Româneşti

Consulatul român, îmi spune Google Maps, se alfă în Kensington, undeva în vestul oraşului, aproape de Hyde Park. La unşpe ies din casă. Mă gândesc să iau trenul de la London Fields Station şi, pentru că nu ştiu precis câte mijloace de transport am să folosesc (nu există o linie directă), intenţionez să-mi iau una dintre acele cartele valabile pentru o zi întreagă. Zona 1 şi 2 – 5 lire şi 60 de pence sau penişi cum le spunem noi.

În tren citesc din The Year of the Flood, ultimul roman al Magaretei Atwood pe care l-am început vineri seară. Foarte mişto, deşi o altă distopie scary. În ultima vreme pare că numai în asta mă ţin. Dar îmi place Toby şi, deşi romanul de la bibliotecă (nou nouţ, abia l-au primit şi am fost prima care l-a rezervat sau poate au cumpărat ei mai multe exemplare decât numărul de bookings) este greu, îl car cu mine în traista mea neagră de pânză. O cărămidă din celuloză cu coperţi tari de carton. Cobor la Liverpool Street Station şi îmi iau cartela de la un domn colorat, apoi iau scările în jos pentru metrou şi găsesc imediat Circle Line; mie îmi trebuie linia în sensul invers acelor de ceasornic, trenul e deja la platformă şi mă grăbesc. Doisprezece staţii care trec imediat – mă bucur pentru că în metrou e cald şi oricum prea aglomerat.

Pe Kensington High Street nimeresc direcţia corectă, fără să mă folosesc încă de hartă şi merg şi merg survolând numerele de pe clădiri. La un moment dat mă gândesc să îmi iau un latte de undeva, dar chiar atunci zona se transformă şi dau numai de magazine iraniene care vând fructe şi au anunţuri din neon cu iranian caviar, apoi un gard lung de cărămidă, fără însemne sau reclame pe el, care nu se mai termină. Ah, 344, iată. O clădire roşie pe care o recunosc din poza de pe google. Mă apropii şi întradevăr sunt unde trebuie, un anunţ în limba română imprimat pe o jumătate de A4, lipit în uşă cu scoci, îmi confirmă. Scrie Accesul la consulat se face prin intrarea din Addison Rd.

Ocolesc clădirea, intru pe o poartă de metal şi mă găsesc imediat într-o încăpere mare cu scaune pliabile aşezate în şiruri pe mijloc. Pe pereţi sunt anunţuri în limba română, printate pe coli de hârtie A4, nişte afişe urâte care explică drepturile muncitorilor români şi câteva reproduceri ieftine, dar în ramă, cu peisaje din România. În sală sunt exact unsprezece bărbaţi în floarea vârstei cum ar veni, doi moşi, doi adolescenţi plictisiţi, şase femei şi şase copii mici de tot, dintre care doi în cărucior. Precizia îmi este facilitată de faptul că la biroul de informaţii, sau ce banuiesc eu că ar fi aşa ceva, nu se află nimeni. În fundul încăperii de văd 3 ghişee, dintre care unul singur este deschis şi acolo sunt îmbulziţi cei mai mulţi dintre cei aflaţi în sală. În timpul ăsta ambii copilaşi din cărucior urlă cât îi ţin plămânii. Mă aşez, bineînţeles la coadă la ghişeu, trec zece minute şi nu se întămpla nimic. Funcţionara, genul sexi într-o cămaşă satinată verde smarald se aude prin microfon în toată încaperea în timp ce-i explica unui tip ce trebuie să facă ca să intenteze un proces de divorţ. E nevoie să-i repete de cinci sau şase ori. Între timp mai sună nişte telefoane, deşi pe uşa este scris mare va rugam închideţi-va telefoanele. Nişte ritmuri orientale. O ţigancă cu cărucior şi un plod de vreo trei anişori sare rândul şi explică: da’ io ce să-i fac doamnă, daca nu stiu unde e?! că m-a lăsat borţoasă şi a fugit. ce? io nu aş vrea să ştiu? Lumea din sală schimbă priviri amuzate, de fapt chiar râd româneşte. Din nou îmi lipseşte simţul umorului.

În sfârşit cineva apare la biroul de la intrare, las coada de la ghişeu, unde nu se întămpla nimic, şi mă grăbesc acolo. O tânăra îi explica cuiva care a ajuns acolo înaintea mea ce trebuie făcut pentru eliberarea unui titlu de călătorie. Trag cu urechea într-un mod prea evident aparent pentru că tipa se întoarce spre mine şi mă întreabă eu ce doresc. Îi spun ca doresc acelaşi lucru, între timp cealaltă persoană pleacă şi acum am toată atenţia funcţionarei. Îi explic ce s-a întâmplat, îi arăt şi raportul de la poliţie şi o copie după buletin pe care o am de la şcoală. Mi-am amintit ieri că îmi făcuseră o copie şi i-am cerut secretarei o copie după copie. Mi se înmâneză două hârtii, pe care trebuie să le completez cu numele, adresa, etc, apoi sunt sfătuita să iau un loc în sală. Mă aşez. Între timp populaţia din încăpere s-a schimbat oarecum, a dispărut ţiganca cu copii, dar au mai apărut două cupluri, fiecare cu propriul bebeluş. Curând începe un concert de mini monştrii. Pe scaunul meu, încerc să citesc, întrebându-mă cum îmi va veni rândul. Nu există nici un queueing system şi toată lumea pare sa se îngrămădească în faţă. Ei, uite treaba asta este ceva ce detest din tot sufletul. Aştept încercând să mă lamuresc cum merg lucrurile, dar pare ca nimeni nu mă va observa acolo pe scaun aşa că mă ridic şi mă aşez la coada informă.

Vor trece două ore până când funcţionara de smarald e gata să-mi primească cererea.În timpul acesta bărbaţii români – descurcăreţi ca întotdeauna- s-au tot băgat în faţă. În spatele meu concertul de copii pişati pe ei, sau numai somnoroşi, s-a ridicat în decibeli până la limite insuportabile. Cel puţin pentru mine. În faţa ghişeului totul a fost rezolvat apoi în cinci minute sau poate mai puţin. Am anunţat că doresc să fac o plângere pentru modul în care decurg lucrurile în consulat şi tipa a fost extrem de deranjată. Apoi mi-a preluat hârtiile, eu am plătit 30 de lire pentru identificare şi mi s-a spus că voi primi un telefon într-o zi sau două. Asta înseamna că va trebui să revin în gaura aia de iad.

Am ratat astfel şi cursul de dupa amiază şi am avut nevoie de câteva ore în care să-mi revin din starea aia de frustrare până la implozie. Restul zilei l-am petrecut în Hyde Park, unde am citit până la apus, iar seara am terminat cartea într-o cafenea Costa pe New Oxford Street, unde m-am oprit ca să evit rush hour-ul de seară.