Firimituri

Doctore, mănânci brioşa aia în pat?!?!?! Abia am intrat în cameră şi o observ îngrozită.

Mda, zice ea mestecând, ducându-şi o mână repede sub barbă.

Dar o să faci numai firimituri şi un pat cu firimituri e cel mai groaznic lucru!

Ba nu fac nimic. Uite am grijă!

Pun un bot uriaş, străduindu-mă să concentrez în el toată deziluzia şi durerea din lume. Funcţionează, dar prea mult. Pentru că acum Doc se ridică şi iese din cameră. Mă gândesc că merge să-şi aduca o farfuriuţă sau ceva, dar nu, ea îşi abandonează jumătatea în bucătărie. Eu nu am habar de asta până a doua zi când o găsesc acolo. Hm.

Pe messenger a doua zi de dimineaţă:

Baby, nu ţi-ai mai terminat brioşa aseară? Am găsit-o pe o farfurie lângă chiuvetă… cu o urmă vagă de vinovăţie.

Nu, pentru mine era un guilty indulgence, dar comentariul tău mi-a stricat pofta de mâncare. Dacă trebuie să stau la masă cu un băţ în fund atunci nu o mai vreau! Still bitter, I see, când bineînţeles că eu aveam dreptate.

I see. Deci tu o poţi savura doar în pat. Am să scriu la Starbucks să aducă acolo nişte paturi.

Hahaha.

Nu, vorbesc serios. O să le trimit un mail. Atunci nu te superi dacă o mănânc eu?

Be my guest.

Thanks, baby.

Coccinelle parisien

Tucea ma intreaba cum de nu povestesc si de altii, ci doar mereu despre Rei. Pai raspunsul e simplu. Altii nu prea exista… Well, ar fi Pino… Ia sa vedem ce am despre el. In weekend a fost plecat undeva in Liguria, despre care stiu doar ce mi-a povestit dimineata asta. In Italia inca se face plaja. Marea e suficient de calda. Iar luni zborul lui inapoi a fost anulat in Genova din cauza unei trombe d’aria atat de nervoase incat a prabusit niste copaci in oras. A ajuns azi noapte dupa o zi de asteptat in aeroporturi cu un WizzAir din Milano, Orio al Serio.

Cat a fost Pino plecat, Doctorul a avut o vizita din Paris. Stiam de fata asta din mai multe povesti de-alea ei, desfasurate de-a lungul celor sapte luni de cand ne cunoastem. O prietena veche si foarte apropiata. Asa ca imi era destul de familiar numele ei inca dinainte sa ajung sa o cunosc. Sa o numim simplu S. A venit vineri seara si am asteptat-o la St Pancras International Train Station. Afara ploua si pana la statie ne-am chinuit sa ne protejam fiecare cu cate o umbrela made in china rupta obligatoriu la o moaţă. Cand am ajuns mai devreme, ne-am oprit la o cafenea Costa si ne-am luat eu un decaf latte si Rei un ceai. O fi Anglia o insula, dar noi traim in secolul 21 si S. urma sa ajunga de la Paris cu Eurostarul, prin celebrul tunel sapat in stanca sub Canalul Manecii. Doua ore in cap – mai rapid decat rapidul de la Bucuresti la Brasov. Rei avea emotii si prin empatie cred ca si eu, desi nu aveam ce arata. Apoi poarta de la Arrivals s-a deschis si o maree umana a iesit prin ea. Tipa s-a lasat asteptata, dar nu mult. Doc se fataia de colo-colo, iar eu, sprijinita de un stalp, terminam un joc de bubbles. In sfarsit s-au zarit, s-au apropiat, apoi s-au imbratisat suficient de lung incat eu sa am timp sa-mi inchid jocul, sa ma dezlipesc de coloana mea si sa ma uit un pic pe peretii incercand sa nu interferez indiscreta. Am putut totusi sa observ expresia de abandon in caldura acelei apropieri, care se citea pe sub ochelarii lui S. Ochi inchisi, zambet pierdut, rechargeable contact. Misto. Pe urma am facut cunostiinta.

S. mi-a placut pe loc. Poate si ajutata de faptul ca mi s-a parut cumva familiara. Enigma asta am rezolvat-o mai tarziu, cand am realizat de unde si pana unde. Parul sigur si poate ceva in trasaturile fizice imi aminteau extrem de mult de Mona, asa cum am cunoscut-o la inceput, acum cativa ani. Si mai misto deci.

Am uitat sa va spun ca urma sa stea la noi tot weekendul, insa, odata ajunse acasa, Rei si-a dat seama ca noi nu avem o patura sau o pilota in plus. Cu atat mai putin un sac de dormit. Ramaneau doua variante. Sa o instalam in camera goala a lui Pino, sau sa o culcam cu noi. Am recurs la ultima. In seara aia am comandat o pizza vegetariana si fara sa ne lungim pana tarziu ne-am retras la culcare.

A fost un pic ciudat, dar nu e prima data cand mi se intampla asta. Ba chiar marturisesc ca situatia a avut doza ei de exciment. Doc dormea la mijloc, eu si S. fiecare pe cate o parte. Mi-a luat mult timp pana cand sa ma pot relaxa suficient incat sa intru in faze profunde de somn. Cea mai mare parte din timpul noptii am plutit intr-o somnolenta amestecata cu un oarecare grad de luciditate. Milioane de ganduri care alunecau din subconstient in lobul frontal, dincolo de controlul meu. S. e o fata straight, insa asta nu m-a impiedicat sa fabulez imagini semiconstiente ale unui trio erotic. Crazy, I know. Insa apropierea dintre ele doua, chiar daca stiam ca numai prieteneasca, era ca un soi de afrodiziac care imi dizolva inhibitiile. Evident nu am facut nimic mai departe. Nici nu am miscat prea mult in treimea mea de pat. Si nici nu mi-am permis sa brodez prea mult pe marginea acestei fantezii.

In cele doua zile si doua nopti ne-am plimbat prin Broadway Market, pe Southbank, prin Westminster si Soho, dandu-ne fiecareia ocazia sa facem poze, dar mai ales lor doua cu aparatele lor old school. S-a vorbit mult de fotografie, am petrecut cateva ore prin Tate Modern si National Gallery, ne-am ascuns de ploaie intr-un Starbucks si am mancat toate trei dintr-o portie de paella pe o scara, sub o streasina in Covent Garden. Am mai dormit o noapte impreuna si eu am pregatit intr-o dimineata o omleta geniala, apoi, intr-o seara, fantasticul meu risotto cu mar. Mi s-a parut misto de fiecare data cand le-am vazut apropiate. Ideea ca altcineva tine la Doc atat de mult mi se pare ceva cald si frumos, dincolo de neintentionatele conotatii erotice in capul meu. M-a amuzat, fara sa si spun asta atunci, sa vad mana lui S. retragandu-se grabit din ciuful Doctorului rasfatat cand eu apaream in camera ori in apropiere.

Am avut un singur moment un pic cam weird duminica dupa amiaza cand, intoarse acasa, mancam niste ciocolata si prajiturele pariziene si din senin am fost pur si simplu informata ca ele vor sa iasa in parc ‘un pic’. So, mi-am luat cartea de perspectiva spatiala pentru ilustratorii de comics, m-am lungit pe canapea si m-am prefacut ca nu-mi pasa. Ok, am zis, no problem, Doc. Ele au iesit. Eu am fumegat vreo zece minute concentrandu-ma asupra perspectivei la un singur punct de fuga, pe care o stiam destul de bine din liceu, de la orele de desen tehnic. Dar pana la urma a trebuit sa recunosc ca nu se intampla nimic grav, what the hell, si ca oricum si eu as face asta, ba chiar abundent. Ma refer la un timp separat cu altcineva, la spatiu liber de-a ma misca in relatia asta si in afara ei… Cand s-au intors eram bine dispusa in capul meu, dar tipic, mi-a luat ceva timp sa redevin joviala.

Mai tarziu am condus-o pe S. la statie si toata lumea s-a emotionat la despartire in fara portilor de check in. Povestea asta m-a facut sa-mi fie iarasi dor de my friends. For some reason, insa, Doc considera ca tot weekendul a fost incarcat de o anumita tensiune neplacuta. Eu nu am simtit-o si chiar am fost uimita sa aflu asta de la ea. Dar acum momentul din weekend este mai degraba un subiect inchis.

Dining in is the new going out

Aseara am fost invitate la cina de catre Pino. O exa de-a lui, pe nume Rose, a anuntat ca are chef sa ne gateasca tuturor si toata povestea urma sa se intample la noi in apartament in jur de ora opt. Cum ieri a plouat pana seara foarte tarziu, Rei a ajuns acasa clantanind de frig, dar prevazatoare ma sunase inainte rugandu-ma sa-i pregatesc o baie fierbinte. In timp ce eu potriveam robinetii, ea a avut timp pentru o sticla de vin frantuzesc, contributia noastra la seara semi festiva. Din fericire avem magazinele astea turcesti si vietmaneze foarte aproape, unde poti gasi aproape orice.

Cei doi au intarziat sa apara si in timpul asta, oarecum infometate, Doctorul si eu am terminat strugurii din frigider si un pachet de Oreo in fata unui episod vechi, sezonul doi, din Xena, The Warrrior Princess. Pe la opt si un sfert au ajuns si ei, eu mi-am schimbat pantalonii scurti pe o pereche de jeansi si am facut cunostinta in bucatarie. O tipa inalta, tunsa scurt, cu un aer pozitiv si oarecum crazy, dar la modul bun. Decisese sa gateasca pentru patru o reteta dintr-o carte numita ‘First Time Cooks’. O poza in carte arata fasii de muschi de porc in sos de ghimbir si pastai mange-tout pe langa un pat de semolina. Suna bine, chiar daca masa se anunta a fi destul de tarziu. Mazarea asta e o noutate pentru mine, nu am intalnit-o niciodata in Romania si asta probabil pentru ca e un soi obtinut dintr-o incrucisare intre mazarea chinezeasca si un soi mutant inventat de doi tipi americani. Practic, partea comestibila este toata pastaia, nu doar boabele si are un gust bun, fresh.

Rose nu e o experta in bucatarie, dar s-a descurcat binisor. Pino a fixat extensiile la masa de sticla din living si apoi si-a intrat in rolul de baiat desfacand sticla de vin. Un Bourdeax, Castel Nu-Stiu-Cum, nu cine stie ce dar acceptabil. In timpul asta am facut si conversatie, fiecare si-a prezentat jobul si cam ce face zilnic, exceptie fiind eu care nu am putut da decat o vaga descriere generala despre ce inseamna sa fii freelance graphic designer. In timpul asta am continuat sa-mi rasfoiesc numarul proaspat din Wired, cu paharul de vin in apropiere. De Pino v-am spus cate ceva – IT something plus un master in politica. Rose ne-a povesti ca lucreaza la o fabrica de pantofi, dupa ce si-a abandonat cariera intr-un birou, nu am inteles precis ce anume. Iar de Doc stim deja ce face – agent MI6 undercover, disimulata in simplu analist politic pentru una dintre societatile care organizeara evenimente in care sunt implicate importante capete parlamentare. Ma rog, let’s not go there…

Ca simplu fapt divers, Pino a marturisit ca imi citeste blogul cu Google Translate. O secunda I freaked out, apoi mi-am spus what the hell. Si eu google-esc pe toata lumea. It’s a part of life… Pe urma ne-am uitat la un film facut de o alta fosta gagica de-a lui, o poloneza bulimica geniala, cum a prezentat-o el. Era vorva de o animatie frame-by-frame intr-un cimitir victorian parasit din nordul Londrei. Ma rog, spooky, dar destul de reusit mai ales in cadrele cu animatia din plastilina. Dupa al treilea pahar de vin – intre timp destupasem si o sticla de Rioja dintr-un soi de struguri mediteraneeni, Tempranillo, foarte aromat si puternic – Rose a anuntat ca e tarziu si trebuie sa prinda autobuzul.

Ne-am culcat dupa miezul noptii, eu cam drunk.

Lunch break

A treia zi cu ploaie. Aseara am citit pana tarziu de tot si dimineata m-am trezit foarte greu dupa zece. Incerc sa termin cartea asta a lui Coupland cat mai curand, pentru ca o alta rezervata ma asteapta la biblioteca inca de acum 3 zile. In fiecare dimineata Pino are obiceiul asta minunat de-a scoate totul din masina de spalat vase si clinchetul de furculite si farfurii are darul sa ma trezeasca definitiv. Nu scrasnesc din dinti, dar sunt pe aproape. Din fericire el e simpatic si imi trece inainte sa ies din camera. Cum ma vede misunand pe hol si e sigur ca sunt treaza incepe sa cante. Vocalize, canzoni italiani, dar si refrenuri rusesti repetate de cate douazeci de ori, totul loud, cat se poate de latin. Da, pentru ca italianul nostru este extrem de pasionat de limba si cultura rusa. In fiecare dimineata ascultam un radio online rusesc, compania la care lucreaza e o filiala din Moscova, ba chiar avem o serie de CD-uri si filme cu titluri in chirilica. Dar sa nu va imaginati vreun tenor. Banuiesc ca lalaiala asta galagioasa cu ritm pretins ar trebui sa fie fun, asa ca incerc sa ma obsinuiesc sa nu ma enerveze. E parte din autodisciplina legata de lipsa mea de umor.

Pentru azi decisesem sa o insotesc pe Rei la pranz. Si nu oricum, ci mai intai sa gatesc si sa merg la ea cu mancarea calda. Un fel de Ana lui Manole moderna, minus sacrificiul uman si zburatul de pe acoperis. La unspe, dupa ce Pino a plecat ca de obicei, mi-am rezervat livingul doar pentru mine si am ales sa pregatesc ceva simplu si rapid incat sa pot fi la unu jumatate in pragul Doctorului. Am gatit un fel de penne al’arrabiata al dente, pe care le-am pus calde intr-o caserola, deasupra am ras multa granna si am rupt o ramurica intreaga de busuioc grecesc. Mai tarziu a trebuit sa iau autobuzul, desi era deodata uscat, dar prognozele ma asigurau ca ploaia va reincepe curand. Luasem una dintre hainele ei, pentru ca nu am aproape nimic pentru vreme rea. O haina din stofa ultramarin cu doua numere mai mare. Am reusit sa ajung la unu jumatate, in ciuda faptului ca la un moment dat m-am ratacit intre Clerkenwell Road si High Holborn. Rei era infometata, evident si infrigurata. Eu ma imbracasem foarte bine si imi era cald inca dupa ce coborasem din autobuz. Am mers sa mancam in gradina interioara de la Lincoln’s Inn si cand am scos caserola, inca suficient de calda, Doctorul deja saliva tremurand. Atunci i-am sugerat sa facem schimb de haine. Ea a luat sacoul de stofa si eu haina de panza neagra de le h&m, pe care o purta astazi. Am avut grija sa iau cu mine 2 perechi de bete de bambus, mai practice decat furculitele si o bucata destul de lunga de servet de hartie, pe care l-am rupt in doua si i-am da si ei o jumatate. Am mancat amandoua din cutia de plastic, asezate pe o banca si recunosc, fara modestie, ca pastele mi-au iesit bestial. La un moment dat a inceput chiar sa ploua, dar am deschis umbrele mea neagra made in china si am continuat sa manevram betele, ascunse de picaturi. Ei ii s-a parut un tablou misto si a anuntat ca i-ar fi placut sa se dedubleze cumva si sa ne faca o fotografie de undeva de sub platanii inalti.

A fost un pranz dragut. Rei s-a intors la birou fara tragere de inima si cu haina mea, iar eu m-am plimbat prin ploaia intre timp devenita mai agresiva, cautand un shop de unde sa-mi incarc cardul de transport. Chiar daca am nimerit pe Farringdon Road, o strada aparent ocupata numai de magazine de bijuterii si restaurante si mi-a luat destul de mult sa gasesc o pravalie ieftina de ziare, mi-a placut sa ma plimb aiurea prin ploaie. Pe urma am gasit ce cautam, am pus 5 £ pe oyster card si mi-am cumparat numarul pe noiembrie din Wired. Tot drumul pana acasa am citit despre Jim Denevan, un artist dubios care face desene uriase pe fundul unui lac secat in Nevada, apoi un reportaj despre extremistii din retelele sociale gen Facebook.

Maiorule Regescu, te iubesc!

O vineri misto cu Bowie si incredibil de mult soare. Incep sa ma obisnuiesc cu aceste boxe de un metru fiecare, cu sunet excelent. Abia aseara am realizat zapacita ca suntem deja in Octombrie si, fiindca Facebook este destept, mi-am amintit si de o chestie foarte speciala astazi, pe care altfel as fi ratat-o din cauza situatei mele atemporale. Ar fi fost o gafa uriasa si ma bucur ca am toata tehnologia asta care sa ma traga de maneca. Adica despre ce este vorba?

Ei bine, iata ca va spun. 2 octombrie nu este nimic altceva decat ziua unei tipe foarte misto pe care eu am avut privilegiul si fericirea sa o cunosc de aproape in decursul anului trecut. Google zice ceva de Gandhi, dar va asigur eu ca nu stie nimic. Happy birthday, Puştache! Am avut noi potrivirile si nepotrivirile noastre. Mama, si ce certuri fabuloase, remember? Da, cu voi vorbesc acum. Banuiesc ca nu au fost uitate usile trantite, ţigarile solitare pe geamul de la bucatarie, sau vacanta esuata de la Sfantul Gheorghe. Dar mai ales cand m-a dat afara pe usa si jos pe scari din apartamentul ei din Iancului. Pustache a fost o pisica care zgarie rau si iubeste torcand.

Iar acum pare sa fi venit momentul ala grozav cand, dincolo de orice, putem spune ca exista un ceva adanc intre noi care nu va disparea. Am sunat-o tarziu ieri, la miezul noptii GMT +2, dar nu mi-a raspuns si apoi pe la vreo 3 sau oare cat era m-a trezit din somn cu vocea ei cristalina cu sfarsit de amigdalita. Eu visasem nu stiu ce urat, cu niste hoti asasini pe care i-as fi descoperit pe hol in timp ce ma ridicasem sa merg la baie. A fost a doua oara cand Doctorul a fost nevoita sa ma zgaltaie un pic ca sa ma dezmeticeasca din strigatele mormaite frenetic. Cand a sunat telefonul sub pat eram ametita si cu ochii lipiti. Numarul romanesc nu-l mai folosesc deloc, dar ieri a fost o situatie speciala pentru ca a trebuit sa o sun pe avocata cu ceva legat de suspendarea firmei, proces care inca nu s-a incheiat. Ma rog, niste complicatii pe care nu vreau sa le mentionez ca sa nu ma enervez. Ei, si uitasem cum suna acel Nokia rapciugos. Dar era ea si m-am bucurat atat de tare sa o aud.

Inainte sa adorm la loc am simtit foarte acut cat de tare imi lipsesc prietenii mei. Stiu ca nu ar trebui sa ma gandesc la asta insa. Doc imi spune ca trebuie sa ma desprind, sa las in spate discutiile, messul si sa caut sa ma integrez mai mult aici. Stiu ca are dreptate, dar cu firea mea nesociabila mi se pare o complicatie.

OCD

1. ‘Doctore, de ce trânteşti uşa?’. ‘Ba nu am trătit-o?!’. ‘Ba aş zice că da. Dacă face buf înseamnă că ai trantit-o, nu? O uşă se deschide aşa… mă ridic să exemplific cu mâna pe clanţă… şi se închide aşa’, mai spun apăsând clanţa şi  închizând uşa uşor.

2. ‘Baby, ce e asta?’. ‘Ce anume, iubita mea?’. ‘Prosopul ăsta ud pe scaun. Aici e locul lui?’

3. ‘Chestia asta mă deranjează!’. ‘Care e problema, puca?’. ‘Doctore, firele de păr trebuiesc aruncate la coş… Mă ridic şi le culeg de pe parchet. Şi aşa camera asta e mică, mi se pare horror să le purtăm pe ciorap peste tot…’

Matinale

Dimineata m-am trezit cu zgomot de tevi pe sub fereastra. M-am dezmeticit cu greu din somnul de frumusete de jumatate de ora in care cazusem dupa ce plecase Rei. Imediat a aparut o scara de metal sprijinita de fatada si pe ea s-a catarat un negru cu o caciula mare, galbena. Wtf?! am sarit in fund, dar m-am linistit aproximativ cand am vazut ca avea in maini o bidinea de spalat ferestrele si s-a catarat la etajul de deasupra. Totusi eu eram in pijamale, asa am tras perdelele astea mari cu o miscare rapida cand a iesit din campul meu visual si eu din al lui. Omul si-a vazut linistit de treaba fluierand, a curatat ferestrele, in timp ce eu in camera imi aruncam pijamaua si ma schimbam in jeansi si un tricou curat. Cand a terminat si-a luat scara si a trecut la fatada de langa. Or fi platiti de primarie sau de administratorul cladirii? Chiar ma intrebam cine naiba spala geamurile astea inalte…

Dar asta nu-i nimic fata de cum ne-am trezit ieri dimineata. Aveam fereastra deschisa si orice vuiet din strada se auzea pana in pat. Intai zgomotele tipice: copii care merg la scoala la ore inumane, masini, vreo sirena indepartata. Apoi raspicat si neasteptat: ‘Băgaaaaa-mi-aş pula!’ Eu si Rei ne-am uitat una la alta. Vreo zece minute, maturatorul, evident roman, cu salopeta fosforescenta a serviciilor de salubritate si hands-free si-a povestit toata aventura londoneza cuiva din tara natala. Vorbea tare, cu un puternic accent provincial in timp ce curata trotuarul de vis-a-vis. E clar ca nu imi e dor de casa inca. Dar ma intreb cum de tipul asta lucreaza pentru administratia publica aici, in ciuda interdictiei de angajare a cetatenilor romani. Mi-ar placea sa aflu.

Apropo de Romania. Saptamana trecuta, intr-unul din shopurile de pe Clapton Road, tinut probabil de niste polonezi, Rei a gasit cu o incantare incredibila paté Sibiu. Wow, ce fericita parea cu cutia in mana. A trebuit sa o conving ca nu mancam chestia aia ca sa il lasam acolo. Insa de atunci acel shop a devenit preferatul ei. Chiar m-am uitat pe net din curiozitate dupa pravalii cu specific romanesc. Sunt de toate natiile si eram curioasa daca gasim si ceva mioritic. Rezultatul? Nu sunt foarte multe, dar am gasit un ‘La Dumitrescu’ pe care intentionam sa-l si vizitam la un moment dat. Poate.

Fox trotilate

Ne întorceam acasă când am văzut-o. O vulpe timidă, rătăcită pe Clarence Road. Noi veneam de pe Brick Lane, o stradă lungă la est de centrul oraşului, un fel de cartier central al comunităţii bengaleze, unde se găsesc magazine mici şi o serie de restaurante care se concurează şi se susţin reciproc. Bărbaţi cu tenul măsliniu, de cele mai multe ori îmbrăcaţi în negru şi foarte parfumaţi, agaţă trecătorii încercând să-i convingă că localul lor este cea mai bună alegere. Mirosuri de curry, dialecte orientale, o mulţime de grupuri hipster care ies să mănânce pe la şapte. Excuse me, Ladies, have you eaten by the way? Te atrag spre vitrine unde sunt expuse listele cu specialităţi şi preţuri, promiţând discounturi peste concurenţă.

În seara aia încercasem king prawns biryani, adică creveţi uriaşi cu un sos semi picant şi basmati, un dish original de prin porturile Bangladeshului şi Doctorul îşi alesese nu ştiu ce fel premiat la nu ştiu ce competiţie culinară. Am băut vin roşu şi ne-am plimbat semi ameţite din Banglatown până in Shoreditch.

Vulpea asta era pe stradă, se plimba şi ea, iar eu am reuşit să o suprind într-un instant. Aparent pe aici vulpile sunt ceva obişnuit in parcuri, dar eu am fost suprinsă şi încântată să o observ, ba chiar iniţial m-am hazardat să-mi dau cu părerea că s-o fi pierdut şi e musai sa anunţăm protecţia animalelor, dar nimeni nu părea şocat de prezenţa furiei roşcovane. Londra îmi place tot mai mult.

James

Am primit bicicleta nouă de dimineaţă. Un curier cu origini indiene a sunat la uşă şi am ştiut instant că este pentru mine. Avem mici emoţii, dar nici măcar nu mi-a cerut un act de identitate. M-a rugat doar să semnez foaia coletului şi am coborât la furgonetă ca să-l urcăm împreună pe scări. Eu lăsasem uşa de la intrare să se închidă fără să realizez ca nu am cheia, aşa încât a trebuit să sun ştiind ca Helen e acasă. Helen e chinezoaica care nu iese niciodată din cameră, dar acum m-a intâmpinat cu zâmbete politicoase şi o engleză neinteligibilă, ba chiar m-a ajutat să aduc coletul în cameră. I-am explicat ca este o bicicletă şi a exclamat uimită: Oooh, another one!, referindu-se probabil la faptul că deja există 2 în casa asta.

În cameră, unde aveam mai multă lumină ca pe hol, am desfăcut cutia uriaşă şi am scos cu greu cadrul de metal. Apoi am tăiat cu briceagul chingile de plastic, am înlaturat cartoanele de protecţie şi, în sfârşit, am dezvăluit bicicleta. Are o culoare gri metalic cu vag accent putred vişiniu, numită de ei gunmetal. Pe loc am realizat, ceea ce bănuiam deja din poze, că bicicleta asta e băiat şi la fel de repede i-am ştiut şi numele: James.

Urmând instrucţiunile neclare din booklet şi mai apoi din videos de pe youtube, am reuşit să o asamblez frumos, exceptând ghidonul. După două ore frustrate tot nu-i dădusem de capăt. Noroc ca ştiam un bike shop pe Broadway Market, care e cam la un sfert de oră de mers ep jos, aşa că mi-am luat cu mine nişte bani şi am coborât în stradă cu James împins de coarne.

Mi s-a parut o supriză placută sa descopăr că magazinul, care este şi atelier de reparaţii, este ţinut de un grup de fete. Una dintre ele m-a ajutat pe loc, deşi meşterea plina de unsoare ceva la o cursieră. Era blondă cu părul prins în coadă şi părea cam la patruzeci de ani, sprintenă şi foarte stăpână pe situaţie în şorţul ei de piele mânjit de vaselină. Ne-am înţeles fără probleme şi mi-a arătat ce trebuie făcut – un simplu şurub secret strâns. Apoi mi-a verificat cauciucurile şi m-a sfătuit să le umflu. Pentru asta mi-a dat chiar ea o pompă cu indicator de presiune. La sfârşit nu a vrut nici un ban, dar eu am insistat şi mi-a cerut un pound.

M-am întors cu James acasă şi acum planuiesc să ies iar spre centru. Probabil am să mă rătăcesc, dar voi avea cu mine ghidul London A-Z. Cu un pic de noroc voi putea fi pe Chancery Lane la cinci şi jumătate.

Wednesday is my lucky day

Vestea bună a venit miercuri. Proaspătă şi surprinzătoare de parcă nici una dintre ele nu s-ar fi aşteptat la asta. La ora aceea, încă dimineaţă devreme, Mona era de mult trează, îmbracată în haine de zi şi concentrată deasupra computerului aşezat pe un scaun pliabil cu spătar, în dreptul canapelei de piele primită o dată cu camera de pe Clarence Road. Doctorul plecase la birou cu mai mult de două ore înainte, mai devreme astăzi pentru că a trebuit sa ia autobuzul. E o dimineaţă înnorată, aproape întunecată, peste geam se văd frunze verzi de castan agitate de vânt şi clădiri de cărămidă roşie. Pe sub fereastră, care aici are un alt sistem de deschidere cu glisare pe verticală, intră o briză răcoroasă.

Computerul este nou. Mona insistase că va avea nevoie de unul, ca să fie conectată la Reţea, dar mai mult decât atât să poate fi capabilă să răspundă unor eventuale proiecte de design. Cu o zi în urmă, a patra zi de când ajunsese in Londra cu intenţia sigură de a rămâne, intoxicată de o stare de anxietate ciudată ce nu îi permitea momente de relaxare sau de poezie, cum sugerase Starbuck, ea ştia ca singura cale spre liniştea interioară imediată ar fi ajunsă numai depăşind primele probleme de acomodare. Practicabilitatea rămâne discutabilă. Ea o numeşte experienţă.

In ordinea necesităţii cei trei paşi importanţi sunt: accesul la informaţie (deci laptop plus conexiune la internet), transport – şi nu un simplu Oyster card pay-as-you-go, ce taxează un pound pentru fiecare călătorie cu autobuzul (deci o bicicletă) şi, bineînţeles, o locuinţă. Luni şi marţi, ameţită încă de toate noutăţile la care urma să se adapteze, Mona şi-a petrecut zilele sortând fotografiile din weekend, folosindu-se pentru asta de computerul Doctorului, de la biroul micuţ, din camera pe care o împărţeau. Ieşea doar după amiezile, când mergea să îşi întămpine iubita în faţa cladirii înalte de pe Chancery Lane, apoi se plimbau de mână spre casă căteva staţii de autobuz. Marţi însă, neobişnuită să stea degeaba, Mona a decis să se ocupe cât de rapid de primele două impedimente. După lungi căutări a găsit bicicleta potrivită, online, şi a comandat-o pe loc, urmând ca ea să sosească joi dimineaţă. Toată această operaţiune a durat mult, până după prânz, însă lucrurile păreau că au început să se mişte activ.

La prânz, a avut o farfurie de mâncare de ciuperci, gătită cu o seară înainte şi încălzită în grabă la cuptorul cu microunde înainte de-a fi adusă lângă computer. A mâncat scanând siteurile de electronice, urmărind un deal bun pentru un laptop capabil să suporte programe de design, care sa nu depăşească bugetul de 400 de pounds. După ce a terminat a lăsat farfuria deoparte, pe braţul canapelei şi a continuat să verifice ofertă după ofertă. în final a decis ca un Dell Inspiron 15 ar fi o opţiune bună, încurajată şi de aprobarea Doctorului. A plătit folosind cardul şi după cele căteva ore de stat pe scaun şi-a întins în sfârşit spatele mulţumită. That was easy, şi-a spus ea, felicitându-se prea devreme, pentru ca după vreo oră telefonul din cameră a sunat tulburănd liniştea. Credea ca este Doctorul, dar s-a trezit nepregătită în faţa unei voci cu accent ciudat a unei sales asistente de la Dell. Are You Mona Petre? a întrebat vocea, pronunţând Pitră. Yes, I am, a răspuns ea. Au urmat o serie de întrebări menite să lămurească motivul pentru care adresa de livrare londoneză este diferită de cea românească pe care este înregistrat cardul, în faţa cărora Mona s-a simţit încolţită, zăpăcită şi, în final, incapabilă de-a furniza o informaţie coerentă. Conversaţia s-a încheiat după câteva minute de confuzie la ambele capete ale firului, cu concluzia previzibilă că tranzacţia va fi refuzată. Primul eşec de comunicare, de birocraţie britanică a izbit-o atunci cu forţa unui uragan, aducând rafale de nesiguranţă şi săpând râuri de frustrare de sine în scutul subţire pare care personajul nostru îl purta invizibil asupra sa. În momentul în care Mona a pus receptorul jos, şi-a descoperit ceafa acoperită cu transpiraţie proaspătă şi tricoul ud. Mai rămâneau foarte puţine minute pană când să se schimbe şi să iasă, încât să poată fi la timp la întâlnirea cu Doctorul Rei.

In autobuzul 38, prinsă în trafic, face cam o oră din Lower Clapton Road până la Holborn Station, timp pe care îl petrece cu un roman a lui Houellebecq, Atomised, cumpărat luni după-amiază de la unul din book store-urile Waterstone’s cu 7,99 lire şi începută în aceeaşi zi. În ciuda aglomeraţiei rutiere, reuşeşte să ajungă la timp. Rei coboară imediat, un zâmbet acoperindu-i faţa. Mona, zâmbeşte slab, ezitând, încercând cu eforturi să-şi alunge temerile care o încolţesc de când e aici, amplificate de eşecul de mai devreme. Se prind de mână, Rei o sărută şi fac câţiva paşi. Cum te simţi, întreabă Rei veselă şi e de ajuns numai asta ca un rău de lacrimi suprinzătoare, imposibil de oprit să se ivească în ochii căprui. Ruşinată, trăgându-şi nasul Mona încearcă să-şi ascundă faţa.

Ieri seară, deci, au ajuns acasă cu un computer nou, cumpărat din Holborn, de la Currys, iniţiativa minunată a Doctorului, pentru care Mona a putut plăti in magazin cu cardul fără să mai fie nici o problemă. Un Acer Aspire 5536, cuminte si bunuţ, widescreen, AMD Athlon Dual Core, cu o memorie RAM de 3 GB. În dimineaţa asta, înainte de a primi marea veste, Mona este aşezată la acest computer, ocupându-şi orele cu configurări, instalări de programe şi obişnuindu-se cu noul sistem de operare Vista. Merge lent, plictisitor şi în loc de mic dejun Mona termină punguţa cu fistic de pe noptieră, apoi, deodată, mailul de la Rei.

Pino, italianul dubios cu apartamentul acela genial de pe Mare Street, cu terasa superbă şi livingul uriaş, le-a răspuns în această miercuri dimineaţă:

‘Dear Rei and Mona I just want to confirm that you are the persons that best suit me to share the Flat. I need from my side to be sure the hold deposit fee of one month rent £680 (it will be better in cash, but what u can do is half cash and half by cheque if you prefer). It will be nice if you to come this week end to the flat with the hold deposit.

As summary:
£680 per monthly rent (every 20th of the month)
+ £70 council tax (every first o the month) if we get a student discount we pay less
+ BILLS it has to be shared by 3 of us.

Please let me know what do you think! See you over the week end.

Welcome on board I’m confident we will have good time! Ciao ciao!

Pino’

Oh, the joy! A urmat o explozie de fericire, de uşurare, iar Mona, acum cu laptop şi bicicletă pliabilă on the way, se simte din nou binecuvântată de o stea specială, chiar dacă ea personal nu poate să creadă în asemenea viziuni mistice.