Coccinelle parisien

Tucea ma intreaba cum de nu povestesc si de altii, ci doar mereu despre Rei. Pai raspunsul e simplu. Altii nu prea exista… Well, ar fi Pino… Ia sa vedem ce am despre el. In weekend a fost plecat undeva in Liguria, despre care stiu doar ce mi-a povestit dimineata asta. In Italia inca se face plaja. Marea e suficient de calda. Iar luni zborul lui inapoi a fost anulat in Genova din cauza unei trombe d’aria atat de nervoase incat a prabusit niste copaci in oras. A ajuns azi noapte dupa o zi de asteptat in aeroporturi cu un WizzAir din Milano, Orio al Serio.

Cat a fost Pino plecat, Doctorul a avut o vizita din Paris. Stiam de fata asta din mai multe povesti de-alea ei, desfasurate de-a lungul celor sapte luni de cand ne cunoastem. O prietena veche si foarte apropiata. Asa ca imi era destul de familiar numele ei inca dinainte sa ajung sa o cunosc. Sa o numim simplu S. A venit vineri seara si am asteptat-o la St Pancras International Train Station. Afara ploua si pana la statie ne-am chinuit sa ne protejam fiecare cu cate o umbrela made in china rupta obligatoriu la o moaţă. Cand am ajuns mai devreme, ne-am oprit la o cafenea Costa si ne-am luat eu un decaf latte si Rei un ceai. O fi Anglia o insula, dar noi traim in secolul 21 si S. urma sa ajunga de la Paris cu Eurostarul, prin celebrul tunel sapat in stanca sub Canalul Manecii. Doua ore in cap – mai rapid decat rapidul de la Bucuresti la Brasov. Rei avea emotii si prin empatie cred ca si eu, desi nu aveam ce arata. Apoi poarta de la Arrivals s-a deschis si o maree umana a iesit prin ea. Tipa s-a lasat asteptata, dar nu mult. Doc se fataia de colo-colo, iar eu, sprijinita de un stalp, terminam un joc de bubbles. In sfarsit s-au zarit, s-au apropiat, apoi s-au imbratisat suficient de lung incat eu sa am timp sa-mi inchid jocul, sa ma dezlipesc de coloana mea si sa ma uit un pic pe peretii incercand sa nu interferez indiscreta. Am putut totusi sa observ expresia de abandon in caldura acelei apropieri, care se citea pe sub ochelarii lui S. Ochi inchisi, zambet pierdut, rechargeable contact. Misto. Pe urma am facut cunostiinta.

S. mi-a placut pe loc. Poate si ajutata de faptul ca mi s-a parut cumva familiara. Enigma asta am rezolvat-o mai tarziu, cand am realizat de unde si pana unde. Parul sigur si poate ceva in trasaturile fizice imi aminteau extrem de mult de Mona, asa cum am cunoscut-o la inceput, acum cativa ani. Si mai misto deci.

Am uitat sa va spun ca urma sa stea la noi tot weekendul, insa, odata ajunse acasa, Rei si-a dat seama ca noi nu avem o patura sau o pilota in plus. Cu atat mai putin un sac de dormit. Ramaneau doua variante. Sa o instalam in camera goala a lui Pino, sau sa o culcam cu noi. Am recurs la ultima. In seara aia am comandat o pizza vegetariana si fara sa ne lungim pana tarziu ne-am retras la culcare.

A fost un pic ciudat, dar nu e prima data cand mi se intampla asta. Ba chiar marturisesc ca situatia a avut doza ei de exciment. Doc dormea la mijloc, eu si S. fiecare pe cate o parte. Mi-a luat mult timp pana cand sa ma pot relaxa suficient incat sa intru in faze profunde de somn. Cea mai mare parte din timpul noptii am plutit intr-o somnolenta amestecata cu un oarecare grad de luciditate. Milioane de ganduri care alunecau din subconstient in lobul frontal, dincolo de controlul meu. S. e o fata straight, insa asta nu m-a impiedicat sa fabulez imagini semiconstiente ale unui trio erotic. Crazy, I know. Insa apropierea dintre ele doua, chiar daca stiam ca numai prieteneasca, era ca un soi de afrodiziac care imi dizolva inhibitiile. Evident nu am facut nimic mai departe. Nici nu am miscat prea mult in treimea mea de pat. Si nici nu mi-am permis sa brodez prea mult pe marginea acestei fantezii.

In cele doua zile si doua nopti ne-am plimbat prin Broadway Market, pe Southbank, prin Westminster si Soho, dandu-ne fiecareia ocazia sa facem poze, dar mai ales lor doua cu aparatele lor old school. S-a vorbit mult de fotografie, am petrecut cateva ore prin Tate Modern si National Gallery, ne-am ascuns de ploaie intr-un Starbucks si am mancat toate trei dintr-o portie de paella pe o scara, sub o streasina in Covent Garden. Am mai dormit o noapte impreuna si eu am pregatit intr-o dimineata o omleta geniala, apoi, intr-o seara, fantasticul meu risotto cu mar. Mi s-a parut misto de fiecare data cand le-am vazut apropiate. Ideea ca altcineva tine la Doc atat de mult mi se pare ceva cald si frumos, dincolo de neintentionatele conotatii erotice in capul meu. M-a amuzat, fara sa si spun asta atunci, sa vad mana lui S. retragandu-se grabit din ciuful Doctorului rasfatat cand eu apaream in camera ori in apropiere.

Am avut un singur moment un pic cam weird duminica dupa amiaza cand, intoarse acasa, mancam niste ciocolata si prajiturele pariziene si din senin am fost pur si simplu informata ca ele vor sa iasa in parc ‘un pic’. So, mi-am luat cartea de perspectiva spatiala pentru ilustratorii de comics, m-am lungit pe canapea si m-am prefacut ca nu-mi pasa. Ok, am zis, no problem, Doc. Ele au iesit. Eu am fumegat vreo zece minute concentrandu-ma asupra perspectivei la un singur punct de fuga, pe care o stiam destul de bine din liceu, de la orele de desen tehnic. Dar pana la urma a trebuit sa recunosc ca nu se intampla nimic grav, what the hell, si ca oricum si eu as face asta, ba chiar abundent. Ma refer la un timp separat cu altcineva, la spatiu liber de-a ma misca in relatia asta si in afara ei… Cand s-au intors eram bine dispusa in capul meu, dar tipic, mi-a luat ceva timp sa redevin joviala.

Mai tarziu am condus-o pe S. la statie si toata lumea s-a emotionat la despartire in fara portilor de check in. Povestea asta m-a facut sa-mi fie iarasi dor de my friends. For some reason, insa, Doc considera ca tot weekendul a fost incarcat de o anumita tensiune neplacuta. Eu nu am simtit-o si chiar am fost uimita sa aflu asta de la ea. Dar acum momentul din weekend este mai degraba un subiect inchis.

No laurels

Am impins unul dintre fotolii in fata usii deschise larg spre terasa. Un paralelogram din lumina ma delimiteaza de restul camerei. Port doar un tricou alb si soarele e inca atat de fierbinte incat pare a fi o luna la sfarsitul verii. Lumina se reflecta in monitor si abia reusesc sa disting formele din pixeli. Imi tin ochii mijiti, ascult random The Cinematic Orchestra si, desi nici macar nu e trecut de pranz inca – mai sunt cateva minute pentru asta, sunt cuprinsa de-o toropeala careia sunt aproape tentata sa-i cedez.

Ma simt intr-un fel numb. As vrea sa pot sta aici un secol, sau mai mult de atat – un mileniu, fara sa fiu intrerupta de altceva. As vrea sa fiu un copac in proces de fotosinteza. Sa nu ma mai ridic vreodata pentru o cana cu apa, o mana de struguri, sau pentru un interviu la banca pentru un personal account. As vrea sa inchid ochii in lumina si sa ma disipez imersata in valul de fotoni. Este cineva acolo sus? Zeus, ai putea sa arunci asupra mea aceeasi vraja care a ajutat-o pe Daphne in fata lui Apollo?

Desi au trecut numai doua luni de cand traiesc in Londra, in mod straniu toata povestea asta pare sa fie cu mult mai veche de atat. Mai veche si decat celelalte 5 luni de dinainte. In afara unei vieti organizate de un program de la zece la sase, timpul meu are o alta fluiditate. A incetat sa fie liniar si uneori uit cu totul sirul zilelor. Ca sa imi amintesc trebuie sa ma gandesc intens. 11 octombrie, botezul nepotelei mele, Eva, la care nu am putut fi prezenta. Nu ca ar insemna ceva in sine treaba asta. Doar un ritual crestin oricum prea departe de spiritul meu. 12 octombrie, ziua Ioanei. Un mesaj pe Facebook si cam atat. La multi ani, Rica. Mi-e dor de tine in ciuda Atlanticului. Ah, si tot astazi va trebui sa dau testul de limba vorbita inainte sa incep cursul de engleza. Candva pe la ora trei in Islington. De aici, acum, mi se pare un viitor extrem de indepartat… Dimineata la intalnirea cu un reprezentant HSBC, mi-a fost refuzata din nou aplicatia pentru un cont bancar. Motivul – nu locuiesc de suficient timp in UK… As vrea sa adorm in lumina asta si sa ma trezesc mult mai tarziu. Intr-o alta vara poate.

Mici bariere care se aduna in fiecare zi. Caramizi pentru un zid britanic. Un sistem care ma respinge. Iar eu fac eforturi uriase sa nu incep sa-l resping inapoi.

Cand inchid ochii as putea fi oriunde. Pe Strada Altarului 18, in Soseaua Virtutii 11, pe Via Roma 7, sau Clarence Road 98. Sau poate Calle Angelines 12. Fragmente de amintiri si de stari de suprapun. Eu am opt ani, optispe si douazeci si opt. Toate deodata. Si abia cand deschid ochii si verific ceasul imi amintesc ca am aproape treizeci si doi de ani si locuiesc acum pe Mare Street in Hackney, in zona doi a Londrei. 12:51. Mai am o ora doar pentru mine…

Maiorule Regescu, te iubesc!

O vineri misto cu Bowie si incredibil de mult soare. Incep sa ma obisnuiesc cu aceste boxe de un metru fiecare, cu sunet excelent. Abia aseara am realizat zapacita ca suntem deja in Octombrie si, fiindca Facebook este destept, mi-am amintit si de o chestie foarte speciala astazi, pe care altfel as fi ratat-o din cauza situatei mele atemporale. Ar fi fost o gafa uriasa si ma bucur ca am toata tehnologia asta care sa ma traga de maneca. Adica despre ce este vorba?

Ei bine, iata ca va spun. 2 octombrie nu este nimic altceva decat ziua unei tipe foarte misto pe care eu am avut privilegiul si fericirea sa o cunosc de aproape in decursul anului trecut. Google zice ceva de Gandhi, dar va asigur eu ca nu stie nimic. Happy birthday, Puştache! Am avut noi potrivirile si nepotrivirile noastre. Mama, si ce certuri fabuloase, remember? Da, cu voi vorbesc acum. Banuiesc ca nu au fost uitate usile trantite, ţigarile solitare pe geamul de la bucatarie, sau vacanta esuata de la Sfantul Gheorghe. Dar mai ales cand m-a dat afara pe usa si jos pe scari din apartamentul ei din Iancului. Pustache a fost o pisica care zgarie rau si iubeste torcand.

Iar acum pare sa fi venit momentul ala grozav cand, dincolo de orice, putem spune ca exista un ceva adanc intre noi care nu va disparea. Am sunat-o tarziu ieri, la miezul noptii GMT +2, dar nu mi-a raspuns si apoi pe la vreo 3 sau oare cat era m-a trezit din somn cu vocea ei cristalina cu sfarsit de amigdalita. Eu visasem nu stiu ce urat, cu niste hoti asasini pe care i-as fi descoperit pe hol in timp ce ma ridicasem sa merg la baie. A fost a doua oara cand Doctorul a fost nevoita sa ma zgaltaie un pic ca sa ma dezmeticeasca din strigatele mormaite frenetic. Cand a sunat telefonul sub pat eram ametita si cu ochii lipiti. Numarul romanesc nu-l mai folosesc deloc, dar ieri a fost o situatie speciala pentru ca a trebuit sa o sun pe avocata cu ceva legat de suspendarea firmei, proces care inca nu s-a incheiat. Ma rog, niste complicatii pe care nu vreau sa le mentionez ca sa nu ma enervez. Ei, si uitasem cum suna acel Nokia rapciugos. Dar era ea si m-am bucurat atat de tare sa o aud.

Inainte sa adorm la loc am simtit foarte acut cat de tare imi lipsesc prietenii mei. Stiu ca nu ar trebui sa ma gandesc la asta insa. Doc imi spune ca trebuie sa ma desprind, sa las in spate discutiile, messul si sa caut sa ma integrez mai mult aici. Stiu ca are dreptate, dar cu firea mea nesociabila mi se pare o complicatie.

OCD

1. ‘Doctore, de ce trânteşti uşa?’. ‘Ba nu am trătit-o?!’. ‘Ba aş zice că da. Dacă face buf înseamnă că ai trantit-o, nu? O uşă se deschide aşa… mă ridic să exemplific cu mâna pe clanţă… şi se închide aşa’, mai spun apăsând clanţa şi  închizând uşa uşor.

2. ‘Baby, ce e asta?’. ‘Ce anume, iubita mea?’. ‘Prosopul ăsta ud pe scaun. Aici e locul lui?’

3. ‘Chestia asta mă deranjează!’. ‘Care e problema, puca?’. ‘Doctore, firele de păr trebuiesc aruncate la coş… Mă ridic şi le culeg de pe parchet. Şi aşa camera asta e mică, mi se pare horror să le purtăm pe ciorap peste tot…’

Ţaca Paca

Revin. Verific – azi este 30 septembrie, miercuri dimineata. Puf! A trecut si primul meu septembrie londonez. Sunt din nou singura dimineatile dupa aproape o saptamana de vacanta cu Rei, timp in care am lasat deoparte orice activitate creativa sau memorativa solitara, oricare o avea legatura cu incercarile mele scriitoricesti exibitioniste. Acum ma reintorc online. Stau la masa din living, cu picioarele intinse pe scaunul de vis-a-vis si tocmai am terminat un iaurt in care am rupt cateva frunze proaspete de menta si am adaugat o lingura de Nutela furata de la Pino.

Baiatul asta, italianul dubios cum il numisem initial, se dovedeste a fi un tip foarte ok si simpatic. Nu este deloc intruziv si, mai mult decat atat, se poarta civilizat. Adica stie sa mentina curatenia si nu a facut nimic vreodata care sa mi se para nesimtit. Cu el ma simt confortabil si au fost seri in care ma impartit livingul toti trei si a fost fun. A fost de acord cu toate micile mele propuneri de reamenajare, mi-a schimbat pamatuful de la mop, ba chiar s-a oferit sa repare o usa de la dulapul din camera noastra, desi pana la urma nu a fost nevoie pentru ca Doctorul mi-a dovedit ca e si o mestera iscusita. Intr-o seara a preparat niste penne carbonara al dente si ne-a oferit si noua asa, out of the blue. In rest, pare a fi cu capul in nori un pic, in weekend l-am vazut imbracat intr-o camasa inflorata si pantaloni cu model colorat gata sa iasa out in ceea ce crezusem a fi o pijama, iar cand vorbeste la telefon se zapaceste si se repeta de mai multe ori. Are vreo 38 de ani, lucreaza pentru niste evrei rusi, este iesit pana foarte tarziu in fiecare seara si weekendurile merge pentru cateva ore la bazin. Pare sa aiba totusi o viata sociala intensa, in prima zi aici l-am vazut cu o ‘amica’ care a si ramas peste noapte, iar colectia lui masiva de cduri si de dvduri spune mai multe decat m-as fi asteptat la prima impresie.

Acum, de exemplu, ascult un concert pentru pian si orchestra de Tchaikovsky, interpretat de filarmonica din Berlin sub bagheta lui Hebert Von Karajan. Se potriveste cu orasul asta, pe care, in timp ce scriu, il pot contempla de la ultimul etaj al cladirii din Mare Street, peste acoperisuri si terase, peste parcul London Fields, cu cladirile uriase din centrul Londrei in dreapta mea si turnurile de birouri din Canary Wharf in stanga. Azi este o zi innorata si nu stiu daca am pomenit vreodata cat de fantastici sunt norii deasupra acestui oras. Diseara va ploua dupa mai multe zile calde. De cand ne-am mutat in locul asta cu multe ferestre nu am prins inca vreo aversa si abia astept, desi Pino spunea ca la precipitatiile foarte puternice tavanul picura un pic in mijlocul sufrageriei.

Cum sunt? Sunt bine. E destul de greu de definit altfel. Traiesc zile calme si placute din care imi iau o multime de energie. Rei se poarta incredibil de atent. Nu fac mare lucru in schimb, exceptand niste zile cand am lucrat la un ad de revista pentru Liviu. Inca nu am un raspuns oficial la aplicatia online pentru self employment si ne gandim sa trimitem un formular tiparit prin posta. Acum vreo saptamana am reusit nu stiu cum sa-mi piert un portofel in care aveam toate cardurile, inclusiv cel bancar, cel de la biblioteca si cinema si unul de la Waterstone’s. In dimineata respectiva m-am stresat ingrozitor. Cuprinsa de un sentiment de frustrare si insecuritate m-am fatait de colo colo si am reusit sa o intarzii la job pe Rei, care avea in aceeasi zi interviul la sfarsitul perioadei de proba. Pana la urma am anulat cardul sunand in Romania, dar de atunci sunt la discretia financiara a Doctorului, care s-a purtat incredibil de frumos si de generos. E greu sa ma obisnuiesc cu asta si in acelasi timp amazing.

Promit sa revin cu mai multa frecventa…

Matinale

Dimineata m-am trezit cu zgomot de tevi pe sub fereastra. M-am dezmeticit cu greu din somnul de frumusete de jumatate de ora in care cazusem dupa ce plecase Rei. Imediat a aparut o scara de metal sprijinita de fatada si pe ea s-a catarat un negru cu o caciula mare, galbena. Wtf?! am sarit in fund, dar m-am linistit aproximativ cand am vazut ca avea in maini o bidinea de spalat ferestrele si s-a catarat la etajul de deasupra. Totusi eu eram in pijamale, asa am tras perdelele astea mari cu o miscare rapida cand a iesit din campul meu visual si eu din al lui. Omul si-a vazut linistit de treaba fluierand, a curatat ferestrele, in timp ce eu in camera imi aruncam pijamaua si ma schimbam in jeansi si un tricou curat. Cand a terminat si-a luat scara si a trecut la fatada de langa. Or fi platiti de primarie sau de administratorul cladirii? Chiar ma intrebam cine naiba spala geamurile astea inalte…

Dar asta nu-i nimic fata de cum ne-am trezit ieri dimineata. Aveam fereastra deschisa si orice vuiet din strada se auzea pana in pat. Intai zgomotele tipice: copii care merg la scoala la ore inumane, masini, vreo sirena indepartata. Apoi raspicat si neasteptat: ‘Băgaaaaa-mi-aş pula!’ Eu si Rei ne-am uitat una la alta. Vreo zece minute, maturatorul, evident roman, cu salopeta fosforescenta a serviciilor de salubritate si hands-free si-a povestit toata aventura londoneza cuiva din tara natala. Vorbea tare, cu un puternic accent provincial in timp ce curata trotuarul de vis-a-vis. E clar ca nu imi e dor de casa inca. Dar ma intreb cum de tipul asta lucreaza pentru administratia publica aici, in ciuda interdictiei de angajare a cetatenilor romani. Mi-ar placea sa aflu.

Apropo de Romania. Saptamana trecuta, intr-unul din shopurile de pe Clapton Road, tinut probabil de niste polonezi, Rei a gasit cu o incantare incredibila paté Sibiu. Wow, ce fericita parea cu cutia in mana. A trebuit sa o conving ca nu mancam chestia aia ca sa il lasam acolo. Insa de atunci acel shop a devenit preferatul ei. Chiar m-am uitat pe net din curiozitate dupa pravalii cu specific romanesc. Sunt de toate natiile si eram curioasa daca gasim si ceva mioritic. Rezultatul? Nu sunt foarte multe, dar am gasit un ‘La Dumitrescu’ pe care intentionam sa-l si vizitam la un moment dat. Poate.

Another Place

Joi dimineata ne-am trezit devreme si am plecat spre Liverpool. Am impachetat doar cateva lucruri, in schimb Rei avea un rucsac urias, plin cu nu mai stiu precis ce. Niste dosare si niste chestii. Rezervase biletele online cu cateva zile inainte pentru o oferta convenabila de la Virgin. Pe 253 pana la Euston Station mi-a fost inca somn, dar m-am trezit in tren cand am si terminat Atomised a lui Houellebecq, apoi m-am uitat pe geam, peste campurile valurite care ne duceau spre nord.

Motivul principal al calatoriei noastre era teza de doctorat a Doctorului. In ultimele saptamani fiecare moment liber ii era ocupat de aceasta lucrare cu subiect semiobscur, compilata timp de patru ani, dar acum gata cu asta pentru ca urma sa fie predata la biblioteca Universitatii din Liverpool, unde doi tipi simpatici vor prelua cele doua exemplare mari cat niste catastife. Rei urma sa semneze niste hartii de predare si asta va fi fost tot. Cel putin pana in momentul sustinerii orale candva peste cateva luni, chestiune care nu este altceva decat o formalitate, inteleg eu.

Drumul ne-a luat cam trei ore cu tot cu schimbarea la Crewe, care ne-a dat ocazia sa cumparam o apa si un numar din The Guardian. Apoi, pe la pranz, am ajuns la Lime Street Station si ne acolo Doc ne-a urcat intr-un taxi care ne-a dus la unul dintre localurile ei preferate pentru lunch. Era soare, desi o briza racoroasa de vara tarzie, mesele de afara erau toate pline, asa ca am luat loc inautru in dreptul geamului si am cerut doua ceaiuri de musetel cu lamaie. Rei era asa de incantata sa-mi arate pliculetele de matase ce contineau frunzele si florile faramitate, dar eu am fost naspa si am mormait ca e cute, dar un consum inutil de resurse. Apoi ea s-a super entuziasmat cand l-a observat la o alta masa pe un tip tuns periuta si aer de sportiv. OMG, e Jamie Carragher, zice ea si se agita toata. Eu ma uit intr-acolo si mi se par doar un tip cam cocalar si imi dau ochii peste cap din cauza lacunelor mele microbistice. O tipa in sort negru si cu accent liverpoolian asupra caruia Doc ma avertizase, ne aduce un meniu scris pe o tabla de lemn si eu imi aleg lamb tagine in stil marocan cu couccous, dar nu ma pot abtine sa nu gust din tortellini cu crab pe care ea le preferase.

Dupa masa am mers pe jos pana la campusul universitar si acolo, intr-o camaruta mica, cu fereastra batuta in cuie, am asteptat ca Rei sa-si termine ultimele corecturi la bibliografie. Liverpool e un oras mic, comparat cu Londra, doar vreo 250 de mii de locuitori, imi spune Doc, din care vreo 60 sunt studentii internationali. Fiind inca in vacanta, campusul pare pustiu si in incaperea claustrofoba am un sentiment de dezolare. Prin urmare ma intind pe unul dintre cele doua birouri si sunt complesita de o stare de somnolenta atat de acuta incat adorm pe scandura tare, acoperita de sacul ei de dormit. Ea lucreaza, eu visez si trece o ora sau cam asa ceva. Cand ma trezesc sunt mormaita si abia astept sa iesim. Lasam o mare parte din lucrurile pe care le-a avut in rucsac acolo si, in sfarsit, ajungem pe strazi. Ne plimbam de mana si mergem fara directie mi se pare mie, dar Rei are un plan secret pe care mi-l divulga abia in statia de tren. Un loc de care ea mi-a povestit de multe ori, pe care l-a surprins in numeroase polaroide. Crosby Beach. Plaja pe care Antony Gormley a ridicat 100 de statui din fonta, replici ale sale in marime naturala. Toate sunt cu fata spre mare, raspandite pe aproape 3 kilometrii, mai aproape sau mai departe de mal, intr-un joc aleatoriu. Imi imaginez cum trebuie sa para cand marea la reflux descopera fiecare figura in parte, ca si cum oamenii marii se ridica deasupra valurilor.

Cand am ajuns acolo era aproape pustiu si mi-a placut la nebunie sa ne plimbam pe nisipul fin, valurit de apele retrase. Am facut o multime de fotografii si m-am trezit de-a binelea. Intotdeauna marea are un efect incredibil asupra mea. Si eram curioasa de mult timp sa cunosc Marea Irlandei.

Alex

Înainte de weekend am primit un mesaj pe Linkedin de la un tip necunoscut. ‘Bună Mona, începea el, sunt London-based, prieten cu Roxana, mi te-a recomandat! Rgds, Alex’. I-am scris înapoi şi am schimbat câteva mailuri, apoi el m-a sunat şi am stabilit vag o întâlnire în weekend, care în final nu s-a materializat. Am amânat totul pe marţi, propunăndu-i un prânz împreună şi ieri m-am pregătit, în sfârşit, să-l întâlnesc.

Mi-a sugerat să trec pe la studioul lui din sud-estul oraşului şi pe hartă am descoperit ca asta vine atât de departe încât locaţia este practic în zona 4. Londra este împărţită în mai multe zone concentrice faţă de centru (zona 1), care sunt calculate diferit la taxa de transport şi care indica în acelaşi timp distanţa. Se afla, deci, departe în suburbii, dar am decis să merg până acolo, în primul rând ca un exerciţiu de orientare.

Pentru asta a trebuit să iau autobuzul 48 până la London Bridge (jumătate de oră prin trafic) şi mai departe trenul pe linia Southern până la Crystal Palace (24 de minute pe linia ferată). Ieri a fost o zi splendidă, 27 de grade, foarte cald şi deloc înnorat pâna târziu. Mi-a plăcut să mă aflu în afara oraşului şi să mă plimb singură pe străzi. Aveam la mine aparatul de fotografiat pe care Rei mă lasă să-l folosesc de câte ori vreau, dar mă grăbeam să ajung la întâlnirea de la două.

O doamnă mică de înălţime mi-a oferit indicaţii acolo unde harta Londrei se sfârşise şi nu îmi găseam direcţia, apoi m-a întrebat dacă sunt italiancă. Romanian, i-am răspuns eu zâmbind, însă mi s-a părut usor dezamagită. Sper, totuşi, că a fost o impresie greşită. Lămurita, am decis să ignor indicaţiile şi am ales să traversez parcul Crystal Palace, un loc uriaş, cu mici coline pline de iarbă, heleştee şi zone aproape împădurite. Pe jos mi se părea că nu-i mai gasesc capătul. Vedeam departe oameni care stăteau pe iarbă, câţiva făcând jogging, unii plimbându-şi câinii sau copii. Deasupra mea bătea soarele şi îmi doream să mă întind ca să fotografiez norii. Dar eram în întârziere.

Când am ajuns pe partea cealaltă o tipă cu un cărucior şi accent est european mi-a confirmat că sunt pe drumul cel bun. Era o stradă cu case ce dădeau spre parc, linişte, arhitectură britanica clasică, multa cărămidă şi verdeaţă. Am gasit numărul 59 repede şi, urmând un indicator, am ocolit casa şi pe o fereastră la etajul unu l-am văzut pe Alex. Am fost sigură, însa, când el m-a observat imediat şi mi-a făcut cu mâna de parca deja ne ştiam. Mi-a deschis uşa de la intrare vorbind la telefon şi câteva minute a fost preocupat cu asta, dându-mi ocazia să observ interiorul.

Un apartament foarte înalt, cu pereţii albi, câteva gravuri mari şi afişe postbelice, mobilier Corbusier, un sistem Hi-Fi redând Wagner la volum mic, un birou plin de hârţogăraie dezordonată care constrasta cu ordinea din restul apartamentului, ferestre mari ce dădeau spre parc inundate de lumină. Not bad. M-am simţit pe loc foarte confortabil. El a lăsat telefonul, ne-am salutat şi ne-am sărutat pe un obraz apoi pe celălalt. Nu obişnuiesc să fac asta, dar, de obicei, stau din politeţe. Am înţeles imediat că studioul nu este numai spaţiul lui de lucru, ci şi apartamentul unde locuieşte. Cosy.

Alex mi s-a părut un tip galant şi doar un pic preţios, dar naturaleţea şi pozitivismul mi l-au facut simpatic. Când am ajuns, pregătea o salată pentru noi. Bucătăria era parte din livingul generos, desfăşurată pe un perete până sus la tavan, partea superioară fiind ocupată de rafturi groase, albe, cu volume masive şi vechi din Enciclopedia Britanica, câteva obiecte mici de artă şi o altă lucrare de grafică în peniţă. M-am aşezat la masă, care ţinea loc si de un counter-insulă, pe un scaun înalt de bar, sorbind apă rece de la robinet într-un pahar de la Ikea (Made in Russia). Deşi m-am oferit să ajut, el a insistat să ocupe singur şi nu m-am mai opus.

Salata a fost simplă. Eisberg, roşii cherry, crutoane şi fâşii de pui rostisat cu sos remoulade şi o baghetă excelentă de la Waitrose. Am vorbit mult despre Bucureşti, despre Londra, despre businessul lui şi despre cum mă adaptez eu aici. A vrut să-mi ofere ceva de băut, dar am rămas la apă. Înţeleg acum de ce preferă suburbia acolo. Sunt multe avantaje, însă chiar şi aşa cred că eu prefer agitaţia oraşului. Când i-am povestit despre interviul la NIN s-a oferit să ma ajute cu acea invoice şi scrisoarea de la client, dupa ce eu mă voi fi înregistrat ca self employed. Asta e grozav, aşa că (interesată) sunt fericită că această întâlnire a avut loc.

După masă ne-am mutat pe canapea, el pe fototoliul din faţa mea şi am dezbătut subiectul amprentei carbonice. Când însa telefoanele lui au început iar să sune, am decis că e timpul sa plec. Trecuseră două ore şi cred ca au fost suficiente pentru ce numiserăm ‘a lunch break’. M-a condus la uşă scuzându-se că nu are mai mult timp, apoi ne-am pupat iarăşi pe obraji, deşi eu iniţial îi intinsesem mâna ca salut.

Ne-am promis să ne revedem de acum înainte şi asta a fost tot. Restul după amiezii m-am întors în oraş pe aceeşi rută feroviară, dar de la London Brige am mers pe jos până la capătul străzii Chancery Lane să o aştept pe Rei la sfârşitul zilei ei de lucru.

Poze şi paşi

Marţi la prânz cu Sébastien Schuller şi un brunch întârziat. O roşie, câteva frunze proaspete de busuioc, măsline cu coriandru, brie, cedar şi Philadelphia cu focaccia italiană. Mi se pare că de când sunt aici manânc mai mult decât obişnuiam, deşi Rei se arată îngrijorată că sar peste micul dejun. În mod straniu mi se face foame doar când ieşim şi atunci îmi e poftă de chestii absurde ca roast pork cu apple sauce şi frunze de voinicică, placintă cu rubarbă, sau würstels uriaşi cu muştar, ketchup şi varză murată. Apoi mai sunt restaurantele indiene şi bengaleze care mă îmbie cu combinaţii bestiale: creveţi imenşi în sosuri dulci picante, basmati cu cocos, mâncăruri cu curry şi ananas, supele turceşti de linte, pâinea rustică coaptă pe vatră, raţele grase rumenii din vitrinele chinezeşti, Cumberland sausages cu choux de Bruxelles. Apoi mă simt vinovată şi îmi vine în cap o vorbă de la bunică-miu “ce ai făcut ca să meriţi să mănânci azi?”. Iar raspunsul meu nu poate fi decât unul modest. Am făcut patul, am măturat pe jos cu peria mica cu făraş, am ordonat camera atât cât se poate în spaţiul ăsta înghesuit, am sortat pozele, am scris un post şi am terminat, în sfârşit de scris CV-ul în engleză cu aducerile la zi. Se pune?

După marile realizări de săptămâna trecută (new laptop, new bike & new house), zilele astea mă mişc cu paşi mult mai mici. Azi am uploadat pe câteva siteuri de recrutări CV-ul la care am lucrat ieri. Luni a fost bank holiday şi Rei a lucrat de acasă, iar eu mi-am înghesuit detaliile personale in 2 pagini. Următoarele lucruri de făcut sunt:

1. Un interviu cu un ofiţer de la Jobcenter Plus, pentru un National Insurance Number. Chestia asta este foarte necesară pentru că îmi va oferi un ID prin care statul britanic mă va recunoaşte ca entitate. Înainte sun la un număr şi stabilesc întălnirea.

2. Contul bancar. Pentru asta imi trebuie un act de identitate (paşaportul de exemplu şi o adresă). Pentru adresă e nevoie ca măcar una dintre bills să fie emisă pe numele meu. Să vedem cum aranjez asta.

3. După de obţin numărul de asigurare socială, pentru că nu am un work permit, sunt obligată să mă înscriu ca self employed. Altă complicaţie, cu care încă mă cam codesc. De fapt nici nu ştiu cum se împacă treaba asta cu interdicţia adresată cetăţenilor români şi bulgari, dar vom vedea.

4. Ultimul lucru şi cel mai important de fapt – find a job. Frelance sau permanent. Important este să câştig primii bani aici.

Toate lucrurile astea mă presează. Mi se pare că zilele trec greu. Mood-ul meu e mai degrabă sumbru. Prezenţa Doctorului mă linişteşte până la un punct dincolo de care adaugă la multiplele cauze de stress. Îmi imaginez că e îngrijorata şi neliniştită din cauza stării mele ursuze.

Ce îmi place cel mai mult este să ies cu James. Este uşor şi practic. Acum câteva zile l-am luat în lift şi pare să încapă oriunde. În ziua aia am fost pe Mare Street, la apartamentul din Hacon Square, pe care o să-l împărţim cu Pino. Am plătit depozitul de 680 Ł, din care eu am reuşit să acopăr 400 şi am semnat nişte hârtii fără putere legală totuşi. Apoi eu am facut câteva fotografii. Urmează să ne mutăm pe 20 septembrie.

Sâmbătă am mai fost de-a-lungul canalului, din Hackney până dincolo de Victoria Park şi aseară în direcţia opusă spre Shoreditch, pe pista de pietoni şi biciclişti de lângă apă. Mi-a plăcut mult şi mi-ar fi plăcut să stăm până foarte târziu.

Fox trotilate

Ne întorceam acasă când am văzut-o. O vulpe timidă, rătăcită pe Clarence Road. Noi veneam de pe Brick Lane, o stradă lungă la est de centrul oraşului, un fel de cartier central al comunităţii bengaleze, unde se găsesc magazine mici şi o serie de restaurante care se concurează şi se susţin reciproc. Bărbaţi cu tenul măsliniu, de cele mai multe ori îmbrăcaţi în negru şi foarte parfumaţi, agaţă trecătorii încercând să-i convingă că localul lor este cea mai bună alegere. Mirosuri de curry, dialecte orientale, o mulţime de grupuri hipster care ies să mănânce pe la şapte. Excuse me, Ladies, have you eaten by the way? Te atrag spre vitrine unde sunt expuse listele cu specialităţi şi preţuri, promiţând discounturi peste concurenţă.

În seara aia încercasem king prawns biryani, adică creveţi uriaşi cu un sos semi picant şi basmati, un dish original de prin porturile Bangladeshului şi Doctorul îşi alesese nu ştiu ce fel premiat la nu ştiu ce competiţie culinară. Am băut vin roşu şi ne-am plimbat semi ameţite din Banglatown până in Shoreditch.

Vulpea asta era pe stradă, se plimba şi ea, iar eu am reuşit să o suprind într-un instant. Aparent pe aici vulpile sunt ceva obişnuit in parcuri, dar eu am fost suprinsă şi încântată să o observ, ba chiar iniţial m-am hazardat să-mi dau cu părerea că s-o fi pierdut şi e musai sa anunţăm protecţia animalelor, dar nimeni nu părea şocat de prezenţa furiei roşcovane. Londra îmi place tot mai mult.