Love
Stateam pe bancheta din spate. Avea huse rosii flausate, care miroseau mereu fierbinte a praf, a sintetic si a drumuri lungi ce imi provocau rau de masina. Intre scaunele din fata era frana de mana si o carpa moale din piele de caprioara, niciodata spalata, galben mustar, parea ca e un material vrajit care nu se imbacseste orice i-ai fi facut. Spatarul banchetei despartea cele doua locuri printr-un suport de brat batant si cand il coboram aparea o gaura prin care se vedea pana in portbagaj. Cand eram mica de tot ma strecuram prin spatiul ala si o data am ramas prinsa acolo mai multe minute, singura, panicandu-ma, pana cand incet m-am linistit, m-am impins tremurand si am reusit sa ies. Mi-l amintesc ca pe momentul inceputului claustrofobiei mele care m-a tinut pana tarziu in facultate.
Acum este dupa amiaza. Dacia noastra alba e in mers pe Strada Eroului pavata cu piatra cubica care ne zdruncina pe suspensiile cam proaste ale modelului 1310. Tata conduce si suntem doar noi. Cred ca mergem sa o luam pe mami de la servici. Probabil discutam mai multe lucruri, nu-mi amintesc, apoi eu intreb: ‘Tati, exista Dumnezeu?’ Si el se incrunta, se scotoceste, l-am prins cu garda jos. Tatal meu este un ursuz, fara interese filozofice. Nu merge la biserica. Treaba de babe. Nu vorbim despre chestii metafizice si oricum eu n-ar trebui sa pun asemenea intrebari. Sunt prea mica pentru asta. Dupa o vreme imi spune: ‘Pai… Nu se stie. Unii zic ca da.’ Si eu insist atunci. ‘Dar tu ce crezi?’ Ma intreb daca tata isi aminteste acum, dupa un sfert de secol sau poate mai mult, discutia asta. Probabil ca nu. Ea a ramas imprimata in memoria uni copil curios. ‘Eu… Nu cred.’
‘Mda… Nici eu nu cred.’ Mereu am avut pareri. Mereu am crezut ca eu simt si stiu inainte ca adultii sa ma invete ceva. My body, lucrurile din jurul meu, relatiile cu ceilalti indivizi. Imi trebuia doar o observatie atenta. Si o buna memorie. Am crezut ani si ani ca eu sunt masura tuturor ucrurilor, ca daca privesc adanc in mine pot intelege tot ce nu puteam intelege. Am crezut ca si ceilalti sunt la fel mie, ca suntem o generatie care implineste visul omenirii, de a fi mai mult, de a urma valorile pozitive, de a schimba lumea. Credeam ca suntem apogeul, The Ultimate Thing.
O vreme mi-am zis atee. Nu am stiut niciodata sa am rog. Maica-mea era o agnostica. Tata era prea down to earth. Bunica-mea era o credincioasa irationala, care nu si-a pus vreodata intrebari. Maicutele de la Tiganesti continuau sa fie un mister. Am descoperit o carte a lui Von Daniken in biblioteca si ea a devenit Biblia mea. My new Creator era un extraterestru. O civilizatie galactica avansata. Stiinta. Am citit undeva o data ca cei care se roaga, chiar si necredinciosi, isi activeza lobul parietal in asa fel incat creierul genereaza un proces chimic care induce o stare de relaxare si de bine. Mi s-a parut o chestie misto, asa ca atunci am invatat sa spun Tatal Nostru, doar ca inlocuiam imaginea unui patriarh cu barba si penis cu conceptul abstract de Dumnezeu. Apoi, dupa ce am citit Dune prin liceu, mi-am insusit rugaciunea aia creata de Frank Herbert, Litania Impotriva Fricii.
Dar Biserica, institutie pamanteasca in numele unei idei metafizice, mi s-a parut de cand ma stiu o Inchizitie. O limitare. O ipocrizie. Pavel, bun manager, initiatorul crestinismului care nu are nici o legatura cu Isus – organizatia devenita intre timp cea mai mare corporatie globala, in numele careia s-a ucis, fanatic, misogin, mi-a displacut profund. Fragmente din predicile lui m-au scos mereu din sarite. In continuare raman o liber cugetatoare. Una care ii refuza chipul lui Dumnezeu. Una care crede intr-o entitate ubicua dincolo de bine sau rau. Dincolo de timp sau materie. Un Dumnezeu care nu se implica, dar care este finalul si urmatorul nivel. Dar azi am descoperit un pasaj celebru, pe care eu nu-l stiam si este atat de frumos scris incat sunt gata sa-i dau mai mult credit acestui Saul, convertit la o idee pe care el a inteles-o atat de strict.
‘If I speak in the tongues of men and of angels, but have not love, I am only a resounding gong or a clanging cymbal. If I have the gift of prophecy and can fathom all mysteries and all knowledge, and if I have a faith that can move mountains, but have not love, I am nothing. If I give all I possess to the poor and surrender my body to the flames, but have not love, I gain nothing.
For we know in part and we prophesy in part,10but when perfection comes, the imperfect disappears. When I was a child, I talked like a child, I thought like a child, I reasoned like a child. When I became a man, I put childish ways behind me. Now we see but a poor reflection as in a mirror; then we shall see face to face. Now I know in part; then I shall know fully, even as I am fully known.
And now these three remain: faith, hope and love. But the greatest of these is love.’ (Corinteni 13:4-8)
Photo by Sam Pitts.
ce poza superba.
stii, legat de iubire, eu ma intreb despre sensul iubirii neegoiste; daca ea este intr-adevar un inlocuitor al iubirii egoiste sau doar un fond separat din viata. tot timpul mi-am spus ca sa iubesc inseamna ca ma bucur de fericirea altcuiva la modul genuin, ca ofer lucruri fara sa astept nimic inapoi, ca sunt acolo pentru oameni cand au nevoie de mine, ca ma lupt constant cu orice energie negativa pe care as simti-o in legatura cu cineva, cu dorinta de a “poseda”, de a “detine”, de a “avea” pe cineva/ceva.. cu gelozia, care e pentru mine manifestarea cea mai primitiva a posesivitatii.. si cu cat ma invat mai mult sa iubesc asa, ma detasez tot mai tare de oameni in sensul in care simt din ce in ce mai mult ca iubirea de genul asta nu se mai leaga de nevoi emotionale si nu se mai leaga de “contact” la fel de mult. simt ca in interiorul meu s-au strans particule mici, mari, mai multe sau mai putine din fiecare om care are o insemnatate emotionala pentru mine. toate particulele impreuna formeaza un tot care ma defineste ca entitatea spirituala care sunt acum. in felul asta nu mai simt nevoi in legatura cu oamenii astia si in mod special, nu ma simt durere atunci cand ei nu sunt langa mine. mai degraba simt durere atunci cand stiu ca ei ar fi nefericiti dintr-un motiv sau altul. iar oamenii cu care vreau sa fiu in “contact” sunt tot cei fata de care sentimentele sunt egoiste si pe termen scurt intense, dar care pe termen lung dispar, se transforma in energie negativa, sau se transforma in aceeasi iubire din “particule” care ma completeaza.
Am tot citit raspunsul tau Ioana si nu intelegeam ce vrei sa spui… dar cred ca stiu… este vorba de metamorfoza iubirii sentimentale in iubire universala, metamorfoza catre iubirea de prieten, de seamam (nici o eticheta nu se potriveste) care transcende fizicalitatea noastra intr-un fel. Gelozia este un sentiment uman, adeseori asociat cu conceptul de l’Amour Passion… cea care ii facea pe eroii romanelor romantice sa comita crime din dragoste, sa moara pentru dragoste. Asa poate incepem…
Poate ca prin dragoste si evolutia nostra emotionala recreem istoria si evolutia cosmica… Big Bang! si toate metamorfozele de dupa. Expozii solare si caderi in gheata si intuneric.
Oricat evoluam ramanem in esenta un pic barbari. Cred ca ne este imprimata in gene. Imi placea ce spunea Ortega Y Gasset: “Iubesc asa cum trebuie cu totii sa iubim, cu disperare.”
@ ioana. Acum cateva zile eram cu Luxa si Mix la Galeria si vorbeam, nu stiu cum s-a ajuns la asta, despre gelozie. Si tot despre asta am vorbit mult si cu Doctorul. Ce vrei sa spui tu oare este ca iubirea care nu implica si un grad de gelozie isi pierde pasiunea?
Stiti ca in, limba rusa, “credinta, speranta si dragostea” suna asa: veru, nadejdu i liubov’? Si au dat prenumele feminine Vera, Nadejda si Liuba? Infricosator, nu?
M, nu stiu daca este chiar infricosator. Tu de ce spui asta?
Pentru ca pasajul suna asa, in limba romana, ca si in rusa si probabil in alte limbi ale ortodoxiei. Iar cele trei prenume sunt, de fapt, o contradictie. Intre o ortodoxie a pedepsei si a suferintei si cautarea sufletului. In fine, eu sunt ateu, nu cred in asa ceva. Dar tot suna frumos: Vera, Nadejda i Liubov (credinta, speranta si dragoste)…
interesanta asociere: credinta cu pedeapsa, speranta cu suferinta, si dragostea cu cautarea sufletului…
Ce ciudat ca ai scris despre asta tocmai acum. Am vazut un film, astazi, despre care m-am gandit mult daca sa iti zic sau nu. Mai mult ca sigur o sa ti se para dubios, dar poate in acelasi timp o sa ai rabdare sa il vezi pana la sfarsit:) Se cheama “Ostrov”, e un film rusesc, facut in 2006. Nu ma hotarasem daca sa-ti zic de el pana cand n-am vazut post-ul asta, pus poate in acelasi timp in care vedeam filmul. Si nu, nu cred in coincidente
Am sa caut filmul asta. Pare sa merite, din reviewurile pe care i le gasesc pe net. Multumesc
frate, dar de ce sunteti toate asa zen? mie imi plac femeile geloase si pasionale si etc. eu nu vreau sa imi spuna fost ca acum sunt pentru ea niste particule fine sau ceva de genu asta ca ma oftic:P
@highway da oarecum asta vreau sa spun.. dar si ca cu cat iubirea este mai putin pasionala devine cumva mai introvertita, si nevoia de celalalt langa tine mai putin pentru ca simti ca il/o porti in tine.
@canismoke eu nu inteleg iubirea ca o separatie clar limitata intre iubire senzuala si iubire platonica. chiar mi se pare primitiv sistemul asta binar prin care oamenii sunt invatati sa simplifice fortat relatiile: daca vreau sa ma culc cu cineva e iubire “de iubit/a” daca nu, e iubire “de prieten/a”. eu gasesc ca senzualitatea se gaseste in toate relatiile intr-un fel sau altul. asadar “zenurile” despre care vorbeam acolo sunt mai complicate decat niste “foste”.
@iioana and @highway… ce chestie.. ce paradox… am pornit de la iubirea mai evoluata, ne-egoista, in opozitie cu iubirea pasionala… si am ajuns iata la concluzia ca iubirea asta mai putin pasionala, introvertita…ne face sa nu mai simtim nevoia de a fi langa cealalta (cea pe care o iubim asa), pentru ca o purtam in noi… am interiorizat-o atat de mult incat nu mai avem nevoie de ea… dar nu este asta un fel de culme a egoismului? cum o sa mai stie persoana aceea ca o iubim? cum ii mai aratam? what about her need of “contact” and love? hmm… nah… ca acum m-am blocat in acest paradox
imi place…
@rei: pai nu asa ne iubeste “dumnezeu”? “neconditionat”.. si totusi cand a vorbit ultima data cu tine?
cu egoismul nu stiu daca as merge atat de departe incat sa consider ca orice fapta este egoista atata timp cat cel ce o face obtine oricat de mica satisfactie din ea. Ca asa si cand te sacrifici pentru cineva/ceva tot egoist esti pana la urma ca o faci ca sa iti satisfaci nevoia persoanala de a da sau de “a fi needed”.. iar daca ar fi asa atunci eu sunt o egoista incurabila pentru ca nu am de gand sa ajung sa fac lucruri care nu imi place sa le fac haha!
@ioana: Amin!
)
de fapt viata este facut din paradoxuri… ce bine!!
oricum, putem discuta o gramada pe tema asta
cred ca iubirea vine de acolo de unde inima are automatism propriu si de acolo de unde se inspira prima portie de aer si se expira ultima portie de aer si nu stiu daca astea s-ar explica mai clar decat prin propria noastra viata pe care fiecare si-o duce cat poate de bine
[Iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubeşti - când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubeşti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.]
@ ding Dumnezeule! Suna a Octavin Goga. Tu citesti din astea si cand nu te obliga la scoala?
e blaga, am cautat-o special, pentru ca iubirea e ceva care s-a perimat incredibil, poate ar fi trebuit sa caut goga, intr-adevar, iubirea obisnuia sa fie “semanatorista”
@ding: nu cred ca vorbim de acelasi lucru.. ca din ce mi se pare mie, nimeni aici nu incearca sa explice “ce e dragostea”. mai degraba incercam sa ne dam seama de cate feluri este, cum evolueaza, cum se manifesta.. si care sunt “consecintele” haha!
eu incercam sa spun ce e iubirea, nu dragostea, si e comentariul meu la insemnarea autorului, imi dai voie?
tztztz, cred ca sunt de un egoism fara seaman pentru ca imi doresc ca iubita sa ma iubeasca mai altfel decat pe ceilalti. mai altfel decat pe prieteni. si daca se poate sa nu simta acelasi grad de senzualitate in prezenta mea si in prezenta colegei de banca din liceu.
si nici nu vreau vreodata sa ma detasez de oameni la modul asta, sa-i iubesc pe toti cu zambet senin asa, de samadhi, eu am nevoie sa iubesc pe cineva anume, intr-un fel anume, poate cu gelozii dar (vreau sa cred) fara posesivitate din aia sufocanta.
ma multumesc asa cu particule din oamenii care au fost doar cand nu am incotro. daca strugurii sunt acri si eu sunt single, da, e mai comod sa ma gandesc ca nu am nevoie de apropiere si contact, ca iubesc din turnul meu de fildes si ce minunata e viata, dar nu pacalesc pe nimeni, nici macar pe mine.
@ding blaga intr-o zi mai proasta. chiar mi se para f slaba poezie. (hit me:D)