep sa simt ca Londra e doar un alt oras, cu oameni misto pe strada, true, si multe alte lucruri care imi plac, dar fara prieteni, fara un alt loc in care sa ma simt confortabil exceptand livingul asta cu vedere deasupra orasului si camera noastra. Ma rog, nu stiu cat de esentiale sunt toate astea. Prietenii ti-i faci oriunde probabil, daca ai abilitati sociale ascutite, ceea ce eu nu posed, dar in fine e teoretic posibil, se spune.

Prin urmare cum sunt? Destul de bine. Oarecum alone si cam razna. Banii mei sunt inca blocati pe contul romanesc si fara card nu ajung la ei. Dar in mod straniu incep sa ma obisnuiesc asa solitara si sesisez niste retineri peste nivelul meu obisnuit in fata oricarei persoane cu care trebuie sa dezvolt un dialog. Sunt seri cand simt asa chiar si fata de Rei. Libidoul meu a fost evaporat in atmosfera si Doc a constatat acum cateva zile ca eu intradevar nu rad absolut niciodata. Ok, pot sa zambesc, sa ranjesc, sa ma chitai, sa ma joc, dar nu rad niciodata cu toata gura, cu toti plamanii, stomacul si diafragma. Un Buster Keaton feminin. Cred ca nici nu stiu cum de fapt. Nu imi amintesc sa fii ras astfel in viata mea de adult.

OCD

1. ‘Doctore, de ce trânteşti uşa?’. ‘Ba nu am trătit-o?!’. ‘Ba aş zice că da. Dacă face buf înseamnă că ai trantit-o, nu? O uşă se deschide aşa… mă ridic să exemplific cu mâna pe clanţă… şi se închide aşa’, mai spun apăsând clanţa şi  închizând uşa uşor.

2. ‘Baby, ce e asta?’. ‘Ce anume, iubita mea?’. ‘Prosopul ăsta ud pe scaun. Aici e locul lui?’

3. ‘Chestia asta mă deranjează!’. ‘Care e problema, puca?’. ‘Doctore, firele de păr trebuiesc aruncate la coş… Mă ridic şi le culeg de pe parchet. Şi aşa camera asta e mică, mi se pare horror să le purtăm pe ciorap peste tot…’

Wednesday is my lucky day

Vestea bună a venit miercuri. Proaspătă şi surprinzătoare de parcă nici una dintre ele nu s-ar fi aşteptat la asta. La ora aceea, încă dimineaţă devreme, Mona era de mult trează, îmbracată în haine de zi şi concentrată deasupra computerului aşezat pe un scaun pliabil cu spătar, în dreptul canapelei de piele primită o dată cu camera de pe Clarence Road. Doctorul plecase la birou cu mai mult de două ore înainte, mai devreme astăzi pentru că a trebuit sa ia autobuzul. E o dimineaţă înnorată, aproape întunecată, peste geam se văd frunze verzi de castan agitate de vânt şi clădiri de cărămidă roşie. Pe sub fereastră, care aici are un alt sistem de deschidere cu glisare pe verticală, intră o briză răcoroasă.

Computerul este nou. Mona insistase că va avea nevoie de unul, ca să fie conectată la Reţea, dar mai mult decât atât să poate fi capabilă să răspundă unor eventuale proiecte de design. Cu o zi în urmă, a patra zi de când ajunsese in Londra cu intenţia sigură de a rămâne, intoxicată de o stare de anxietate ciudată ce nu îi permitea momente de relaxare sau de poezie, cum sugerase Starbuck, ea ştia ca singura cale spre liniştea interioară imediată ar fi ajunsă numai depăşind primele probleme de acomodare. Practicabilitatea rămâne discutabilă. Ea o numeşte experienţă.

In ordinea necesităţii cei trei paşi importanţi sunt: accesul la informaţie (deci laptop plus conexiune la internet), transport – şi nu un simplu Oyster card pay-as-you-go, ce taxează un pound pentru fiecare călătorie cu autobuzul (deci o bicicletă) şi, bineînţeles, o locuinţă. Luni şi marţi, ameţită încă de toate noutăţile la care urma să se adapteze, Mona şi-a petrecut zilele sortând fotografiile din weekend, folosindu-se pentru asta de computerul Doctorului, de la biroul micuţ, din camera pe care o împărţeau. Ieşea doar după amiezile, când mergea să îşi întămpine iubita în faţa cladirii înalte de pe Chancery Lane, apoi se plimbau de mână spre casă căteva staţii de autobuz. Marţi însă, neobişnuită să stea degeaba, Mona a decis să se ocupe cât de rapid de primele două impedimente. După lungi căutări a găsit bicicleta potrivită, online, şi a comandat-o pe loc, urmând ca ea să sosească joi dimineaţă. Toată această operaţiune a durat mult, până după prânz, însă lucrurile păreau că au început să se mişte activ.

La prânz, a avut o farfurie de mâncare de ciuperci, gătită cu o seară înainte şi încălzită în grabă la cuptorul cu microunde înainte de-a fi adusă lângă computer. A mâncat scanând siteurile de electronice, urmărind un deal bun pentru un laptop capabil să suporte programe de design, care sa nu depăşească bugetul de 400 de pounds. După ce a terminat a lăsat farfuria deoparte, pe braţul canapelei şi a continuat să verifice ofertă după ofertă. în final a decis ca un Dell Inspiron 15 ar fi o opţiune bună, încurajată şi de aprobarea Doctorului. A plătit folosind cardul şi după cele căteva ore de stat pe scaun şi-a întins în sfârşit spatele mulţumită. That was easy, şi-a spus ea, felicitându-se prea devreme, pentru ca după vreo oră telefonul din cameră a sunat tulburănd liniştea. Credea ca este Doctorul, dar s-a trezit nepregătită în faţa unei voci cu accent ciudat a unei sales asistente de la Dell. Are You Mona Petre? a întrebat vocea, pronunţând Pitră. Yes, I am, a răspuns ea. Au urmat o serie de întrebări menite să lămurească motivul pentru care adresa de livrare londoneză este diferită de cea românească pe care este înregistrat cardul, în faţa cărora Mona s-a simţit încolţită, zăpăcită şi, în final, incapabilă de-a furniza o informaţie coerentă. Conversaţia s-a încheiat după câteva minute de confuzie la ambele capete ale firului, cu concluzia previzibilă că tranzacţia va fi refuzată. Primul eşec de comunicare, de birocraţie britanică a izbit-o atunci cu forţa unui uragan, aducând rafale de nesiguranţă şi săpând râuri de frustrare de sine în scutul subţire pare care personajul nostru îl purta invizibil asupra sa. În momentul în care Mona a pus receptorul jos, şi-a descoperit ceafa acoperită cu transpiraţie proaspătă şi tricoul ud. Mai rămâneau foarte puţine minute pană când să se schimbe şi să iasă, încât să poată fi la timp la întâlnirea cu Doctorul Rei.

In autobuzul 38, prinsă în trafic, face cam o oră din Lower Clapton Road până la Holborn Station, timp pe care îl petrece cu un roman a lui Houellebecq, Atomised, cumpărat luni după-amiază de la unul din book store-urile Waterstone’s cu 7,99 lire şi începută în aceeaşi zi. În ciuda aglomeraţiei rutiere, reuşeşte să ajungă la timp. Rei coboară imediat, un zâmbet acoperindu-i faţa. Mona, zâmbeşte slab, ezitând, încercând cu eforturi să-şi alunge temerile care o încolţesc de când e aici, amplificate de eşecul de mai devreme. Se prind de mână, Rei o sărută şi fac câţiva paşi. Cum te simţi, întreabă Rei veselă şi e de ajuns numai asta ca un rău de lacrimi suprinzătoare, imposibil de oprit să se ivească în ochii căprui. Ruşinată, trăgându-şi nasul Mona încearcă să-şi ascundă faţa.

Ieri seară, deci, au ajuns acasă cu un computer nou, cumpărat din Holborn, de la Currys, iniţiativa minunată a Doctorului, pentru care Mona a putut plăti in magazin cu cardul fără să mai fie nici o problemă. Un Acer Aspire 5536, cuminte si bunuţ, widescreen, AMD Athlon Dual Core, cu o memorie RAM de 3 GB. În dimineaţa asta, înainte de a primi marea veste, Mona este aşezată la acest computer, ocupându-şi orele cu configurări, instalări de programe şi obişnuindu-se cu noul sistem de operare Vista. Merge lent, plictisitor şi în loc de mic dejun Mona termină punguţa cu fistic de pe noptieră, apoi, deodată, mailul de la Rei.

Pino, italianul dubios cu apartamentul acela genial de pe Mare Street, cu terasa superbă şi livingul uriaş, le-a răspuns în această miercuri dimineaţă:

‘Dear Rei and Mona I just want to confirm that you are the persons that best suit me to share the Flat. I need from my side to be sure the hold deposit fee of one month rent £680 (it will be better in cash, but what u can do is half cash and half by cheque if you prefer). It will be nice if you to come this week end to the flat with the hold deposit.

As summary:
£680 per monthly rent (every 20th of the month)
+ £70 council tax (every first o the month) if we get a student discount we pay less
+ BILLS it has to be shared by 3 of us.

Please let me know what do you think! See you over the week end.

Welcome on board I’m confident we will have good time! Ciao ciao!

Pino’

Oh, the joy! A urmat o explozie de fericire, de uşurare, iar Mona, acum cu laptop şi bicicletă pliabilă on the way, se simte din nou binecuvântată de o stea specială, chiar dacă ea personal nu poate să creadă în asemenea viziuni mistice.

Ziua Z

Acum e 13:13, hahaha, ce (ne)potriveala, sper sa nu fie de rau augur. De fapt nu rad. Am niste emotii gigantice cu fiecare minut care trece. Dintr-o data toata decizia asta ma loveste in plin. In mod tampit, poate, abia acum o simt in totalitate. Mai devreme spalam cateva farfurii si pahare ramase de aseara, cand am fost izbita de realizarea imediata a tot ce inseamna pasul major de acum. Paharele astea ale mele nu vor mai fi ale mele (dar ale cui?). Tot ce este aici va ramane in urma. Din nou flashuri cu apartamentul Monei din Mosilor, dupa plecarea ei. Eram acolo din nu mai stiu ce motiv, nu-mi mai amintesc cum de aveam si cheia. Mona ma rugase sa nu stiu ce. Poate sa verific daca ferestrele sunt inchise. Imi amintesc ca in chiuveta ramasesera vase nespalate si o tigaie cu urme de ochiuri. Imi mai amintesc o musca care se invartea bezmetica in dormitor. Si ca erau niste rufe in masina de spalat, in baie. Toate lasau impresia ca s-ar putea intoarce oricand si totusi nu a mai facut-o niciodata. Mici lucruri de-ale ei. Am spalat vasele si apoi m-am intins pe pat, in dormitor, incercand sa mi-o imaginez acolo, dar in acelasi timp ma simteam inconfortabil, ca o intrusa dubioasa. Cam asta si eram pana la urma. Naiva si inocenta, inchipuindu-mi convinsa ca sunt indragostita de ea. Sau poate chiar am fost pentru o vreme, in modul ala aproape lipsit de maturitate emotionala, cum am fost cel mai des. Un freak cu un crush nebunesc pentru aventura fostei mele prietene, fara nici un drept de-a simti ce am simtit. Ce copilarie mi se pare acum, dupa nici nu mai stiu cati ani. Imi e jena sa povestesc cum inainte sa ies as fi vrut sa-i mai simt ultima data mirosul. M-am intors la masina de spalat si am gasit acolo un tricou si un chilotel, pe care mi le-am apropiat de nas si am inspirat adanc. M-am asezat pe jos, pe gresie si am plans cateva minute. Dar pentru oricare motiv tampit, dupa amiaza aia mi-a ramas in minte ca unul dintre cele mai intense momente pe care il pretuiesc inca foarte mult.

Am terminat de impachetat mai devreme. O geanta de voiaj, gri cu niste flori roz absurde, de la sora-mea, in locul rucsacului mare la care ma gandisem initial si pe care, tocmai mi-am amintit, Mona il luase cu ea la Avignon atunci. In fine, modelul pare mai urat decat este in realitate. Luxa il declarase dragut de fapt. Apoi mai am o handbag, de umar, gri deschis, destul de incapatoare. Tricouri, jeansi, niste veste, flanele si hanorace, o jacheta, papuci de casa, bascheti, esarfe, cateva camasi, doua carti, tableta grafica, hardul extern de 500 mega, pda-ul htc, ipodul, stickul cu ultimele documente din agentie, epilatorul si placa de par pentru zilele ciufulite. Pasaportul, portofelul, oyster card-ul sunt puse in mica gentuta pe care am primit-o aseara de la Lux. Trusa de cosmetice. Si… atat. Vom trai acolo mostly din ce are deja Rei. Asta imi da un sentiment de nesiguranta cumva, dar stiu ca nu exista alternativa. Tot ce a insemnat confortul meu pana acum ramane in urma. Nu pot lua cu mine nici biblioteca mea de carti, nici canapeaua super confortabila, nici boxele, tv-ul plat cu diagonala de 98 cm, bucataria designed by me (asa cum este inclusiv mobilierul din dormitor si din living), nici cutitul meu preferat, canile si farfuriile unicat semnate de mine in fabrica la Sighisoara, covoarele moi, sau lampile cu abajurul de hartie. Totul ramane in urma. Si nu imipare rau obligatoriu. Deja le simt ca pe un capitol incheiat.

Cine vine insa este Căluţa, care mi-a ocupat cam jumatate din geanta de umar, insa ar fi fost de neconceput sa o las in urma. De asemenea nu pot lua laptopul asta vechi si rapciugos pentru ca este rupt si mai functioneaza doar printr-un miracol daca nu este miscat.

Dimineata am fost la banca ca sa ma ocup de ultimele aspecte financiare. In mod oficial acum am 3776 euro pe card, toata zestrea mea. Din cauza unor cheltuieli ce vor continua si dupa plecare am mai lasat in contul curent 4100 ron. Alti 3000 de ron se gasec intr-un cont cu scadenta in octombrie. So this is what I worth la 31 de ani. Vom vedea ce urmeaza.

Din apartamentul din Militari, Highway out!

Never let me go

Sfarsit de iulie dupa amiaza. Vocea lui Brian Molko de pe ultimul lor album imi aminteste de facultate si de anxietate. De cand m-am intors in Bucuresti am dormit prost si putin, cu capul sub perna, incercand sa imit un device pe care l-am vazut demult intr-un documentar, un aparat inventat pentru autisti, care arata ca o presa moale din cauciuc si burete pe care inventatoarea, ea insasi pe jumatate recuperata din autism, il demonstra intrand in el cu mainile, cu pieptul si capul stranse ca intr-o armura.

Avem un issue. Cel mai mare care exista. Si este numai vina mea.

In mod distructiv viziunile mele libertine impotriva culturii populare carora le gasisem mai demult un nume se intorc, previzil, impotriva mea si evident a noastra impreuna. Rei ofteaza si ma simte diluata, se sperie si da inapoi. E firesc, o inteleg si sa o vad plangand in imagini blurate redate de web cam la unu noaptea imi reascute gheara din stomac pe care o credeam pierduta, digerata. Instinctul de-a o proteja ma face sa ma intorc impotriva mea a nu stiu cata oara. Self destructive. Educatia morala cu limitele ei ma trage inapoi, incerc sa vorbesc despre o idee de libertate absoluta, dar chiar si eu ma pierd cand trebuie sa o redau teoretic. Alunec in capcane si ma prind in intrebari facute sa ma puna in incurcatura. E o idee pe care o urmez instinctual mai degraba, care ma face sa ma revolt aproape impotriva proprie-mi ratiuni.

Eu sunt simpla, mi-a spus ea. Si eu am rapuns I’m not. Sau poate sunt, dar nu vreau sa fiu asa.

Ca si Simone De Beauvoir nu cred in monogamie. Ca si ea cred ca o relatie care nu admite posibilitatea de-a simti temporar pentru alti oameni, neaga realitatea si naste monstrii. Frustrari, secrete, vină. Adevarul ascuns din teama de a rani ne transforma in proiectii si ne indeparteaza de adevaratele noastre firi. Preferam sa pacatuim in secret. In spatele mintii noastre, scrasnind din dinti si asteptand sa treaca, never talking about it. Si uneori facand pasul invaluite de vina, excitate si iresponsabile, hating ourselves for it si totusi incapabile de a spune nu. Controlate de chimie. Lucruri despre care nu vorbim pentru a proteja, pentru a pastra confortul. E mai mic gestul de a gandi decat de a actiona? Sunt carti sfinte care spun ca nu. Si eu cred, liber cugetatoare si rebela, asemeni lor de data asta. Sa gandesti e la fel cu a face. Sa iti doresti e la fel cu a actiona. Pentru ca vorbim de moralitate.

Iar eu vreau sa fiu libera de toata ipocrizia asta. Vreau sa raman deschisa sa imi duc sinele mai departe prin toate experientele pe care si le doreste. Si in mod complicat si dubios, poate, vreau sa fiu asa langa tine. Pentru ca te iubesc nu mai putin decat o faci tu.

Ok, Mona, spui tu intr-un sfarsit, obosita si dezamagita. Giving up. Fa asa cu simti. Culca-te cu cine vrei tu. Dar acuza nerostita din vocea ta stinsa ma apasa si ma intoarce ca pe-o scoica smulsa din cochilie. Nu am sa fac nimic, Rei. Si nu vreau sa fac nimic. Daca as crede in vreo forta invizibila deasupra capetelor noastre care ar putea interveni m-as ruga la ea sa ma transforme intr-o ’simpla’ fiinta care sa nu mai gandeasca atat de masochist. Si nu cer voie sa ma culc cu cineva, exprim o stare… Pe care acum singura o consider egoista.

Crezi ca eu iti pot oferi totul? intreb. E nerealist. Si tu spui cred ca dragostea poate fi totala, incat sa nu mai lase loc nici unei emotii față de o alta persoana. As vrea sa simt asta. As vrea macar sa cred un pic pana cand as deveni convinsa. Ma poti reinvata tu? Am fost oare capabila vreodata sa simt asa?

Intimate stranger

Intr-o ora trebuie sa plec spre aeroport si am cam facut tot ce puteam sa fac pe aici ca sa treaca timpul. Azi noapte m-am trezit de cateva ori din cauza unei gasti de tineri care se pregateau sa plece la mare. Portiere trantite, strigate, entuziasm agasant la patru dimineata. Le-am urat un weekend ploios si daca nu se poate macar o mare plina de alge si meduze veninoase. Fucking idiots. Dupa ce au plecat astia am adormit ca sa ma trezesc peste cateva minute cu un sofer de la o firma de paza si protectie scuturandu-si covorasele la Logan. Alte portiere trantite, putina muzica, conversatii la telefon. What the hell is with this night? Maraind enervata la culme m-am mutat pe canapea si am pornit boxele incet cu Booka Shade, ca sa nu mai aud nimic de afara. Am adormit greu, bantuita de tot felul de halucinatii sexuale, pe care incercam sa le alung cu capul sub perna. Vroiam sooomn. O ora si m-a trezit telefonul din dormitor, prin vis, vibratii dubioase care m-au rechemat in realitate. Era Rei vorbind de un cosmar. M-am strecurat in pat adormita peste receptor. Nu mai tin minte nimic din conversatie. Mi-am pierdut iarasi cunostinta drogata de Mos Ene. Vise ciudate, agitate, nu inseamna da, imi spune o voce si aud asta repetat pana cand soneria ma trezeste. Noua jumatate. Sunt goala, ma ridic impiedicata si o vad pe Luciana prin vizor, imi iau halatul alb si ii deschid incapabila de coerenta. I-am promis-o pe Doi Cai pentru toate cele 9 zile cat eu voi fi plecata in Londra. E incantata si ma bucur.

Urmeaza o dimineata plina. Ma epilez, chestie amanata pana in ultima zi, fac un dus foarte lung, apoi impachetez un rucsac de chestii. Iarasi nu voi avea bagaj de cala si cele cateva haine sper sa mi le spal la Rei, mananc, ma uit la televizor pe Travel, spal vasele, ma imbrac, imi usuc parul, schimb niste mesaje online, dau cu aspiratorul. Cam asta. Nu sunt multe de facut si nici de spus. Am iarasi emotii, ca de fiecare data cand ne intalnim. Este a patra oara dupa Malaga, Londra si Bucuresti. Aseara o lunga discutie pana tarziu in care cu greu reusesc sa exprim o idee despre cat de straina mi se pare ea cea reala fata de virtuala Rei pe care simt ca o cunosc deja atat de bine.

Sunt urmarita fara sa vreau de lucruri care nu se intampla…

Breve et efficax

Dimineață de căcat in agenție. Eram în parc fără bicicletă, mulțumită să profit de patru stații și câteva străduțe, cu romanul lui Mario Vargas Llosa, Rătăcirile unei fete nesăbuite, când m-a sunat Bogdan să mă grăbesc, pentru că erau toți în sala de meeting. Credeam că e vorba de întâlnirea cu ilustratorul pentru POSM-urile Joe, stabilită de aseară pentru nouă jumătate, așa că mi-am grăbit pasul. Era 9:45, dar dormisem prost și m-am trezit lazy. Am visat niște dubioșenii, cum ca doctorul se vopsise roșcată și, după șocul inițial în care am descoperit că îmi place rău de tot așa, am început să ne sărutam, dar nu mai era ea deodată. În mod straniu eram hipnotizată de imaginea Tildei Swinton, care m-a urmărit adânc în vis și m-a făcut să mă trezesc de o mie de ori. În plus, în fiecare dimineață pe sub fereastra mea deschisă ajung ambulanțe blocate in trafic care vuiesc isteric minute întregi. M-am sculat amețită și am deschis playerul cu boxele tare la acceași piesă care m-a obsedat ieri toată ziua. Astă seară o să mă întâlnesc cu Alina nu știu unde și recunosc că am un oarecare thrill about it. In for the kill…

Ajung în agenție cu întârziere și observ că în sala mare era adunată toată Creația. Hmm. Ratasem mailul de adunare generală dat aseară. S-a vorbit mult despre workload. Despre timesheet. Ni s-au aratat statistici din care a reieșit ineficiența tuturor. Niște cifre din care nu prea înțeleg mare lucru. Toată lumea e uimită ca mă număr pe lista de minus, cam cu 13% (ceea ce în fapt e o cifră bună față de cei mai mulți). Am nevoie de ceaiul meu negru. Eu si toți arții nu aducem profit, ba chiar pentru fiecare dintre noi agenția trebuie să plătească înapoi clienților o parte din fee-ul acordat. Ni s-a arătat un număr minim de ore și ni s-a cerut ca ele sa fie împlinite prin orice mijloace. Subiectul dimineții: PROACTIV. Petra și boardul de asociați nu trebuie să aibă vreo scădere din profit. Eu mă gândesc la sclavagismul capitalist și îmi e silă. Mi-o imaginez pe baroneasă în castelul ei austriac ridicând o sprânceană deasupra hârtiilor ieșite din imprimantă. Mă las pe spate cu scaunul, departe de fumurile de țigară și jur că aș prefera să citesc în loc exemplarul de Cațavencu de pe masă. Abia aștept să-mi anunț demisia. Fără pompă sau cuvinte dramatice. Arron spune: ‘daca tu nu esti eficienta, atunci cine pula mea e?’ și mă face să simt și mai tare că nu-mi mai pasă deloc.

Îmi e foame. Aștept prânzul la catină, unde mai nou merg zilnic împreună cu colegul eu Gabi.

Dar partea bună din dimineața asta este un scurt mail de la Mix, plin de spirit bun, lăsat azi noapte înainte să ia avionul spre Paris. În sfârșit mă bucur să simt că între noi poate sa fie iarăși bine, chiar și în noua aranjare. În plus, când am sunat-o aseară și am prins-o încă pe tren, am avut o conversație mișto. Mi-a povestit cum a fost la Cluj (finally ceva se întâmplă bine pe frontul ăla și sunt excited și happy pentru ea și Tux). Apoi m-a intrebat dacă sunt bine, cu aluzii la Rei. Subiectul iese încet încet din sfera tabu.

‘buna dimineata roxana. voiam sa iti spun inca o data drum bun si sa ai niste zile intense si cat se poate de exciting. imi este dor de tine. o sa imi fie dor de tine. dont be a stranger. paris e la o aruncatura de bat. spune-mi si de bine si de rele, de orice. m-am bucurat pentru cele 2 seri petrecute cu tine. mi-ar placea sa fie un sequel cand ne intoarcem. always in my heart. mix’

Former lover

Vineri seara tarziu, dupa zece, Mix a venit la mine. O invitasem sa cinam si sa vedem un film, dar mi-a spus ca e out cu Starbuck asa ca am fost ok si pe la sfarsitul serii. Cand a ajuns citeam pe canapea. Tocmai terminam o cărțulică mica, All My Friends Are Superheroes de Andrew Kaufman si ma gaseam intr-un mood hazliu. Mancasem singura mai devreme din pastele ramase de cu o seara inainte si i-am oferit ultima portie, din care a ciugulit năzuroasă. A vrut sa mănânce in bucatarie si nu m-a lasat sa spal vasele intre timp. I-am oferit un vin alb in timp ce eu am continuat sa beau din paharul de Baileys cu gheata pe care mi-l pusesem mai devreme.

S-a facut tot mai tarziu in timp ce ne-am povestit mici lucruri. Ea are exact acelasi stil de a nu spune nimic, in timp ce eu ma zbat sa gasesc subiecte si ajung de fiecare data sa adopt imaginea acestui personaj usor stupid, intimidata de toate lucrurile care plutesc in aer si nu au forma. Pana la urma am renuntat la film, ea a mers sa faca un dus, descurcându-se singura din obisnuinta sa isi gaseasca prosop si un tricou. Dupa luni de zile urma sa dormim impreuna, iar asta ma bucura intr-un fel.

La miezul noptii eram atata de sleepy incat cu greu reuseam sa-i mai raspund. Prezenta ei imi e inca extrem de familiara familiara si o data una langa alta era ca si cum mi-as fi amintit instant mirosul ei si apropierea pielii. Mi se parea natural sa ne tinem in brate. So I did that, fara vreo urma vinovata. Ea m-a mangaiat pe spate, mi-a povestit lucruri si am cazut intr-un somn adanc.

Dimineata ne-am trezit aproape de zece. Urma sa dau telefonul matinal, asa cum fac in fiecare zi. Mix s-a ridicat din pat, s-a schimbat la baie, apoi a plecat fara mult ceremonial. Tipic. Rei e un subiect aproape tabu. Asa ca eu nu zic nimic si nici ea. Critici si explicatii nu isi mai au rostul. Dar acceptarea nu e atat de usoara in practică. Inteleg.

Dupa amiaza tarziu ne-am revazut. Afara ploua torential superb de cateva ore, cerul era intunecat, Mix si Luxa au ajuns impreună, cu un pepene rosu adus cu greutate din Piața Crângași si eu abia terminasem de aspirat. Le-am lasat singure cât sa fac un dus rapid. Restul zilei am petrecut-o impreuna gatind vegetarian, Mix ne-a pus muzica din iPod-ul ei, primit de la mine acum mai multe luni si eu am pregatit un smoothie din pepene. Ele au fumat singure in bucatarie. Apoi am mancat, ca de obicei, pe jos in living si ne-am pus filmul pe care il downloadasem cu doua zile inainte. Coco Avant Chanel cu Audrey Tatou, foarte misto, dar intr-o varianta deplorabila, trasa in cinema si dublata in italiana. Cu găuri am tradus atat cat am putut din cauza sunetului prost inregistrat. Noaptea, Luxa a decis sa mearga acasa, dar Mix a ramas. Iarasi am dormit impreuna. Toata noaptea a plouat furtunos, aveam ferestrele deschise si m-am trezit de multe ori. Ne-am tinut in brate pe rand, familiar, plăcut,  dar intr-o secventa de vis agitat, m-am zbătut si am izbit-o cu pumnul in frute. Am deschis ochii chiar in secunda impactului. Zăpăcită am sarutat-o acolo, bânguind un val de scuze inainte de a adormi la loc, aproape instant.

Dimineata tarziu de tot m-a trezit telefonul de la Rei. Din nou Mix s-a imbrăcat si a vrut sa plece. Eu am inchis convorbirea si ea mi-a spus ca e ultima data cand ne vedem. ‘De ce?’ intreb nedumerita. ‘Pentru ca eu plec la Paris, apoi in Italia si peste o luna tu pleci in Londra’. A, da, nu-mi dadusem seama. De fapt nici nu mi-a trecut prin cap. Evident, nu stiu ce sa spun. Urmeaza un moment idiot. Mix plange enervata pe mine si eu ma simt, again, neputincioasa. Ii spun, ca sa fac sa treaca starea asta, ca o sa ne mai vedem. Nu se termina asa, zic, iti promit. Dar ea devine agresiva, asa cum facea cand eram impreuna si ne certam in fiecare zi. Tu nu vezi nimic, nu? Traiesti in 2 metri pătrati si atat. Tu, lucrurile tale, bucataria ta, Rei si nu mai stiu ce… Eu o iau in brate si insist ca o sa vorbim, o sa ne mai vedem, candva, cumva. Pleaca si raman in pragul usii. De ce mereu trebuie sa fie o drama? Si de ce I’m to blame for it? Ca si tine nu am raspunsuri. Stiu doar ce imi doresc sa fie…