Vineri 13
Cel mai memorabil lucru pe care l-am retinut in sederea mea de o saptamana aici este ceva spus de Luciana aseara. Poate pentru multi nu face sens si pare chiar un pic ciudat ca asta sa-mi revina in minte acum. Ele erau la mine: Luxa, Mixa si Didi. E placut sa ne revedem. Vorbeam dupa masa, fiecare cu un pahar de pinot noir, de sleep paralysis si ne povestea, de fapt cred ca eram singura care o ascultam, de experienta ei cu treaba asta. Se trezise, creierul ei era constient si, lucida, se simtea legata, de fapt si mai imobila de atat. Nu reusea sa se miste. Imi imaginez ca e ca si cum te-ai trezi prinsa intr-un bloc de ciment. Imi pot imagina panica. Bog imi povestea de mult de tot despre asta si o data a scris ceva pe acel blog al lui, de mult abandonat probabil. Scrisorile pentru Mona... I miss those.
‘Am simtit atunci ca exista altceva dincolo. Ceva dincolo de camera mea sau de orasul asta.’ O alta dimensiune necunoscuta, infioratoare, in care suntem imersati toti. Nu mai stiu daca asta a spus ea in continuare, dar la asta m-am gandit eu. So, she felt it too… E o revelatie teribila, ingrozitoare pana in nucleul fiecarei celule care o compune. ‘Ce tare!’ am spus eu. ‘Ah, nu!’ a raspuns Luc. Dar eu nu ma refeu la spaima, ci le lucrul acela pe care l-a zarit. Acel dincolo. Ispaimantator, dar atat de fascinant.
E opt seara, vineri, 13, nu ca ar insemna ceva pentru mine treaba asta. Ma gandesc la teama. Tot aseara am vorbit de filme horror, de cosmare, miscari flash si miscari lente, entitati suspendate si simteam frica de a gandi dincolo de formele realitatii cum umple camera. The inconceivable. Nu ma refer la carnagii, blood, mizerii de-astea gore. Ma refer la teama de ceva-ul de dincolo care ar putea fi alive si constient la fel ca noi – spaima homo sapiens de orice forma de inteligenta non umana impregnata genetic? Si, again, nu ma gandesc nici la aliens.
Sunt imaginile astea pe care le visam repetat in copilarie. (Un sertar care nu se mai inchide. O sinapsa care nu se va deconecta niciodata.) Cerul noaptea vazut din gradina. E vara. Bolta e un albastru foarte inchis si formele copacilor si acoperisurilor se profileaza intunecate. Se vad constelatiile si intre ele stele de diverse dimensiuni luminoase desemnate numai cu un cod astronomic. De la nord la sud o dunga alburoasa ca o tusa blurata. Trebuie sa privesti cateva secunde pentru a o distinge. Pentru ca peste toate se proiecteaza imagini stranii, necunoscute, in culori de laser, verzi, albastru si mai rar rosu. Desene imense geometrice. Sau oare forme tridimensionale conturate ca intr-o axonometrie? Stiu ca sunt in afara atmosferei. Ma inspaimanta. E ceva de dincolo. Stiu asta instinctiv. Si se apropie…
i felt it too. cu multi ani in urma, vreo 6 sau 7, am experimentat ceva asemanator doar ca nu la trezire, ci imediat inainte de instalarea somnului. luciditate deplina, imposibilitatea miscarii si revelatia acelui ceva de dincolo, dintr o suprarealitate, sau mai degraba dintr o subrealitate, din moment ce totul parea cumva familiar, parea evident ca acel ceva fusese intotdeauna acolo dedesubt, dar perfect ascuns, de neatins cu simturile, cu intelectul sau macar cu imaginatia… poate ca ar fi trebuit sa spun mai degraba “cineva” si nu ceva, din moment ce am simtit cu certitudine ca ceea ce percepeam era impregnat cu constiinta, o constiinta dincolo de bine si de rau, si totusi periculoasa cumva… de unde venea pericolul, nu am realizat nici atunci, si nu mi dau seama nici acum, dar stiu ca am gandit ca trebuie sa fiu foarte foarte calma si sa astept ca totul sa se termine, si ca doar asa voi fi in siguranta. am intuit ca cea mai mica manifestare a fricii m ar fi aruncat undeva si mai adanc, si mai inspaimantor. m a ajutat cumva atunci si faptul ca o prietena foarte buna imi povestise de cateva ori de experiente asemanatoare si cum trecea ea peste el. e ciudat…ei i s a intamplat de cateva ori, mie doar o data, si au trecut atatia ani de atunci si nu s a mai repetat. cel mai frustrant este ca, desi probabil cea mai importanta experienta a vietii mele legata de sub si supra realitati, e o intamplare de care in cea mai mare parte a timpului nu mai sunt constienta. merci ca mi ati reamintit
freeeeakyyy!
poate ca romania nu iti face chiar asa de bine cum pretindeam, after all…
Nu, nu. E ok. Ma simt genial în Bucureşti. Mă trezesc târziu, după ora englezească, apoi alerg pe la diverse instituţii, iar serile si după amiezile merg prin o mulţime de locuri. Zilele astea au trecut fantastic de repede. Mi-a plăcut!