Vineri

Credeţi că a sunat cineva de la Consulat, în ciuda a ce mi-a spus acea femeie plătită din bani publici şi inclusiv din ai mei? Bineînţeles că nu. E vineri după amiază şi Rei i-a contactat în locul meu de la biroul ei. Noi nu avem un fix aici şi pe sim nu stiu ce credit mai am. Titlul de călătorie e gata, i-a răspuns cineva. Dar acum e prea târziu sa merg să-l iau, pentru ca oficiul se va închide la patru.

Ieşim la film de vineri seara. Deşi e înnorat o sa ies cu James.

Româneşti

Consulatul român, îmi spune Google Maps, se alfă în Kensington, undeva în vestul oraşului, aproape de Hyde Park. La unşpe ies din casă. Mă gândesc să iau trenul de la London Fields Station şi, pentru că nu ştiu precis câte mijloace de transport am să folosesc (nu există o linie directă), intenţionez să-mi iau una dintre acele cartele valabile pentru o zi întreagă. Zona 1 şi 2 – 5 lire şi 60 de pence sau penişi cum le spunem noi.

În tren citesc din The Year of the Flood, ultimul roman al Magaretei Atwood pe care l-am început vineri seară. Foarte mişto, deşi o altă distopie scary. În ultima vreme pare că numai în asta mă ţin. Dar îmi place Toby şi, deşi romanul de la bibliotecă (nou nouţ, abia l-au primit şi am fost prima care l-a rezervat sau poate au cumpărat ei mai multe exemplare decât numărul de bookings) este greu, îl car cu mine în traista mea neagră de pânză. O cărămidă din celuloză cu coperţi tari de carton. Cobor la Liverpool Street Station şi îmi iau cartela de la un domn colorat, apoi iau scările în jos pentru metrou şi găsesc imediat Circle Line; mie îmi trebuie linia în sensul invers acelor de ceasornic, trenul e deja la platformă şi mă grăbesc. Doisprezece staţii care trec imediat – mă bucur pentru că în metrou e cald şi oricum prea aglomerat.

Pe Kensington High Street nimeresc direcţia corectă, fără să mă folosesc încă de hartă şi merg şi merg survolând numerele de pe clădiri. La un moment dat mă gândesc să îmi iau un latte de undeva, dar chiar atunci zona se transformă şi dau numai de magazine iraniene care vând fructe şi au anunţuri din neon cu iranian caviar, apoi un gard lung de cărămidă, fără însemne sau reclame pe el, care nu se mai termină. Ah, 344, iată. O clădire roşie pe care o recunosc din poza de pe google. Mă apropii şi întradevăr sunt unde trebuie, un anunţ în limba română imprimat pe o jumătate de A4, lipit în uşă cu scoci, îmi confirmă. Scrie Accesul la consulat se face prin intrarea din Addison Rd.

Ocolesc clădirea, intru pe o poartă de metal şi mă găsesc imediat într-o încăpere mare cu scaune pliabile aşezate în şiruri pe mijloc. Pe pereţi sunt anunţuri în limba română, printate pe coli de hârtie A4, nişte afişe urâte care explică drepturile muncitorilor români şi câteva reproduceri ieftine, dar în ramă, cu peisaje din România. În sală sunt exact unsprezece bărbaţi în floarea vârstei cum ar veni, doi moşi, doi adolescenţi plictisiţi, şase femei şi şase copii mici de tot, dintre care doi în cărucior. Precizia îmi este facilitată de faptul că la biroul de informaţii, sau ce banuiesc eu că ar fi aşa ceva, nu se află nimeni. În fundul încăperii de văd 3 ghişee, dintre care unul singur este deschis şi acolo sunt îmbulziţi cei mai mulţi dintre cei aflaţi în sală. În timpul ăsta ambii copilaşi din cărucior urlă cât îi ţin plămânii. Mă aşez, bineînţeles la coadă la ghişeu, trec zece minute şi nu se întămpla nimic. Funcţionara, genul sexi într-o cămaşă satinată verde smarald se aude prin microfon în toată încaperea în timp ce-i explica unui tip ce trebuie să facă ca să intenteze un proces de divorţ. E nevoie să-i repete de cinci sau şase ori. Între timp mai sună nişte telefoane, deşi pe uşa este scris mare va rugam închideţi-va telefoanele. Nişte ritmuri orientale. O ţigancă cu cărucior şi un plod de vreo trei anişori sare rândul şi explică: da’ io ce să-i fac doamnă, daca nu stiu unde e?! că m-a lăsat borţoasă şi a fugit. ce? io nu aş vrea să ştiu? Lumea din sală schimbă priviri amuzate, de fapt chiar râd româneşte. Din nou îmi lipseşte simţul umorului.

În sfârşit cineva apare la biroul de la intrare, las coada de la ghişeu, unde nu se întămpla nimic, şi mă grăbesc acolo. O tânăra îi explica cuiva care a ajuns acolo înaintea mea ce trebuie făcut pentru eliberarea unui titlu de călătorie. Trag cu urechea într-un mod prea evident aparent pentru că tipa se întoarce spre mine şi mă întreabă eu ce doresc. Îi spun ca doresc acelaşi lucru, între timp cealaltă persoană pleacă şi acum am toată atenţia funcţionarei. Îi explic ce s-a întâmplat, îi arăt şi raportul de la poliţie şi o copie după buletin pe care o am de la şcoală. Mi-am amintit ieri că îmi făcuseră o copie şi i-am cerut secretarei o copie după copie. Mi se înmâneză două hârtii, pe care trebuie să le completez cu numele, adresa, etc, apoi sunt sfătuita să iau un loc în sală. Mă aşez. Între timp populaţia din încăpere s-a schimbat oarecum, a dispărut ţiganca cu copii, dar au mai apărut două cupluri, fiecare cu propriul bebeluş. Curând începe un concert de mini monştrii. Pe scaunul meu, încerc să citesc, întrebându-mă cum îmi va veni rândul. Nu există nici un queueing system şi toată lumea pare sa se îngrămădească în faţă. Ei, uite treaba asta este ceva ce detest din tot sufletul. Aştept încercând să mă lamuresc cum merg lucrurile, dar pare ca nimeni nu mă va observa acolo pe scaun aşa că mă ridic şi mă aşez la coada informă.

Vor trece două ore până când funcţionara de smarald e gata să-mi primească cererea.În timpul acesta bărbaţii români – descurcăreţi ca întotdeauna- s-au tot băgat în faţă. În spatele meu concertul de copii pişati pe ei, sau numai somnoroşi, s-a ridicat în decibeli până la limite insuportabile. Cel puţin pentru mine. În faţa ghişeului totul a fost rezolvat apoi în cinci minute sau poate mai puţin. Am anunţat că doresc să fac o plângere pentru modul în care decurg lucrurile în consulat şi tipa a fost extrem de deranjată. Apoi mi-a preluat hârtiile, eu am plătit 30 de lire pentru identificare şi mi s-a spus că voi primi un telefon într-o zi sau două. Asta înseamna că va trebui să revin în gaura aia de iad.

Am ratat astfel şi cursul de dupa amiază şi am avut nevoie de câteva ore în care să-mi revin din starea aia de frustrare până la implozie. Restul zilei l-am petrecut în Hyde Park, unde am citit până la apus, iar seara am terminat cartea într-o cafenea Costa pe New Oxford Street, unde m-am oprit ca să evit rush hour-ul de seară.

 

 

Planuri de sărbători

Sărbătorile – ce complicaţie. Atâta caz legat de o chestie care personal nu-mi transmite nimic. Un moment fixat în calendar de o religie în care am fost botezata fără consimţământul meu şi de care m-am dezis imediat ce am crescut suficient de mare încât să iau o decizie asupra spiritualităţii proprii. În plus o explozie de tâmpenii comerciale favorizate de societatea consumistă. Cele mai multe Crăciunuri de care îmi amintesc le-am petrecut singură, prietenii mei, studenţi în Bucureşti cei mai mulţi, întorcându-se pe la casele părinţilor lor răspândite în toată ţara. Deci o zi şi o noapte ca oricare alta, poate doar mai puţin populată. Oameni care au nevoie de un pretext sa-şi ofere lucruri, să afişeze zâmbete, să mănânce ca porcii, sau să-şi facă ‘curăţenia generală’ prin case. Un pretext să-ţi vizitezi părinţii şi aşa mai departe.

Ei, dar desigur ca vederile mele nu sunt împărtăşite de toată lumea. Ştiu, ştiu şi nu vreau să încep vreo polemică. Unora le plac brazii ucişi, expuşi în sufragerie cu amestecătura aia kitchoasă de culori şi sclipiciuri, le plac cadourile ieftine şi alergătură pentru ele prin magazine aglomerate, artificiile, cozonacii, Moş Crăciun brodat, printat, modelat, agăţat, costumat, le place şoriciul şi salata de boeuf. Mă opresc aici.

Eu şi Rei avem o problemă legată de aceste sărbători. Conform unei promisiuni vechi, ea e decisă să-şi petreacă Crăciunul la Iaşi, cu rudele şi familia, o adunătură de neamuri pe care nu le-a mai văzut de ani buni. M-a invitat acolo, însă cu delicateţe am refuzat. Nu mă văd printre mătuşi şi veri, drept aia cu cu care umblă Doctorul, în condiţiile în care, desigur, cea mai mare parte a familiei nu are nici un habar ca ea e gay şi evident şi eu. So, î’m skipping it.

Iniţial mă gândisem să merg totuşi în Bucureşti, însă acum câteva zile am realizat că cea mai mulţi dintre prietenii mei vor fi prin alte părţi, în ţară sau în afara ei. Ar avea rost deci să plătesc un bilet de avion pentru o săptămână solitară acolo, când pot avea una aici bine mersi?

Rei e cam dezamăgită, căci în felul ăsta nici măcar Anul Nou nu l-am putea petrece împreună, dar eu nu vad lucrurile chiar atât de în tragic. Am putea celebra unul doar al nostru după aceea, nu?

Vom vedea…

No laurels

Am impins unul dintre fotolii in fata usii deschise larg spre terasa. Un paralelogram din lumina ma delimiteaza de restul camerei. Port doar un tricou alb si soarele e inca atat de fierbinte incat pare a fi o luna la sfarsitul verii. Lumina se reflecta in monitor si abia reusesc sa disting formele din pixeli. Imi tin ochii mijiti, ascult random The Cinematic Orchestra si, desi nici macar nu e trecut de pranz inca – mai sunt cateva minute pentru asta, sunt cuprinsa de-o toropeala careia sunt aproape tentata sa-i cedez.

Ma simt intr-un fel numb. As vrea sa pot sta aici un secol, sau mai mult de atat – un mileniu, fara sa fiu intrerupta de altceva. As vrea sa fiu un copac in proces de fotosinteza. Sa nu ma mai ridic vreodata pentru o cana cu apa, o mana de struguri, sau pentru un interviu la banca pentru un personal account. As vrea sa inchid ochii in lumina si sa ma disipez imersata in valul de fotoni. Este cineva acolo sus? Zeus, ai putea sa arunci asupra mea aceeasi vraja care a ajutat-o pe Daphne in fata lui Apollo?

Desi au trecut numai doua luni de cand traiesc in Londra, in mod straniu toata povestea asta pare sa fie cu mult mai veche de atat. Mai veche si decat celelalte 5 luni de dinainte. In afara unei vieti organizate de un program de la zece la sase, timpul meu are o alta fluiditate. A incetat sa fie liniar si uneori uit cu totul sirul zilelor. Ca sa imi amintesc trebuie sa ma gandesc intens. 11 octombrie, botezul nepotelei mele, Eva, la care nu am putut fi prezenta. Nu ca ar insemna ceva in sine treaba asta. Doar un ritual crestin oricum prea departe de spiritul meu. 12 octombrie, ziua Ioanei. Un mesaj pe Facebook si cam atat. La multi ani, Rica. Mi-e dor de tine in ciuda Atlanticului. Ah, si tot astazi va trebui sa dau testul de limba vorbita inainte sa incep cursul de engleza. Candva pe la ora trei in Islington. De aici, acum, mi se pare un viitor extrem de indepartat… Dimineata la intalnirea cu un reprezentant HSBC, mi-a fost refuzata din nou aplicatia pentru un cont bancar. Motivul – nu locuiesc de suficient timp in UK… As vrea sa adorm in lumina asta si sa ma trezesc mult mai tarziu. Intr-o alta vara poate.

Mici bariere care se aduna in fiecare zi. Caramizi pentru un zid britanic. Un sistem care ma respinge. Iar eu fac eforturi uriase sa nu incep sa-l resping inapoi.

Cand inchid ochii as putea fi oriunde. Pe Strada Altarului 18, in Soseaua Virtutii 11, pe Via Roma 7, sau Clarence Road 98. Sau poate Calle Angelines 12. Fragmente de amintiri si de stari de suprapun. Eu am opt ani, optispe si douazeci si opt. Toate deodata. Si abia cand deschid ochii si verific ceasul imi amintesc ca am aproape treizeci si doi de ani si locuiesc acum pe Mare Street in Hackney, in zona doi a Londrei. 12:51. Mai am o ora doar pentru mine…

Marţea optimistă

A plouat si astazi toata dimineata. Ascult din nou Tchaikovsky de la masa din living cu toata panorama orasului sub capacul de nori. Insa azi sunt mai plina de un ceva. M-am trezit devreme, am citit vreo ora, apoi am trecut prin ritualul meu matinal semi autist. Zic autista dupa ce mi-am contemplat un pic comportamentul recent: poor social skills, the ability to obsess on anything repetitive, paranoia and the sense of continually being judged and measured. In plus, faptul ca nu prea suport atingerile sau dialogurile obligatorii cu strangers…

Am inceput prin a face patul perfect, militareste, am impaturit tricourile noastre de dormit si pantalonii de pijama care au mers in sertarele fiecareia, hardul extern in sertarul lui, cablul plus stecherul in cutia cu fire, canile de ceai in masina de spalat vase din bucatarie si jeluzele verticale deschise pana la capat si indreptate in unghi de 90 de grade. Apoi un dus lung. In timpul asta Pino isi termina exercitiile de inviorare pe parchetul din living. Cand imi uscam parul, el a iesit strigandu-mi ciao-ciaoooooo-ul lui obisnuit.

Dupa unspe fara un sfert raman singura si tot apartamentul imi aparttine. In jeansi, tricou si flanela ma mut in living, unde mai intai deschid laptopul si, pana cand sistemul de operare se incarca, intorc camera de luat vederi si pun apa pentru ceai. Cred ca am uitat sa mentionez camera pana acum. Pino, fost IT-ist, are aceasta paranoia cu posibilitatea ca noi sa fim vreodata jefuiti. Prin urmare exista doua camere video care functioneaza non stop. Una in living si una in dormitorul lui. In fiecare dimineata, exceptand cele in care uit complet de ea, intorc camera cu obiectivul spre fereastra. Stiu ca suna relativ freaky, dar sincer nu ma deranjeaza atat de tare.

Intre timp am news. Adina mi-a fixat ieri un nou interviu cu biroul pentru national insurance number pe 29 octombrie. De data asta sunt mai bine pregatita sa ii fac fata functionarului care va sari sa-mi puna palma in piept. Azi dimineata am primit prin posta prima factura care are numele meu pe ea. Este o dovada foarte importanta ca locuiesc in Londra si imi deschide calea spre alte cateva lucruri. Primul este posibilitatea de-a avea un cont bancar in UK, iar celalalt de-a ma inscrie la un medic de familie (aici ramane sa investighez ceva mai mult). Dincolo de dovada de locuinta insa mai am nevoie sa demonstrez ca voi lucra in UK, fara sa cer beneficii de la stat sau sa incerc sa ma angajez (chestiune ilegala). Treaba asta e tricky si tine de judecata subiectiva a functionarului pe care trebuie sa-l conving ca nu vreau sa comit nici o ilegalitate, ci intentionez sa lucrez ca freelancer. I-am scris un mail ieri lui Alex in care i-am explicat tot si i-am cerut sa ma ajute cu o scrisoare de recomandare in care sa se prezinte ca un eventual client interesat de serviciile mele creative. Azi dimineata am primit mailul lui:

‘Buna Mona,
O sa itzi fac atunci o scrisoare / contract ca sa le inchizi gura. Si da, ordinea e NI number intai, si dupa treaba aia cu self employed. E si pe net treaba asta, si da, birocratii sunt idioti in mod universal: cred ca ii cloneaza undeva, pe ascuns, si dupa aia le extirpa simtul umorului si orice gonade ar putea sustine un zambet.
Vb, chip up, Alex

Grozav. Toata treaba asta mi-a dat o dusca de optimism asa incat am decis sa ies, in ciuda ploii, ca sa caut un store 3 si sa-mi inlocuiesc sim cardul pe care il cumparasem sambata, dar care nu functiona. Am google-it providerul de telefonie mobila si am gasit un magazin destul de aproape intr-un complex comercial pe Kingsland High Street. Ploia s-a oprit chiar inainte sa ies, asa ca l-am luat pe James si, intr-o jumatate de ora, nu numai ca am gasit magazinul, dar am si rezolvat cu cardul si eram inapoi.

O alta veste este ca ieri, in timp ca ma uitam plictisita pe Facebook, mi-am amintit ca Dinu si prietena lui Anca spuneau la un moment dat ca intentioneaza sa se mute in Londra pentru niste cursuri la care fusesera acceptati. Cum pe ea o am printre Friends dar nu am mai vorbit de secole i-am lasat un mesaj. Basic stuff de genul ce mai faceti, eu sunt in Londra, voi? Aseara ne-am prins online. Se pare ca locuiesc acum in nord undeva si ca urmeaza sa se mute curand in Vauxhall. Nu ma asteptam sa fie atat de dur aici, mi-a spus Anca. Amandoi isi cauta de lucru part time, pe langa scoala. Nu ma pot bucura nici de oras si nici de cursuri. Nu ma gandesc decat la supravietuire. Stiu prea bine ce vrea sa spuna. Am stabilit destul de vag sa ne vedem vineri seara…

Paria

Este deja clar ca nu voi primi primi raspuns la aplicatia online pentru self employment, desi exista optiunea asta pe site-ul guvernamental. Au trecut vreo doua saptamani de cand am trimis cererea si inca nimic. Sambata, Rei a incercat sa sune acel oficiu, dar telefonul fix nu este foarte stabil si conexiunea s-a tot intrerupt. Din cat a reusit sa vorbeasca un tip i s-a spus ca nu, nu pot obtine recunoasterea de self employed, atata vreme cat nu am un numar de asigurare sociala. Ceea ce e o tampenie. Initial la Jobcentreplus acum cateva saptamani imi spusesera ca mai intai trebuie sa devin self employed ca sa pot face urmatorii pasi. E un cerc inchis, ce mi se pare intentionat creat incat sa alunge imigrantii nedoriti.

Romania pe pasaport e o stigmata. Romania in portofoliul meu e un minus imens. Nimeni nu-mi raspunde la aplicatii, exceptand vreo doua mailuri care imi multumeau pentru CV, dar nici o invitatie pentru vreun interviu. Adevarul este ca ma simt descurajata. UK is ia foarte in serios bariera pentru romani si bulgari. Rei imi sugera mai demult sa caut sa fac ceva, orice, chiar si voluntariat, insa chiar si pentru asta e nevoie de niste acte doveditoare ca te poti autointretine.

Ca in orice tara europeana, dupa 3 luni sederea mea aici devine oarecum ilegala fara fiu una dintre cele trei variante: self- employed, self-sufficient sau studenta. Ca sa fiu recunoscuta ca entitate, sa am dreptul de-a plati taxe si mai ales dreptul la asistenta medicala e obligatoriu sa obtin un national insurance number. Dar tocmai aici e problema. Fiecare angajat guvernamental e bine instruit sa nu acorde asa ceva unui roman.

Azi m-a contactat Adina, o prietena a Doctorului, care incearca sa afle si ea de la statul britanic ce se poate face. Cautam solutii, iar in timpul asta eu imi petrec zilele explorand internetul, plimbandu-ma cu bicicleta sau facand ocazionale excursii la biblioteca din apropiere. Incep sa ma cam plictisesc. Din fericire Liviu a avut nevoie acum cateva zile de un ad pentru o revista de business si m-am aruncat asupra acestui mini proiect cu pofta de lucru. Dupa 2 zile i-am si predat ceva care mi-a placut mult. Primii mei bani produsi in cele doua luni cat au trecut de cand mi-am dat demisia de la Scala. Acum cautam o solutie sa-i si primesc sarind impedimentul birocratic – eu mi-am suspendat firma si nu mai pot taia facturi. In rest o ajut pe Rei la un website pentru Hansard si poate alte cateva materiale pentru societatea lor.

Mai nou Doc are o idee curajoasa. A aplicat pentru mai multe posturi universitare la Madrid si Barcelona si avem ideea asta vaga ca Spania ar fi o alternativa. Cum pe mine nu ma leaga nimic de nicaieri si sunt asa o frunza in vant as putea merge oriunde. Dar momentan Londra e casa mea. Macar de as putea incepe sa o simt in felul asta. La inceput in primele saptamani, cand strazile erau noi si totul era o experienta misto, chiar si simplul mers cu autobuzul, mi se parea ca ma voi putea integra perfect aici. Treptat, insa, incep sa simt ca Londra e doar un alt oras, cu oameni misto pe strada, true, si multe alte lucruri care imi plac, dar fara prieteni, fara un alt loc in care sa ma simt confortabil exceptand livingul asta cu vedere deasupra orasului si camera noastra. Ma rog, nu stiu cat de esentiale sunt toate astea. Prietenii ti-i faci oriunde probabil, daca ai abilitati sociale ascutite, ceea ce eu nu posed, dar in fine e teoretic posibil, se spune.

Prin urmare cum sunt? Destul de bine. Oarecum alone si cam razna. Banii mei sunt inca blocati pe contul romanesc si fara card nu ajung la ei. Dar in mod straniu incep sa ma obisnuiesc asa solitara si sesisez niste retineri peste nivelul meu obisnuit in fata oricarei persoane cu care trebuie sa dezvolt un dialog. Sunt seri cand simt asa chiar si fata de Rei. Libidoul meu a fost evaporat in atmosfera si Doc a constatat acum cateva zile ca eu intradevar nu rad absolut niciodata. Ok, pot sa zambesc, sa ranjesc, sa ma chitai, sa ma joc, dar nu rad niciodata cu toata gura, cu toti plamanii, stomacul si diafragma. Un Buster Keaton feminin. Cred ca nici nu stiu cum de fapt. Nu imi amintesc sa fii ras astfel in viata mea de adult.

Rainy mood

Luni dimineaţă cu ploaie. M-am trezit cu un cer gri dincolo de fereastră şi un mood mai degrabă dezumflat. Visasem ceva complicat din care îmi amintesc vivid un flirt intens cu o profesoară de engleză, care părea a fi cea pe care am avut-o în facultate, însă purtând o cu totul altă figură acum şi un stil mult mai mişto, apropiat poate de Polly Toynbee despre care am aflat prima dată săptămâna trecută de la Rei (fiind printre figurile feminine pe care le-am folosit în colajul pentru Women At The Top), dar apoi s-a întâmplat să citesc mai multe weekendul asta în Review, suplimentul de la Guardian.

Deci, mă visasem undeva într-o clădire care ar fi putut fi foarte bine Universitatea de Artă şi acolo această doamnă, trecută de patruzeci, la catedră, oprindu-mă să mă invite la ea acasă pentru o serie de cărţi pe care insista sa le parcurg. Toţi colegii mei ieşiseră deja, iar eu am acceptat să o însoţesc. Probabil aici am suprapus două episoade – unul fiind povestea de la Lux de vineri, în care îmi relata ce a făcut Mix la Timişoara cu testul Teofl, unde acea doamnă examinator super hot a invitat-o să dea lucrarea în cabinetul ei – cu unul mai vechi din facultate în care profesoara mea de engleză chiar m-a chemat în apartamentul ei de la Obor ca să-mi dăruiască nişte titluri, printre care 2 antologii americane gay.

M-am găsit în apartamentul doamnei profesoare intimidată, deşi în aer exista o evidentă tensiune. Acum suntem înapoi în vis. Locuia singură, însă deasupra plana un sentiment imediat al pericolului. Fără ca vreuna dintre noi s-o rostească ştiam amândouă că prezenţa mea acolo este împotriva eticii didactice, chestiune care mai degrabă adăuga la electricitatea dintre noi. Mi-am luat cărţile şi am ieşit, atentă să nu fiu observată de posibili ochi nedoriţi. Mai târziu în vis am înţeles ce refuzasem iniţial. Profa aceasta mă atrăgea teribil şi conştientizând treaba asta mi-am luat inima în dinţi. Ea părea să ma evite de atunci şi singurul mod în care aş fi putut sa o abordez era să o opresc pur şi simplu pe coridorul facultăţii. Am făcut-o sub un oarecare pretext şi atunci am spus şoptit ‘I need to meet you again’, însă m-am lovit de un zid neaşteptat de răceală, o încruntătură severă şi disiparea instantă a presupusei familiarităţi…

În cadrul următor mă văd pe mine pe marginea unei teren de sport, un gard din plasă de care mi-am lipit spatele şi sunt prinsă cu o mână deasupra capului, într-o poziţie adolescentină de primată plictisită. În cealalta mână am o ţigară. Fumez singură, privind norii, pe jumătate pierdută în chestionări asupra capacităţilor mele de a înţelege firea umană. Cealaltă jumătate este gândirea neordonată, semiraţională, năpădită de imagini ale profesoarei mele. Îmi împing vârful baschetului printr-unul dintre ochiurile de sârmă. Fumatul este interzis în perimetrul şcolii, dar tocmai asta mă stârneşte să fiu impertinentă.

Sunt suprinsă când simt o mişcare în raza mea periferală, dar nu-mi mişc capul. Ştiu, fără să mă gândesc la asta, că orele s-au terminat de ceva vreme şi pe aici ar trebui să fie pustiu. Ştiu, de asemenea, ca nu poate fi nimeni altcineva decât ea. A venit traversând terenul de sport şi s-a aşezat pe o bancă în spatele meu, orientată cu faţa spre teren. Între noi se află plasa de sârmă. Nici una nu rosteşte vreun cuvânt, dar după câteva minute lungi în care eu termin ţigara şi o strivesc în iarbă, ea e prima care vorbeşte: Mona, spune, te rog iartă-mă pentru mai devreme. Sunt lucruri care nu pot fi făcute altfel, chiar dacă ne dorim contrariul lor… Iar eu îmi rotesc ochii la acest început de predică şi mă gândesc: She’s mine!..

La opt şi jumătate mă trezeşte ceasul Doctorului. Ea mormăie frustrată, eu deschid ochii şi vad cerul gri. Ah, nu…

Am rămas în pat până târziu, după zece jumătate, cu unul dintre romanele lui Douglas Coupland, Jpod, pe care l-am împrumutat săptamâna trecută de la biblioteca locală.

Dark side

Traim intr-un cartier mare in zona nord estica a orasului. Hackney. Sunt aici London Fields, Victoria Park, Regent Canal care duce spre centru prin Shoreditch, apoi mai sunt zonele dubioase, dar eu uit mereu sa le privesc asa pentru ca un ghetto aici arata mult mai curat si mai ingrijit ca oricare strada din Militari. Emigranti, rase, triburi, etnii diferite la a doua sau a treia generatie. Un mix ca de statie spatiala in Star Wars. Si tot ca acolo uneori sunt divergente, diferente de stil si, in cazuri extreme, agresiune.

Anglia este o tara unde bunul simt are un inteles profund si chestia asta e ca un bun imediat asigurat si luat for granted. Aici, prin observatie si comparatie, inteleg cu adevarat diferentele culturale intre diversele nationalitati. Pot observa ce inseamna pentru fiecare respectul fata de celalat si imi e greu sa nu ajung sa trasez diferentele. Pentru ca ele exista si sunt extrem de vizibile. A le ignora inseamna sa ma preface. Si asta nu suport. Din fericire ce ma salveaza este ca nu cred ca individul este definit automat prin locul sau cultura in care s-a nascut.

In cartierul nostru cine vorbeste cel mai tare pe strazi sunt afrocaraibieni. Nu am vazut pe nimeni scuipand pe jos decat doi tipi negrii. In Primark am vazut femei grase si inchise pe culoare purtandu-si bretonul lipit cu gel de frunte si calcand in picioare literalmente haine rascolite in mod barbar si cazute pe jos. In autobuz, unii isi pornesc muzica din telefon la volum maxim zbarnaind decibeli stupizi din care oricum nu se intelege mare lucru.

In Liverpool, intr-un local in care ne oprisem sa luam micul dejun, un grup mare de chinezi, asezasera 3 mese una langa alta si faceau atata galagie incat Rei s-a ridicat si i-a cerut tipei de la counter sa faca ceva. Se tot ridicau in picioare ca sa se pozeze intre ei cu aparate mici si zoom mare, se foiau de colo colo si de cateva ori ne-au izbit masa fara ca macar unul sa se intoarca si sa isi ceara scuze. Din fericire dupa putin timp au plecat cu tot cu zgomotul lor chinezesc. Si mai sunt cei doi cu care locuim aici. Alan, cum isi zice tipul, ca landlord, isi impinge puterea la extrem. Ei nu curata niciodata, desi el intocmeste liste meticuloase cu randul fiecaruia si mai nou a inventat o amenda de 20 de pounds pentru cine nu face curatenie in tura inscriptionata pe avizier. Este absurd, in conditiile in care cei care au grija de locul asta sunt oricum Rei si Lawrence.

Si apoi cum se face ca localurile in care toaletele sunt cele mai neingrijite sunt cele indiene sau bengaleze?

Nu cred ca toate lucrurile astea sunt intamplari. Sunt diferente de educatie. Si sunt palpabile.

Pentru prima data sunt confruntata cu ceea ce ar putea fi numit rasism. Nu mi-as fi imaginat niciodata asta despre mine in conditiile in care toleranta mea merge foarte departe. Insa se opreste acolo unde bunul simt nu exista. Din Bucuresti a fost usor sa sustin niste principii teoretice. Educata in spirit comunist cu maxima ‘Pace intre popoare’, imi amintesc mereu desenele din copilarie cu lanturi de oameni din toate rasele tinandu-se de mana sub un cer peste care fluturau panglici cu Peace, Pace si Мир. Si in Bucuresti aveam o problema cu buna crestere in general, indiferent ca era ea romaneasca sau tiganeasca. Nu faceam diferenta. Aici o fac aproape in ciuda vointei mele.

Sunt foarte curioasa cum o sa evoluaeze in timp treaba asta.

Ziua Z

Acum e 13:13, hahaha, ce (ne)potriveala, sper sa nu fie de rau augur. De fapt nu rad. Am niste emotii gigantice cu fiecare minut care trece. Dintr-o data toata decizia asta ma loveste in plin. In mod tampit, poate, abia acum o simt in totalitate. Mai devreme spalam cateva farfurii si pahare ramase de aseara, cand am fost izbita de realizarea imediata a tot ce inseamna pasul major de acum. Paharele astea ale mele nu vor mai fi ale mele (dar ale cui?). Tot ce este aici va ramane in urma. Din nou flashuri cu apartamentul Monei din Mosilor, dupa plecarea ei. Eram acolo din nu mai stiu ce motiv, nu-mi mai amintesc cum de aveam si cheia. Mona ma rugase sa nu stiu ce. Poate sa verific daca ferestrele sunt inchise. Imi amintesc ca in chiuveta ramasesera vase nespalate si o tigaie cu urme de ochiuri. Imi mai amintesc o musca care se invartea bezmetica in dormitor. Si ca erau niste rufe in masina de spalat, in baie. Toate lasau impresia ca s-ar putea intoarce oricand si totusi nu a mai facut-o niciodata. Mici lucruri de-ale ei. Am spalat vasele si apoi m-am intins pe pat, in dormitor, incercand sa mi-o imaginez acolo, dar in acelasi timp ma simteam inconfortabil, ca o intrusa dubioasa. Cam asta si eram pana la urma. Naiva si inocenta, inchipuindu-mi convinsa ca sunt indragostita de ea. Sau poate chiar am fost pentru o vreme, in modul ala aproape lipsit de maturitate emotionala, cum am fost cel mai des. Un freak cu un crush nebunesc pentru aventura fostei mele prietene, fara nici un drept de-a simti ce am simtit. Ce copilarie mi se pare acum, dupa nici nu mai stiu cati ani. Imi e jena sa povestesc cum inainte sa ies as fi vrut sa-i mai simt ultima data mirosul. M-am intors la masina de spalat si am gasit acolo un tricou si un chilotel, pe care mi le-am apropiat de nas si am inspirat adanc. M-am asezat pe jos, pe gresie si am plans cateva minute. Dar pentru oricare motiv tampit, dupa amiaza aia mi-a ramas in minte ca unul dintre cele mai intense momente pe care il pretuiesc inca foarte mult.

Am terminat de impachetat mai devreme. O geanta de voiaj, gri cu niste flori roz absurde, de la sora-mea, in locul rucsacului mare la care ma gandisem initial si pe care, tocmai mi-am amintit, Mona il luase cu ea la Avignon atunci. In fine, modelul pare mai urat decat este in realitate. Luxa il declarase dragut de fapt. Apoi mai am o handbag, de umar, gri deschis, destul de incapatoare. Tricouri, jeansi, niste veste, flanele si hanorace, o jacheta, papuci de casa, bascheti, esarfe, cateva camasi, doua carti, tableta grafica, hardul extern de 500 mega, pda-ul htc, ipodul, stickul cu ultimele documente din agentie, epilatorul si placa de par pentru zilele ciufulite. Pasaportul, portofelul, oyster card-ul sunt puse in mica gentuta pe care am primit-o aseara de la Lux. Trusa de cosmetice. Si… atat. Vom trai acolo mostly din ce are deja Rei. Asta imi da un sentiment de nesiguranta cumva, dar stiu ca nu exista alternativa. Tot ce a insemnat confortul meu pana acum ramane in urma. Nu pot lua cu mine nici biblioteca mea de carti, nici canapeaua super confortabila, nici boxele, tv-ul plat cu diagonala de 98 cm, bucataria designed by me (asa cum este inclusiv mobilierul din dormitor si din living), nici cutitul meu preferat, canile si farfuriile unicat semnate de mine in fabrica la Sighisoara, covoarele moi, sau lampile cu abajurul de hartie. Totul ramane in urma. Si nu imipare rau obligatoriu. Deja le simt ca pe un capitol incheiat.

Cine vine insa este Căluţa, care mi-a ocupat cam jumatate din geanta de umar, insa ar fi fost de neconceput sa o las in urma. De asemenea nu pot lua laptopul asta vechi si rapciugos pentru ca este rupt si mai functioneaza doar printr-un miracol daca nu este miscat.

Dimineata am fost la banca ca sa ma ocup de ultimele aspecte financiare. In mod oficial acum am 3776 euro pe card, toata zestrea mea. Din cauza unor cheltuieli ce vor continua si dupa plecare am mai lasat in contul curent 4100 ron. Alti 3000 de ron se gasec intr-un cont cu scadenta in octombrie. So this is what I worth la 31 de ani. Vom vedea ce urmeaza.

Din apartamentul din Militari, Highway out!

’80s mood

Sambata singuratica. O zi de stat in vizuina, cum ii spunea Alina. M-am trezit de mai multe ori dimineata din reflex conditionat, insa nu aveam nici un motiv pentru care sa cobor repede din pat. Am ramas acolo osciland intre episoade de somn si huruitul unui camion care alimenta curent lucratorilor din strada. Din nou am visat-o pe Elisa, intr-un cadru care semana cu livingul casei unde am copilarit. Incerca sa ma provoace cu mici amanunte despre tripul pe care mi-l pomenise Mada in avion. Si ce daca I don’t really care about her, imi spunea referindu-se la Alx. Tu ai plecat de mult si nu ai nici un drept sa spui ceva despre asta. Ca de fiecare data cand o visez incerc un soi de incordare, de rezistenta, de pull and push si impresia puternica ca someday, somehow we will meet again sa despletim ghemul asta de sentimente amestecate pe care l-am lasat in urma. Ca de fiecare data ne atingem ca din intamplare, dar stiu ca nerostit exista o dorinta de a ne reconecta fizic. Cand ma trezesc sunt mai degraba annoyed pe visele astea si le dau drumul imediat. M-am tot intrebat de ce imi reapare atat de des figura ei si cred ca raspunsul este decizia mea de a ma muta in Londra, care urmeaza in anumite limite pasul pe care l-am facut acum trei ani cu Milano. Si tocmai pentru ca refuz sa fac paralela in starea de constienta unele imagini isi forteaza drumul afara in timpul noptii.

M-am ridicat sa fac pipi si sa beau apa de la robinetul din baie, apoi m-am intors in pat la noua. Prea devreme. Am readormit cu un vis nou.  Am mers la sora-mea si ei m-au lasat sa intru singura in dormitorul copilului. De cand ea ramasese insarcinata au decorat camera in nuante de verde crud, pana si patutul comandat online de la un producator italian. Deschid usa si vad un covor moale verde, trec de cateva piese de mobilier si acolo pe jos este fetita care pare sa doarma. Adancita in firele groasa si lungi ale covorului. Observ in jurul ei mai multe perechi de ochelari liliputani si cand ma apropii sunetul pasilor mei o trezeste. Strange ochii si ridica niste pumni micuti. Sunt uimita sa realizez ca pipaie dupa o pereche de ochelari si orbeste, natang incearca sa si-i puna la ochi, dar ii tot potriveste invers si ei nu stau. Ma apropii si ii pun eu unii, gandindu-ma ca e un pic ciudat sa vad un copil de numai o saptamana cu un asemenea accesoriu, dar cu noile progrese medicale nu stii niciodata. Deci ii aranjez in timp ce o ridic in fund cu o mana si ea spune nu astia cu lentila mov. Curios, nu mi se pare deloc deplasat ca vorbeste. Ii inlocuiesc ochelarii si o ridic in brate. Cine esti tu? ma intreaba. Sunt sora mamei tale, raspund eu. Nu te-am mai vazut pana acum, zice ea. Am fost plecata, dar acum am venit sa te vad. De ce? Pentru ca vroiam sa te cunosc. Ne plimbam prin camera care s-a transformat intr-un parc. Pe jos covorul a devenit iarba. Toata lumea se bucura, imi spune ea, dar or sa faca la fel cand fratiorul meu se va naste. O privesc intrebator. Peste doi ani, o sa-l cheme Silviu, incearca sa ma lamureasca. Tu vei ramane mereu preferata mea, mai zic eu si ne plimbam pana cand ma trezeste telefonul.

M-am sculat infometata si mi-am aranjat un mic dejun din branzeturi, piersici, castraveti de gradina si lipii calde de graham. Am mancat privind o emisiune despre meteoriti pe Discovery. Inca eram sleepy si de pe canapea am schimbat canalele pana am readormit. Eram dezbracata complet, afara era prea cald si nu aveam chef de nimic. Am visat marea. La doua m-am trezit in sfarsit plina de energie, am facut un dus, apoi am spalat toate vasele din bucatarie, am impaturit hainele aruncate aiurea si le-am pus in dulap si am pornit masina de spalat cu rufele adunate in timpul saptamanii. Dupa ce am inlaturat orice nu era la locul lui, am aspirat scrupulos prin tot apartamentul. Pe sub pat, canapele, fiecare raft, covor sau perna. Si, pentru ca de saptamani intregi nu mai inchid niciodata ferestrele si asta aduce un alt nivel de praf, am curatat bine parchetul si fiecare suprafata de mobilier. Fara pauza am intins prima masina de rufe si am pus o a doua, apoi m-am apucat sa curat ambele bai cu peria si buretele. La sfarsitul dupa amiezii apartamentul era luna si in loc de masa de seara am pregatit singurul lucru pe care il mai aveam in congelator. Fasole verde cu unt, dafin si marar pe care am mancat-o mai tarziu cu lipii prajite si un episod in reluare din Battlestar Galactica si un pahar de Cabernet Sauvignon din 2007.

La un moment dat am primit un mesaj de la Sam care ma invita afara cu bicicletele si am acceptat sa ies. Mi-am luat jeansii rupti, singurii curati in care sa nu mor de cald, baschetii, un tricou alb, palaria, manusile, mi-am prins filtrul Respiro si cand am vrut sa ies din casa am realizat ca portofelul meu nu e nicaieri. Probabil l-am uitat in agentie sau l-am pierdut de tot. Sunt, prin urmare, fara nici un ban si asta m-a enervat suficient de tare incat am renuntat sa mai merg afara. Am scotocit peste tot degeaba. Daca l-am pierdut intr-adevar va trebui sa imi refac cardul si buletinul. Horror.

So am mai schimbat niste canale, m-am masturbat cu o fantezie dubioasa in care Rei avea penis si pentru a treia oara azi am readormit pe canapea multumita sa lenevesc fara vreun stress imediat. M-am trezit la noua pe VH1 cu topul celor mai bune femei in muzica, care mi s-a parut destul de random, dar am fost foarte incantata sa o revad pe Pat Benatar care e hot, hot, hot si here I am now, cu pofta de mancare, dar fara nici un ban. Cred ca improvizez niste lipii cu dulceata de visine…

Poza de jewelflyt/flickr