Green cu tot felul de culori

In weekend am iesit la Green Hours, invitate de Gabi, care ne-a si rezervat o masuta acolo, mai inspre centru cu scaunele tipice din fier si pernutele roase legate pe ele. Irina s-a implicat intr-un proiect de luni de zile, care o tine afara mult prea mult, zice Gabi frustrata, lucrand cu copii saraci din Rahova, impreuna cu niste oameni dedicati unor idealuri sociale. Duminica i-a adus pe astia vreo zece pustani, unii chiar foarte mici, impreuna cu niste muzicieni si ne-au cantat impreuna darabana la tobe africane, acompaniate de vocile lor improvizate in romana si tiganeste, alaturi de saxofon si chitara electrica. Pe masa era un bilet lung, rupt dintr-o coala alba de hartie A4, pe care cineva scrisese M O N A P E T R E cu litere mari si subtiri si ne-am asezat acolo, eu, Babe, Lux si Anca, care nu mai e Genoiu, e Wolford, daca tin eu minte corect si asa s-o scrie. Mi-am luat o ciocolata calda, apoi m-am salutat cu Gabi si ne-am introdus cu restul si cand m-am asezat mai confortabil am observat in stanga noastra, la o masa langa peretele cladirii, grupul notoriu pe care prefer sa-l evit.

Mi-am intors capul continuand discutia de la masa noastra, recurgand la acelasi joc inceput acum cateva saptamani la MNAC in care pretindem ca nu ne vedem. Insa, cand m-am ridicat sa-l salut pe George, mai vechiul meu coleg de facultate cu care ma ciocnesc destul de rar, D. s-a ivit neasteptat in dreapta lui si am schimbat pe un alt joc in care ne intalnim ca vechi si buni friends. Ea, in jeansii vechi taiati, cureaua galbena, un tricou negru cu print galben si slip-onsii in sah, parul crescut in exces cu multe fire albe vizibile (suntem generatia radiata de Cernobil) ma anunta ca abia s-a intors din 2Mai si a oprit direct la terasa. Au trecut cateva luni de cand nu ne-am vazut. Sacul meu de dormit si rucsacul mic sunt inca la ea de dinaintea Anului Nou… Sunt sigura ca intr-un anumit fel exista un fel de incantare genuina in aceasta recunoastere, pana la urma dintre toti cei care ma inconjoara in Green in seara asta este persoana pe care o cunosc de cea mai multa vreme si eu sunt la fel pentru ea. Imi spune sa ne vedem in alta zi, eu spun sigur, vorbim si zambesc stiind prea bine ca nu ne vom intalni. Sambata seara ma sunase de pe plaja sa ma intrebe unde sunt. Dezamagita sa auda ca am ramas in Bucuresti mi-a propus o nebunie, “Ia trenul” mi-a spus, povestindu-mi cum s-a hotarat ca in cel de-al 30-lea an al ei sa cedeze mai usor unor impulsuri.

Pe langa D nu mai simt altceva decat nostalgia unor vechi pareri de rau, iar cu coada ochiului incerc sa o evit pe Ana pe care o simteam ca ma priveste. La aceeasi masa, insotita de prietena ei cu jeansi pana bufanti, A, intr-un tricou galben deschis care o facea sa para decolorata, s-a apropiat si m-a salutat, asa ca am continuat noul joc cu ea. “Ce mai faci?”, m-a intrebat cu un ton pe care nu stiu sa-l identific precis, dar care parca scormonea in trecut. “Te-ai ingrasat” a adaugat, tradandu-si din nou preocuparea pentru silueta in felul ei anorexic. “Mi-e bine” am raspuns ca o justificare, fara sa ma simt grasa. “Mi-e foame”, a spus si eu am fost de acord ca si mie. “Mergem sa luam ceva. Vrei si tu?” “Poate un strudel cu mere”. Pe care mai tarziu putin l-a depus pe masa noastra intr-un gest fluid imediat, fara alte cuvinte, evitandu-le pe celelalte fete. I-am multumit scurt cand deja se departa si l-am mancat din servetelul in care era impachetat cu praful de zahar pe buza.

Imediat dupa aceea a inceput spectacolul improvizat coregrafiat de Irina si copii aceia pe scena, cu ritmul lor sacadat, cu indisciplina strunita cu greu prin fermitate incruntata si bun simt intelectual, improvizati, plini de voiosie, indrazneala si totala dezinvoltura, copii astia imbracati in hainele cele mai bune, veniti din cultura lor mulatra si confuza si atat de basic umana, mi-au amintit de copii mei de la filmari. Galagia si scandalul, diminetile in ceata rece din Parcul Garii, noaptea pe sine la Basarab, murdaria, noroiul, tensiunea, oboseala si satisfactia nedormita de a lucra cu oameni care altfel au sanse mult mai mici. I-am privit incantata si am aplaudat dupa fiecare interpretare cruda alaturi de o terasa plina ochi cu oamenii cool din oras.

Mesajul Anei a venit candva in acest timp. Gratuit. Un SMS neortografiat al carui inteles obscur nu m-am obosit mult sa-l caut. “Ce faci fa?” As fi vrut sa-i trimit un altfel de raspuns, asa cum fac eu pe prostul cateodata, refuzand cu incapatanare sa raspund tipului asta de provocari. Sa-i spun ca imi amintesc de lunile de la sfarsitul toamnei cand impreuna ne expuneam frigului si umezelii cu aceeasi copii etnici. Am privit-o pe ascuns putin, incercand sa identific macar superficial ce simte ea acum. Am simtit ca ma priveste uneori back.

Azi dimineata i-am scris dupa sase luni, sa intreb ce are de gand cu acei bani pe care mi-i datoreaza dupa cele 9 saptamani de filmari. Inca nu mi-a raspuns si probabil nu o sa o faca.