16:38 sunset

Cinci si noua minute. Citeam pe pat, in dormitor. Dincolo de fereastra, care e de fapt un geam imens din podea pana in tavan, e o bucata de terasa. Terasa inconjoara cladirea si e despartita de balustrade de metal intre apartamente. Dincolo de balustrada nu e nimic. Aer. Patura joasa a atmosferei in dreptul etajului patru. Oxigen, monoxizi, noxe, particule invizibile care umplu curtea interioara din Hacon Square. Acoperisuri, blocul turn din Martello Street, langa parc, mult mai inalt si probabil cu o priveliste si mai suprinzatoare. That’s one weird looking building, Rose a spus aseara. Iesisem doar noi doua pe terasa. Ea venise la noi la cina invitata iarasi de Pino. Eu si Rei am gatit orez cu fructe de mare si am mancat toti patru la masa, cu cate un pahar de vin rosu chilian. Un vin foarte bun, nu mai bausem, pentru ca din principii eco, refuz sa consum un aliment de pe un alt continent daca ii gasesc un corespondent local. O aroma bogata, plina de tanin, m-a ametit un pic foarte repede. Dupa masa am iesit pe terasa. Era o noapte mult mai calda decat cele de pana acum, asta fiind si cauza umiditatii din aer. Ceata londoneza. De fapt e prima data cand sunt martora pentru un astfel de fenomen. Fog. Sau poate mist. Diferenta din ele este gradul de umiditate si direct corelat cel de vizibilitate. In limba romana nu exista doi termeni diferiti pentru asta. Sau nu cunosc eu? Eram invaluiti intr-un nor. Apoi Rose a plecat si noi am condus-o, apoi ne-am intors prin parc… Iubesc ceata, starea aia de blur, cand parca nu am ochelarii si toata realitatea are forme moi…