Back in town

Îmi ridic capul din carte şi privesc prin geamul autobuzului. Condens. Abur. Ceaţă. E târziu. Trecut de unsprezece seara. În romanul meu personjele se expun pe rând, fiecare capitol un punct de vedere: Elisabeth, Nate, Lesje, apoi de la început, dezvăluind un triunghi complicat, fiecare pagina un detaliu în plus. O poveste care îmi place, deşi nu se întâmplă nimic, sau ceea ce se petrece este mai degrabă banal. Şi totuşi Atwood reuşeşte din nou să mă fascineze. Cartea o am, ca pe toate celelalte din ultimul timp, de la Hackney Central Library, acum însă sunt departe de Londra, într-un autobuz aproape pustiu prins în traficul târziu în intersecţia şantierizată haotic de pe Griviţei. Văd în dreapta mea lumini în halouri de vapori şi unul dintre pilonii masivi din ciment proiectaţi să susţină viitoarea arteră suspendată. Câteva secunde încerc să-mi imaginez oraşul în viitor, dar îmi e greu să vizualizez ceva. Autobuzul este aproape gol – eu şi câţiva muncitori cu priviri goale.

Am aterizat sâmbătă seara pe Otopeni cu o linie aeriană irlandeză ce are doar de puţină vreme zboruri spre Bucureşti. Din acest motiv nu sunt foarte mulţi care ştiu de acestă companie iar cei care da, nu cară genţi de rafie sau monştrii cu trei capete setaţi pe urlet continuu, nici cutii uriaşe cu plasme la reducere şi nici nu se strigă prin aeroport folosindu-se de genuinele fă sau mă din toţi plămânii. Un zbor civilizat – pentru latura mea snoabă, iar ce m-a mulţumit cel mai tare a fost să evit iadul din Băneasa, unde mi-am promis sa nu mai ajung câtă vreme voi fi în stare să aleg alceva.

Nu aveam bagaj de cală, am trecut rapid prin controalele vamale (cu hârtia de la ambasadă am fost trimisă la un alt ghişeu unde nu era nimeni, apoi tipul de acolo m-a trecut de poartă în faţa celorlalţi) şi foarte repede am ieşit pe uşă automată de la sosiri. Dana mă anunţase că ar vrea să mă ia de la aeroport, prin urmare mă aşteptam să o văd acolo în mulţime, însa am fost suprinsă să o observ şi pe Luxa împreună cu ea. Câteva lucruri s-au schimbat de când am plecat acum câteva luni…

783-ul ne-a lăsat în Romană. Era o seară umedă, dar caldă pentru noiembrie, eu mă simţeam ciudat de parcă aş fi lipsit de foarte multă vreme din oraşul ăsta. Îmi dorisem atât de tare să-mi revăd prietenii, iar acum mă simţeam parcă emoţionată. Sau, nu ştiu, reţinută cumva. Străzile mi s-au părut mai întunecate decât îmi aminteam.

Dana ne-a condus undeva prin Lipscani, într-un local nou, rearanjat în locul vechiului Loggia. Eu am cerut un pahar de fetească neagră, care m-a costat ultimii lei pe care îi aveam rămaşi în portofel când am plecat la Londra. Nici nu ştiam cu ce să-mi încep poveştile. La urma urmei ce am atâta de povestit? Dar conversaţia a curs uşor ca şi vinul. Mai apoi, când ne-am terminat băuturile şi s-a făcut târziu, Dana s-a ridicat să plece la o piesa de teatru, de care îmi povestise cu câteva zile mai devreme. Până la urma am mers şi noi cu ea, luând un taxi de la Universitate. Nu mă grăbeam să ajung acasă unde urma să fiu singură şi total tăiată de la formele moderne de comunicare.

O străduţă în zona Dacia, o casă anonimă cu aspect abandonat, o curte cu copaci lăsaţi să se sălbaticească. Întuneric. Am fost întâmpinate într-o verandă de Paul, fiecare dintre noi a primit o cană cu ceai şi am fost conduse prin labirintul de încăperi spre camera cea mai îndepărtată. Întregul loc degaja un aer exotic, obscur, ilicit. Un eclectism de inspiraţie berlineză care combina graffitiurile de pe pereţi cu obiectele de anticariat dispuse suprarealist ca într-un minimuzeu şi cu mobilierul vechi, fără îndoială moştenit odată cu casa. Arty-vintage, not my type of cosiness, însă plăcut. Nu aveam nici cea mai vagă idee la ce să ne aşteptăm. Casa nu era o sală de teatru – nu ca m-aş fi gândit la vreun ceva convenţional anyway. Un performance underground, nu chiar interctiv, dar care te implica în poveste din momentul în care treceai pragul acelui loc. La intrare fusesem rugate să lăsăm o mică donaţie într-un cazan de tablă şi după un sfert de oră, toţi cei din casă au fost rugaţi să pofteasca într-o cameră mai mare cu scaune şi perne pe jos. Eram mai puţin de 20 de oameni, schimbând priviri între noi, sorbind din cănile de ceai. M-am aşezat pe o pernă roşie, sprijinită de o comodă lăcuită, în stânga mea Dana, în dreapta Lux. Piesa a început pe neaşteptate, când patru dintre cei aşezaţi ca şi mine acolo şi-au ridicat vocile. Un dialog straniu conturând o poveste. Dincolo de subiect şi interpretare, foarte mişto de altfel, am avut viziunea unui episod arhaic. Un trib adunat în jurul focului. O interpretare a unui mit ancestral. O întoarcere la orgini. Doar că în mijlocul nostru nu erau flăcări hipnotice ci o măsuţă joasă cu ceainic.

Am ieşit de acolo după miezul nopţii. Înapoi în Romană, Dana a luat un taxi în altă direcţie, Luxa a fost de acord să petreacă noaptea la mine, dar înainte aveam nevoie să scoatem nişte bani. Dar din nefericire s-a întâmplat ca în weekend toate ATM-urile din oraş să nu funcţioneze. Nici eu, nici ea, nu am putut retrage vreun ban şi iată cum, la unu, în noaptea în care abia aterizasem în Bucureşti, am fost forţate să mergem pe jos până în Militari. O plimbare lungă. Mi se părea incredibil că voi fi nevoită să merg opt kilometrii la ora aceea, în condiţiile în care eram deja atât de obosită. Dar nu a fost chiar atât de rău. Lux a fost nice să se ofere să îmi ducă ea rucsacul la un moment dat, am povestit mult şi în final am ajuns la apartamentul meu. Home, sweet home. Şi, din nou, ce stranie senzaţie. Un loc străin şi intim în acelaşi timp. Ne-am culcat după 3 AM, dar mi-a luat mult timp până am reuşit să adorm.