În ceaţă

19:15. E deja întuneric în Bucureşti. Traversez sensul giratoriu de la Cora, apoi calea ferata şi intru în parcarea de la Plaza. Văd faruri de maşini şi lumini strălucitoare la distanţă ca nişte clustere în diverse culori. Deasupra sunt nori şi un început de ceaţă se strecoară printre maşinile din parcare. Azi a fost iaraşi o zi caldă pentru prima luna de iarnă şi vapori încep sa se condenseze deasupra oraşului. În urechi o piesă de la Ugress repeta la final cu voce joasă: ‘darkness… darkness… darkness…’. Mi se pare ca sunt ca un fluture de noapte atras de flăcări. Nu am ochelarii şi cum totul e conturat vag, în forme voalate, ma simt aproape high. Mă gândesc la rolul unui loc ca mall-ul în societatea de consum. Fie că îmi place sau nu, uneori ajung acolo, dar acum realizez clar ca nu-mi mai place chiar deloc. În seara asta, totuşi, mă voi întalni cu Luxa şi Didi pentru o ciocolata calda si un ceai la Starbucks. Un loc aproape de casă, am zis. Ajung prima. Cer un tall şi mă aşez pe unul dintre scaunele înalte la fereastră. Privesc spre parcare mai mult de un sfert de oră şi îmi las mintea să zboare aiurea. Fac asta foarte mult în ultima vreme, poate prea mult.

Mai devreme azi, am fost nevoita să-mi las ochelarii la un centru Optinova dupa un control oftalmologic în care s-a stabilit că dioptriile mele s-au dublat în ultimul an jumătate. De fapt, de ceva vreme aveam iaraşi probleme cu văzutul la distanţă, în plus misterioase dureri de cap. Miercuri seară, de pe rândul din spate la etaj, la Cinema Union, mi-a fost greu să disting trăsăturile tipului care prezenta în faţa ecranului filmul lui Jerzy Kawalerowicz din ‘61, Matka Joanna od aniolów. Azi am decis să fac în sfârşit un control basic. Iniţial stabilisem o consultaţie pentru mâine la CMU Semănătoarea, dar mamatrecuta pe la mine ’să mă vadă’ m-a convins să merg azi, ceea ce am şi făcut. I-am plătit unui tip care arăta foarte gay, apoi m-a examinat o tipa în halat alb. Rezultatul m-a descumpănit. -0,5 şi -1,25. Dupa un calcul rapid mi-am dat seama ca sunt obligata să-mi refac lentilele în Bucureşti – în Londra m-ar costa de două ori mai mult. Aşa ca le-am comandat, iar ei mi le-au promis pentru mâine seară. Asta înseamna că până atunci stau fără ochelari şi e straniu. Ameţitor, obositor un pic. High.

Joi seară sunt singură. Televizorul merge în fundal pe History Channel. Afară este şi mai multa ceaţă. Lânga mine am o nouă carte, începută luni. The Shipping News de Annie Proulx. Un Pulitzer for Fiction în 1994. Mişto

Olea

Ce placut este sa speli vasele… Apa calda fierbinte care iti absoarbe mainile. Fiecare obiect ca gandurile – selectate, sapunite, uneori frecate, clatite bine si asezate in scurgator, deasupra chiuvetei. Gandurile mele alearga, se ingramadesc in constient dandu-si coate ca niste adolescenti nerabdatori. Imi vin in cap prieteni, replici, zambete, deconectare, backgroundul din jurul fiecaruia. Neintelegeri. Furie. Diferente. Nevoia de solitudine. Deep space. Love. Love? Caut, filosofic, raspunsuri. Un pahar de vin rosu din soiul Shiraz crescut in Africa de Sud, profilul Frejei peste geamul care da spre luminile din strada Gabroveni. Fata Luxei prin norul de particule expirate incarcate de nicotina arsa in lumina verde din Control. Dana la ea in living, in pantaloni de casa, asezata la computer, dincolo de masuta joasa pe care se gaseste un exemplar din Scurta Istorie a Timpului a lui Hawking. Metafizici intentionate. Apoi Mixa pe digul de ciment al Lacului Morii, abia vizibila in intunericul de la miezul noptii. Luminile puternice de la terenurile de sport din Parcul Crangasi. Apa intunecata si, departe la orizont, de partea cealalta, o pata de noapte fara lumini, ca un abis. Sunt atrasa e voidul acela abstract. Privesc acolo minute in sir, in timp ce valuri mici lovesc placile de ciment. Vestul. Acum multi ani – abia incepusem liceul – urcam fiecare noapte de vara pe acoperisul de tabla, inca fierbinte dupa apus. Urcam o scara din lemn, facuta de bunica-miu si de acolo ma trageam in sus pe tabla de zinc pana in punctul cel mai inalt, aproape de unul dintre cosurile de soba. Intinsa pe spate priveam cum apar primele stele spre vest. Dragonul, Carul mare, Pegas si Cassiopeia. Andromeda spre nord deasupra luncii. Vestul peste campuri pe care le vedeam pana departe la marginea satului. Si in spatele meu estul, orasul. Bucuresti. Lumini, punctul rosu distinct de pe antena uriasa din Militari pentru avertizare aeriana. Alte constelatii pierdute in poluarea fotonica. Scorpionul. Pleiadele. Si tarziu de tot Capricornul, niciodata complet.

Farfuriile de caolin mixat in amestecul industrial de faianta fina, smaltuite cu o glazura de feldspat, imi parasesc mana pe rand in suportul de metal. Lustruite, sclipind de apa. Am mainile pline de clabuci de spuma. Urmeaza canile si o sticla patrata de ulei de masline. Inauntru are o ramurica de oregano pe care incerc sa o scot prin gatul stramt. Urme de ulei si frunzulite imi raman pe degete si mi se pare ca simt un soi de sange vegetal. ARN. Il simt familiar, de parca ar fi al meu si deodata ma gandesc ‘Imi este dor sa fiu copac’. Ca un fel de amintire revelatie. Am fost o data un maslin. Aproape simt in gura gustul salin al stancilor de calcar. Fructele mele negre pline de seva amara. Miscarea atat de lenta incat pare statica unei vieti de om. Unduirea.

Ascult Madame Butterfly a lui Puccini.

Vineri 13

Cel mai memorabil lucru pe care l-am retinut in sederea mea de o saptamana aici este ceva spus de Luciana aseara. Poate pentru multi nu face sens si pare chiar un pic ciudat ca asta sa-mi revina in minte acum. Ele erau la mine: Luxa, Mixa si Didi. E placut sa ne revedem. Vorbeam dupa masa, fiecare cu un pahar de pinot noir, de sleep paralysis si ne povestea, de fapt cred ca eram singura care o ascultam, de experienta ei cu treaba asta. Se trezise, creierul ei era constient si, lucida, se simtea legata, de fapt si mai imobila de atat. Nu reusea sa se miste. Imi imaginez ca e ca si cum te-ai trezi prinsa intr-un bloc de ciment. Imi pot imagina panica. Bog imi povestea de mult de tot despre asta si o data a scris ceva pe acel blog al lui, de mult abandonat probabil. Scrisorile pentru Mona... I miss those.

‘Am simtit atunci ca exista altceva dincolo. Ceva dincolo de camera mea sau de orasul asta.’ O alta dimensiune necunoscuta, infioratoare, in care suntem imersati toti. Nu mai stiu daca asta a spus ea in continuare, dar la asta m-am gandit eu. So, she felt it too… E o revelatie teribila, ingrozitoare pana in nucleul fiecarei celule care o compune. ‘Ce tare!’ am spus eu. ‘Ah, nu!’ a raspuns Luc. Dar eu nu ma refeu la spaima, ci le lucrul acela pe care l-a zarit. Acel dincolo. Ispaimantator, dar atat de fascinant.

E opt seara, vineri, 13, nu ca ar insemna ceva pentru mine treaba asta. Ma gandesc la teama. Tot aseara am vorbit de filme horror, de cosmare, miscari flash si miscari lente, entitati suspendate si simteam frica de a gandi dincolo de formele realitatii cum umple camera. The inconceivable. Nu ma refer la carnagii, blood, mizerii de-astea gore. Ma refer la teama de ceva-ul de dincolo care ar putea fi alive si constient la fel ca noi – spaima homo sapiens de orice forma de inteligenta non umana impregnata genetic? Si, again, nu ma gandesc nici la aliens.

Sunt imaginile astea pe care le visam repetat in copilarie. (Un sertar care nu se mai inchide. O sinapsa care nu se va deconecta niciodata.) Cerul noaptea vazut din gradina. E vara. Bolta e un albastru foarte inchis si formele copacilor si acoperisurilor se profileaza intunecate. Se vad constelatiile si intre ele stele de diverse dimensiuni luminoase desemnate numai cu un cod astronomic. De la nord la sud o dunga alburoasa ca o tusa blurata. Trebuie sa privesti cateva secunde pentru a o distinge. Pentru ca peste toate se proiecteaza imagini stranii, necunoscute, in culori de laser, verzi, albastru si mai rar rosu. Desene imense geometrice. Sau oare forme tridimensionale conturate ca intr-o axonometrie? Stiu ca sunt in afara atmosferei. Ma inspaimanta. E ceva de dincolo. Stiu asta instinctiv. Si se apropie…

Amintiri despre viitor

O zi caldă. Afară, într-un tricou şi o jachetă, mi se pare plăcut. Mă plimb printre blocuri, pe aleile pe unde obişnuiam să o scot pe Siada. Câţiva câini vagabonzi întinşi pe asfaltul din parcarea în care am încercat să o învăţ pe Mix să meargă cu bicicleta (şi nu am reuşit) îşi ridică capetele. Mi-e greu să nu o consider o zi ‘frumoasă’ deşi ştiu ce inseamnă 16 grade în noiembrie. Urşi polari înecându-se printre fragmentele calotei dezintegrate îmi răsar în minte. Uragane ecuatoriale. Palmieri în Bucureşti în urmatoarea jumătate de secol. Nu e improbabil. Unde mă voi afla atunci? Îmi las mintea să brambureze. Viitorul pesimist. Prea adânc imprimat în mine ca să mai pot vedea altfel. Ca un cronicar medieval înaintea anului 1000, ca un evanghelist deprimat – viziunea mea este una întunecată. Dar mai ştiu că sunt şanse să nu eşuăm în dezastre, că viaţa este una dintre cele mai puternice forţe din univers. Am încetat să mai fiu o militantă pentru ’salvarea planetei’. E mai confortabil să-mi rămân fidelă principiilor în care m-am autoformat, chiar dacă cei din jurul meu nu o vor face. Poate am renunţat la naivitatea de a crede că aş putea vreodată să schimb ceva. Lucrurile evoluează singure şi schimbările intervin treptat când condiţiile sunt propice, aşa cum celulele se schimbă în corp şi eul este un nou eu în fiecare zi. Marile schimbări sunt doar momente colective de conştientizare.

“În doi ani vrem să ne facem casă”, spune sora-mea. La pădure, unul dintre acele terenuri moştenite de la bunică-miu, unde mergeam să săpăm porumbul primăvara, când eram mică. Unul dintre ele îmi aparţine, însă ştiu, aşa cum am ştiut întotdeauna instinctual că eu nu voi locui niciodata acolo. Mi-e greu să o privesc în ochi. În familia noastră relaţiile sunt ciudat de reci-calde, discontinue, foarte rar empatice. Psihotice. Copilul ei a adormit în dormitorul mic, pe care acum mai mulţi ani îl împărţeam cu Rica, în ultima parte a relaţiei noastre, pe când eram încă studente amândouă. O fetiţă minusculă de numai trei luni şi jumătate cu ochii albaştrii, ca nimeni dintre noi. Următoarea generaţie…

Sunt uimită în faţa acestui claim uman de-a poseda. De a lăsa urme, urmaşi. A construi o casă, a da naştere, a-ţi perpetua informaţia genetică. Dintr-un motiv obscur sunt incapabilă a fi una dintre ei, iar motivul principal este că eu nu-mi doresc să las ceva aici. I used to, but not anymore. Am o viaţă, versiunea Mona Petre, pe care nu mai ţin sa o definesc orice ar fi ea: un nivel, o experienţă materială esenţială – sunt tot atâtea ipoteze câţi indivizi… La un moment dat Mona Petre va dispărea şi gândul ăsta îmi creează un sentiment de linişte interioară. Nimic în urma mea. No mess let behind.

Soră şi soră. La opt ani ştiam ca va fi aşa, când ea desena numai prinţese, iar eu preferam să-mi petrec timpul învăţând pe dinafară capitalele celor 137 de ţări recunoscute oficial în Statele Lumii de la a la z, ediţia 1975. Am ştiut ca va fi aşa şi la cinsprezece. Şi la treizeci… În seara asta, noi două în bucătăria ei suntem legate printr-o origine comună. Nimic altceva. Sora mea mai mică este o soţie şi o mamă cu planuri precise asupra viitorului. Iar, cu acelaşi look de studentă eternă, sunt o şomeră intenţionată în căutarea unor himere. Iar ce simt acum nu este nici invidie, nici admiraţie, ci o profundă uimire.

Vineri

Credeţi că a sunat cineva de la Consulat, în ciuda a ce mi-a spus acea femeie plătită din bani publici şi inclusiv din ai mei? Bineînţeles că nu. E vineri după amiază şi Rei i-a contactat în locul meu de la biroul ei. Noi nu avem un fix aici şi pe sim nu stiu ce credit mai am. Titlul de călătorie e gata, i-a răspuns cineva. Dar acum e prea târziu sa merg să-l iau, pentru ca oficiul se va închide la patru.

Ieşim la film de vineri seara. Deşi e înnorat o sa ies cu James.

Româneşti

Consulatul român, îmi spune Google Maps, se alfă în Kensington, undeva în vestul oraşului, aproape de Hyde Park. La unşpe ies din casă. Mă gândesc să iau trenul de la London Fields Station şi, pentru că nu ştiu precis câte mijloace de transport am să folosesc (nu există o linie directă), intenţionez să-mi iau una dintre acele cartele valabile pentru o zi întreagă. Zona 1 şi 2 – 5 lire şi 60 de pence sau penişi cum le spunem noi.

În tren citesc din The Year of the Flood, ultimul roman al Magaretei Atwood pe care l-am început vineri seară. Foarte mişto, deşi o altă distopie scary. În ultima vreme pare că numai în asta mă ţin. Dar îmi place Toby şi, deşi romanul de la bibliotecă (nou nouţ, abia l-au primit şi am fost prima care l-a rezervat sau poate au cumpărat ei mai multe exemplare decât numărul de bookings) este greu, îl car cu mine în traista mea neagră de pânză. O cărămidă din celuloză cu coperţi tari de carton. Cobor la Liverpool Street Station şi îmi iau cartela de la un domn colorat, apoi iau scările în jos pentru metrou şi găsesc imediat Circle Line; mie îmi trebuie linia în sensul invers acelor de ceasornic, trenul e deja la platformă şi mă grăbesc. Doisprezece staţii care trec imediat – mă bucur pentru că în metrou e cald şi oricum prea aglomerat.

Pe Kensington High Street nimeresc direcţia corectă, fără să mă folosesc încă de hartă şi merg şi merg survolând numerele de pe clădiri. La un moment dat mă gândesc să îmi iau un latte de undeva, dar chiar atunci zona se transformă şi dau numai de magazine iraniene care vând fructe şi au anunţuri din neon cu iranian caviar, apoi un gard lung de cărămidă, fără însemne sau reclame pe el, care nu se mai termină. Ah, 344, iată. O clădire roşie pe care o recunosc din poza de pe google. Mă apropii şi întradevăr sunt unde trebuie, un anunţ în limba română imprimat pe o jumătate de A4, lipit în uşă cu scoci, îmi confirmă. Scrie Accesul la consulat se face prin intrarea din Addison Rd.

Ocolesc clădirea, intru pe o poartă de metal şi mă găsesc imediat într-o încăpere mare cu scaune pliabile aşezate în şiruri pe mijloc. Pe pereţi sunt anunţuri în limba română, printate pe coli de hârtie A4, nişte afişe urâte care explică drepturile muncitorilor români şi câteva reproduceri ieftine, dar în ramă, cu peisaje din România. În sală sunt exact unsprezece bărbaţi în floarea vârstei cum ar veni, doi moşi, doi adolescenţi plictisiţi, şase femei şi şase copii mici de tot, dintre care doi în cărucior. Precizia îmi este facilitată de faptul că la biroul de informaţii, sau ce banuiesc eu că ar fi aşa ceva, nu se află nimeni. În fundul încăperii de văd 3 ghişee, dintre care unul singur este deschis şi acolo sunt îmbulziţi cei mai mulţi dintre cei aflaţi în sală. În timpul ăsta ambii copilaşi din cărucior urlă cât îi ţin plămânii. Mă aşez, bineînţeles la coadă la ghişeu, trec zece minute şi nu se întămpla nimic. Funcţionara, genul sexi într-o cămaşă satinată verde smarald se aude prin microfon în toată încaperea în timp ce-i explica unui tip ce trebuie să facă ca să intenteze un proces de divorţ. E nevoie să-i repete de cinci sau şase ori. Între timp mai sună nişte telefoane, deşi pe uşa este scris mare va rugam închideţi-va telefoanele. Nişte ritmuri orientale. O ţigancă cu cărucior şi un plod de vreo trei anişori sare rândul şi explică: da’ io ce să-i fac doamnă, daca nu stiu unde e?! că m-a lăsat borţoasă şi a fugit. ce? io nu aş vrea să ştiu? Lumea din sală schimbă priviri amuzate, de fapt chiar râd româneşte. Din nou îmi lipseşte simţul umorului.

În sfârşit cineva apare la biroul de la intrare, las coada de la ghişeu, unde nu se întămpla nimic, şi mă grăbesc acolo. O tânăra îi explica cuiva care a ajuns acolo înaintea mea ce trebuie făcut pentru eliberarea unui titlu de călătorie. Trag cu urechea într-un mod prea evident aparent pentru că tipa se întoarce spre mine şi mă întreabă eu ce doresc. Îi spun ca doresc acelaşi lucru, între timp cealaltă persoană pleacă şi acum am toată atenţia funcţionarei. Îi explic ce s-a întâmplat, îi arăt şi raportul de la poliţie şi o copie după buletin pe care o am de la şcoală. Mi-am amintit ieri că îmi făcuseră o copie şi i-am cerut secretarei o copie după copie. Mi se înmâneză două hârtii, pe care trebuie să le completez cu numele, adresa, etc, apoi sunt sfătuita să iau un loc în sală. Mă aşez. Între timp populaţia din încăpere s-a schimbat oarecum, a dispărut ţiganca cu copii, dar au mai apărut două cupluri, fiecare cu propriul bebeluş. Curând începe un concert de mini monştrii. Pe scaunul meu, încerc să citesc, întrebându-mă cum îmi va veni rândul. Nu există nici un queueing system şi toată lumea pare sa se îngrămădească în faţă. Ei, uite treaba asta este ceva ce detest din tot sufletul. Aştept încercând să mă lamuresc cum merg lucrurile, dar pare ca nimeni nu mă va observa acolo pe scaun aşa că mă ridic şi mă aşez la coada informă.

Vor trece două ore până când funcţionara de smarald e gata să-mi primească cererea.În timpul acesta bărbaţii români – descurcăreţi ca întotdeauna- s-au tot băgat în faţă. În spatele meu concertul de copii pişati pe ei, sau numai somnoroşi, s-a ridicat în decibeli până la limite insuportabile. Cel puţin pentru mine. În faţa ghişeului totul a fost rezolvat apoi în cinci minute sau poate mai puţin. Am anunţat că doresc să fac o plângere pentru modul în care decurg lucrurile în consulat şi tipa a fost extrem de deranjată. Apoi mi-a preluat hârtiile, eu am plătit 30 de lire pentru identificare şi mi s-a spus că voi primi un telefon într-o zi sau două. Asta înseamna că va trebui să revin în gaura aia de iad.

Am ratat astfel şi cursul de dupa amiază şi am avut nevoie de câteva ore în care să-mi revin din starea aia de frustrare până la implozie. Restul zilei l-am petrecut în Hyde Park, unde am citit până la apus, iar seara am terminat cartea într-o cafenea Costa pe New Oxford Street, unde m-am oprit ca să evit rush hour-ul de seară.

 

 

Planuri de sărbători

Sărbătorile – ce complicaţie. Atâta caz legat de o chestie care personal nu-mi transmite nimic. Un moment fixat în calendar de o religie în care am fost botezata fără consimţământul meu şi de care m-am dezis imediat ce am crescut suficient de mare încât să iau o decizie asupra spiritualităţii proprii. În plus o explozie de tâmpenii comerciale favorizate de societatea consumistă. Cele mai multe Crăciunuri de care îmi amintesc le-am petrecut singură, prietenii mei, studenţi în Bucureşti cei mai mulţi, întorcându-se pe la casele părinţilor lor răspândite în toată ţara. Deci o zi şi o noapte ca oricare alta, poate doar mai puţin populată. Oameni care au nevoie de un pretext sa-şi ofere lucruri, să afişeze zâmbete, să mănânce ca porcii, sau să-şi facă ‘curăţenia generală’ prin case. Un pretext să-ţi vizitezi părinţii şi aşa mai departe.

Ei, dar desigur ca vederile mele nu sunt împărtăşite de toată lumea. Ştiu, ştiu şi nu vreau să încep vreo polemică. Unora le plac brazii ucişi, expuşi în sufragerie cu amestecătura aia kitchoasă de culori şi sclipiciuri, le plac cadourile ieftine şi alergătură pentru ele prin magazine aglomerate, artificiile, cozonacii, Moş Crăciun brodat, printat, modelat, agăţat, costumat, le place şoriciul şi salata de boeuf. Mă opresc aici.

Eu şi Rei avem o problemă legată de aceste sărbători. Conform unei promisiuni vechi, ea e decisă să-şi petreacă Crăciunul la Iaşi, cu rudele şi familia, o adunătură de neamuri pe care nu le-a mai văzut de ani buni. M-a invitat acolo, însă cu delicateţe am refuzat. Nu mă văd printre mătuşi şi veri, drept aia cu cu care umblă Doctorul, în condiţiile în care, desigur, cea mai mare parte a familiei nu are nici un habar ca ea e gay şi evident şi eu. So, î’m skipping it.

Iniţial mă gândisem să merg totuşi în Bucureşti, însă acum câteva zile am realizat că cea mai mulţi dintre prietenii mei vor fi prin alte părţi, în ţară sau în afara ei. Ar avea rost deci să plătesc un bilet de avion pentru o săptămână solitară acolo, când pot avea una aici bine mersi?

Rei e cam dezamăgită, căci în felul ăsta nici măcar Anul Nou nu l-am putea petrece împreună, dar eu nu vad lucrurile chiar atât de în tragic. Am putea celebra unul doar al nostru după aceea, nu?

Vom vedea…

No laurels

Am impins unul dintre fotolii in fata usii deschise larg spre terasa. Un paralelogram din lumina ma delimiteaza de restul camerei. Port doar un tricou alb si soarele e inca atat de fierbinte incat pare a fi o luna la sfarsitul verii. Lumina se reflecta in monitor si abia reusesc sa disting formele din pixeli. Imi tin ochii mijiti, ascult random The Cinematic Orchestra si, desi nici macar nu e trecut de pranz inca – mai sunt cateva minute pentru asta, sunt cuprinsa de-o toropeala careia sunt aproape tentata sa-i cedez.

Ma simt intr-un fel numb. As vrea sa pot sta aici un secol, sau mai mult de atat – un mileniu, fara sa fiu intrerupta de altceva. As vrea sa fiu un copac in proces de fotosinteza. Sa nu ma mai ridic vreodata pentru o cana cu apa, o mana de struguri, sau pentru un interviu la banca pentru un personal account. As vrea sa inchid ochii in lumina si sa ma disipez imersata in valul de fotoni. Este cineva acolo sus? Zeus, ai putea sa arunci asupra mea aceeasi vraja care a ajutat-o pe Daphne in fata lui Apollo?

Desi au trecut numai doua luni de cand traiesc in Londra, in mod straniu toata povestea asta pare sa fie cu mult mai veche de atat. Mai veche si decat celelalte 5 luni de dinainte. In afara unei vieti organizate de un program de la zece la sase, timpul meu are o alta fluiditate. A incetat sa fie liniar si uneori uit cu totul sirul zilelor. Ca sa imi amintesc trebuie sa ma gandesc intens. 11 octombrie, botezul nepotelei mele, Eva, la care nu am putut fi prezenta. Nu ca ar insemna ceva in sine treaba asta. Doar un ritual crestin oricum prea departe de spiritul meu. 12 octombrie, ziua Ioanei. Un mesaj pe Facebook si cam atat. La multi ani, Rica. Mi-e dor de tine in ciuda Atlanticului. Ah, si tot astazi va trebui sa dau testul de limba vorbita inainte sa incep cursul de engleza. Candva pe la ora trei in Islington. De aici, acum, mi se pare un viitor extrem de indepartat… Dimineata la intalnirea cu un reprezentant HSBC, mi-a fost refuzata din nou aplicatia pentru un cont bancar. Motivul – nu locuiesc de suficient timp in UK… As vrea sa adorm in lumina asta si sa ma trezesc mult mai tarziu. Intr-o alta vara poate.

Mici bariere care se aduna in fiecare zi. Caramizi pentru un zid britanic. Un sistem care ma respinge. Iar eu fac eforturi uriase sa nu incep sa-l resping inapoi.

Cand inchid ochii as putea fi oriunde. Pe Strada Altarului 18, in Soseaua Virtutii 11, pe Via Roma 7, sau Clarence Road 98. Sau poate Calle Angelines 12. Fragmente de amintiri si de stari de suprapun. Eu am opt ani, optispe si douazeci si opt. Toate deodata. Si abia cand deschid ochii si verific ceasul imi amintesc ca am aproape treizeci si doi de ani si locuiesc acum pe Mare Street in Hackney, in zona doi a Londrei. 12:51. Mai am o ora doar pentru mine…

Marţea optimistă

A plouat si astazi toata dimineata. Ascult din nou Tchaikovsky de la masa din living cu toata panorama orasului sub capacul de nori. Insa azi sunt mai plina de un ceva. M-am trezit devreme, am citit vreo ora, apoi am trecut prin ritualul meu matinal semi autist. Zic autista dupa ce mi-am contemplat un pic comportamentul recent: poor social skills, the ability to obsess on anything repetitive, paranoia and the sense of continually being judged and measured. In plus, faptul ca nu prea suport atingerile sau dialogurile obligatorii cu strangers…

Am inceput prin a face patul perfect, militareste, am impaturit tricourile noastre de dormit si pantalonii de pijama care au mers in sertarele fiecareia, hardul extern in sertarul lui, cablul plus stecherul in cutia cu fire, canile de ceai in masina de spalat vase din bucatarie si jeluzele verticale deschise pana la capat si indreptate in unghi de 90 de grade. Apoi un dus lung. In timpul asta Pino isi termina exercitiile de inviorare pe parchetul din living. Cand imi uscam parul, el a iesit strigandu-mi ciao-ciaoooooo-ul lui obisnuit.

Dupa unspe fara un sfert raman singura si tot apartamentul imi aparttine. In jeansi, tricou si flanela ma mut in living, unde mai intai deschid laptopul si, pana cand sistemul de operare se incarca, intorc camera de luat vederi si pun apa pentru ceai. Cred ca am uitat sa mentionez camera pana acum. Pino, fost IT-ist, are aceasta paranoia cu posibilitatea ca noi sa fim vreodata jefuiti. Prin urmare exista doua camere video care functioneaza non stop. Una in living si una in dormitorul lui. In fiecare dimineata, exceptand cele in care uit complet de ea, intorc camera cu obiectivul spre fereastra. Stiu ca suna relativ freaky, dar sincer nu ma deranjeaza atat de tare.

Intre timp am news. Adina mi-a fixat ieri un nou interviu cu biroul pentru national insurance number pe 29 octombrie. De data asta sunt mai bine pregatita sa ii fac fata functionarului care va sari sa-mi puna palma in piept. Azi dimineata am primit prin posta prima factura care are numele meu pe ea. Este o dovada foarte importanta ca locuiesc in Londra si imi deschide calea spre alte cateva lucruri. Primul este posibilitatea de-a avea un cont bancar in UK, iar celalalt de-a ma inscrie la un medic de familie (aici ramane sa investighez ceva mai mult). Dincolo de dovada de locuinta insa mai am nevoie sa demonstrez ca voi lucra in UK, fara sa cer beneficii de la stat sau sa incerc sa ma angajez (chestiune ilegala). Treaba asta e tricky si tine de judecata subiectiva a functionarului pe care trebuie sa-l conving ca nu vreau sa comit nici o ilegalitate, ci intentionez sa lucrez ca freelancer. I-am scris un mail ieri lui Alex in care i-am explicat tot si i-am cerut sa ma ajute cu o scrisoare de recomandare in care sa se prezinte ca un eventual client interesat de serviciile mele creative. Azi dimineata am primit mailul lui:

‘Buna Mona,
O sa itzi fac atunci o scrisoare / contract ca sa le inchizi gura. Si da, ordinea e NI number intai, si dupa treaba aia cu self employed. E si pe net treaba asta, si da, birocratii sunt idioti in mod universal: cred ca ii cloneaza undeva, pe ascuns, si dupa aia le extirpa simtul umorului si orice gonade ar putea sustine un zambet.
Vb, chip up, Alex

Grozav. Toata treaba asta mi-a dat o dusca de optimism asa incat am decis sa ies, in ciuda ploii, ca sa caut un store 3 si sa-mi inlocuiesc sim cardul pe care il cumparasem sambata, dar care nu functiona. Am google-it providerul de telefonie mobila si am gasit un magazin destul de aproape intr-un complex comercial pe Kingsland High Street. Ploia s-a oprit chiar inainte sa ies, asa ca l-am luat pe James si, intr-o jumatate de ora, nu numai ca am gasit magazinul, dar am si rezolvat cu cardul si eram inapoi.

O alta veste este ca ieri, in timp ca ma uitam plictisita pe Facebook, mi-am amintit ca Dinu si prietena lui Anca spuneau la un moment dat ca intentioneaza sa se mute in Londra pentru niste cursuri la care fusesera acceptati. Cum pe ea o am printre Friends dar nu am mai vorbit de secole i-am lasat un mesaj. Basic stuff de genul ce mai faceti, eu sunt in Londra, voi? Aseara ne-am prins online. Se pare ca locuiesc acum in nord undeva si ca urmeaza sa se mute curand in Vauxhall. Nu ma asteptam sa fie atat de dur aici, mi-a spus Anca. Amandoi isi cauta de lucru part time, pe langa scoala. Nu ma pot bucura nici de oras si nici de cursuri. Nu ma gandesc decat la supravietuire. Stiu prea bine ce vrea sa spuna. Am stabilit destul de vag sa ne vedem vineri seara…

Paria

Este deja clar ca nu voi primi primi raspuns la aplicatia online pentru self employment, desi exista optiunea asta pe site-ul guvernamental. Au trecut vreo doua saptamani de cand am trimis cererea si inca nimic. Sambata, Rei a incercat sa sune acel oficiu, dar telefonul fix nu este foarte stabil si conexiunea s-a tot intrerupt. Din cat a reusit sa vorbeasca un tip i s-a spus ca nu, nu pot obtine recunoasterea de self employed, atata vreme cat nu am un numar de asigurare sociala. Ceea ce e o tampenie. Initial la Jobcentreplus acum cateva saptamani imi spusesera ca mai intai trebuie sa devin self employed ca sa pot face urmatorii pasi. E un cerc inchis, ce mi se pare intentionat creat incat sa alunge imigrantii nedoriti.

Romania pe pasaport e o stigmata. Romania in portofoliul meu e un minus imens. Nimeni nu-mi raspunde la aplicatii, exceptand vreo doua mailuri care imi multumeau pentru CV, dar nici o invitatie pentru vreun interviu. Adevarul este ca ma simt descurajata. UK is ia foarte in serios bariera pentru romani si bulgari. Rei imi sugera mai demult sa caut sa fac ceva, orice, chiar si voluntariat, insa chiar si pentru asta e nevoie de niste acte doveditoare ca te poti autointretine.

Ca in orice tara europeana, dupa 3 luni sederea mea aici devine oarecum ilegala fara fiu una dintre cele trei variante: self- employed, self-sufficient sau studenta. Ca sa fiu recunoscuta ca entitate, sa am dreptul de-a plati taxe si mai ales dreptul la asistenta medicala e obligatoriu sa obtin un national insurance number. Dar tocmai aici e problema. Fiecare angajat guvernamental e bine instruit sa nu acorde asa ceva unui roman.

Azi m-a contactat Adina, o prietena a Doctorului, care incearca sa afle si ea de la statul britanic ce se poate face. Cautam solutii, iar in timpul asta eu imi petrec zilele explorand internetul, plimbandu-ma cu bicicleta sau facand ocazionale excursii la biblioteca din apropiere. Incep sa ma cam plictisesc. Din fericire Liviu a avut nevoie acum cateva zile de un ad pentru o revista de business si m-am aruncat asupra acestui mini proiect cu pofta de lucru. Dupa 2 zile i-am si predat ceva care mi-a placut mult. Primii mei bani produsi in cele doua luni cat au trecut de cand mi-am dat demisia de la Scala. Acum cautam o solutie sa-i si primesc sarind impedimentul birocratic – eu mi-am suspendat firma si nu mai pot taia facturi. In rest o ajut pe Rei la un website pentru Hansard si poate alte cateva materiale pentru societatea lor.

Mai nou Doc are o idee curajoasa. A aplicat pentru mai multe posturi universitare la Madrid si Barcelona si avem ideea asta vaga ca Spania ar fi o alternativa. Cum pe mine nu ma leaga nimic de nicaieri si sunt asa o frunza in vant as putea merge oriunde. Dar momentan Londra e casa mea. Macar de as putea incepe sa o simt in felul asta. La inceput in primele saptamani, cand strazile erau noi si totul era o experienta misto, chiar si simplul mers cu autobuzul, mi se parea ca ma voi putea integra perfect aici. Treptat, insa, incep sa simt ca Londra e doar un alt oras, cu oameni misto pe strada, true, si multe alte lucruri care imi plac, dar fara prieteni, fara un alt loc in care sa ma simt confortabil exceptand livingul asta cu vedere deasupra orasului si camera noastra. Ma rog, nu stiu cat de esentiale sunt toate astea. Prietenii ti-i faci oriunde probabil, daca ai abilitati sociale ascutite, ceea ce eu nu posed, dar in fine e teoretic posibil, se spune.

Prin urmare cum sunt? Destul de bine. Oarecum alone si cam razna. Banii mei sunt inca blocati pe contul romanesc si fara card nu ajung la ei. Dar in mod straniu incep sa ma obisnuiesc asa solitara si sesisez niste retineri peste nivelul meu obisnuit in fata oricarei persoane cu care trebuie sa dezvolt un dialog. Sunt seri cand simt asa chiar si fata de Rei. Libidoul meu a fost evaporat in atmosfera si Doc a constatat acum cateva zile ca eu intradevar nu rad absolut niciodata. Ok, pot sa zambesc, sa ranjesc, sa ma chitai, sa ma joc, dar nu rad niciodata cu toata gura, cu toti plamanii, stomacul si diafragma. Un Buster Keaton feminin. Cred ca nici nu stiu cum de fapt. Nu imi amintesc sa fii ras astfel in viata mea de adult.