Lunch break

A treia zi cu ploaie. Aseara am citit pana tarziu de tot si dimineata m-am trezit foarte greu dupa zece. Incerc sa termin cartea asta a lui Coupland cat mai curand, pentru ca o alta rezervata ma asteapta la biblioteca inca de acum 3 zile. In fiecare dimineata Pino are obiceiul asta minunat de-a scoate totul din masina de spalat vase si clinchetul de furculite si farfurii are darul sa ma trezeasca definitiv. Nu scrasnesc din dinti, dar sunt pe aproape. Din fericire el e simpatic si imi trece inainte sa ies din camera. Cum ma vede misunand pe hol si e sigur ca sunt treaza incepe sa cante. Vocalize, canzoni italiani, dar si refrenuri rusesti repetate de cate douazeci de ori, totul loud, cat se poate de latin. Da, pentru ca italianul nostru este extrem de pasionat de limba si cultura rusa. In fiecare dimineata ascultam un radio online rusesc, compania la care lucreaza e o filiala din Moscova, ba chiar avem o serie de CD-uri si filme cu titluri in chirilica. Dar sa nu va imaginati vreun tenor. Banuiesc ca lalaiala asta galagioasa cu ritm pretins ar trebui sa fie fun, asa ca incerc sa ma obsinuiesc sa nu ma enerveze. E parte din autodisciplina legata de lipsa mea de umor.

Pentru azi decisesem sa o insotesc pe Rei la pranz. Si nu oricum, ci mai intai sa gatesc si sa merg la ea cu mancarea calda. Un fel de Ana lui Manole moderna, minus sacrificiul uman si zburatul de pe acoperis. La unspe, dupa ce Pino a plecat ca de obicei, mi-am rezervat livingul doar pentru mine si am ales sa pregatesc ceva simplu si rapid incat sa pot fi la unu jumatate in pragul Doctorului. Am gatit un fel de penne al’arrabiata al dente, pe care le-am pus calde intr-o caserola, deasupra am ras multa granna si am rupt o ramurica intreaga de busuioc grecesc. Mai tarziu a trebuit sa iau autobuzul, desi era deodata uscat, dar prognozele ma asigurau ca ploaia va reincepe curand. Luasem una dintre hainele ei, pentru ca nu am aproape nimic pentru vreme rea. O haina din stofa ultramarin cu doua numere mai mare. Am reusit sa ajung la unu jumatate, in ciuda faptului ca la un moment dat m-am ratacit intre Clerkenwell Road si High Holborn. Rei era infometata, evident si infrigurata. Eu ma imbracasem foarte bine si imi era cald inca dupa ce coborasem din autobuz. Am mers sa mancam in gradina interioara de la Lincoln’s Inn si cand am scos caserola, inca suficient de calda, Doctorul deja saliva tremurand. Atunci i-am sugerat sa facem schimb de haine. Ea a luat sacoul de stofa si eu haina de panza neagra de le h&m, pe care o purta astazi. Am avut grija sa iau cu mine 2 perechi de bete de bambus, mai practice decat furculitele si o bucata destul de lunga de servet de hartie, pe care l-am rupt in doua si i-am da si ei o jumatate. Am mancat amandoua din cutia de plastic, asezate pe o banca si recunosc, fara modestie, ca pastele mi-au iesit bestial. La un moment dat a inceput chiar sa ploua, dar am deschis umbrele mea neagra made in china si am continuat sa manevram betele, ascunse de picaturi. Ei ii s-a parut un tablou misto si a anuntat ca i-ar fi placut sa se dedubleze cumva si sa ne faca o fotografie de undeva de sub platanii inalti.

A fost un pranz dragut. Rei s-a intors la birou fara tragere de inima si cu haina mea, iar eu m-am plimbat prin ploaia intre timp devenita mai agresiva, cautand un shop de unde sa-mi incarc cardul de transport. Chiar daca am nimerit pe Farringdon Road, o strada aparent ocupata numai de magazine de bijuterii si restaurante si mi-a luat destul de mult sa gasesc o pravalie ieftina de ziare, mi-a placut sa ma plimb aiurea prin ploaie. Pe urma am gasit ce cautam, am pus 5 £ pe oyster card si mi-am cumparat numarul pe noiembrie din Wired. Tot drumul pana acasa am citit despre Jim Denevan, un artist dubios care face desene uriase pe fundul unui lac secat in Nevada, apoi un reportaj despre extremistii din retelele sociale gen Facebook.