Highway

Cand am timp sa-mi iau pauza, pe la unu, doua sau trei, ma bucur sa o am pe Doi Cai cu mine si sa ies unde vreau eu practic. Cu astia pe aici sunt in termeni ok, dar nu am evoluat la un stadiu mai intim ca sa zic asa. Which is fine with me actualy. Am un rucsac nou, destul de mare pentru laptop, dar de cele mai multe ori am in el doar cartea, iPodul, portofelul, un pachet de Kleenex si aparatul de fotografiat, tot in el imi tin hanoracul cand e cald si mi-l pun doar cand picura razlet, ca azi. Am deja un traseu simplu si ma simt bine cu el momentan. Pedalez pe Ion Mihalache pana la piata 1 Mai. De obicei e trafic chiar si la orele astea, dar ma strecor lejer cu doar cateva incontrari si in mai putin de zece minute imi sprijin bicicleta de treptele de la Juice Zone, de unde imi cumpar, deja regulat, tortilla cu diverse variatii in functie de ce am chef. Slow roasted turkey breast cu salata, rosii si mustar dijonez in lipie cu spanac, peste care se presara piper negru macinat si sare, pus apoi in grill pana cand lipia devine crocanta in santurile innegrite lasate de gratar. Mi-l impacheteaza in hartie cerata, il taie in doua si apoi il pun intr-o punga de hartie, eu o iau in rucsac si imi continui drumul pana in Parcul Kiseleff unde, de fiecare data, imi caut o banca izolata, la soare, imi sprijin bicicleta in spatele ei pe iarba si eu ma asez sa mananc. Tortilla este un fel de sora mai sanatoasa si mai gustoasa a lipiei cu de toate and i looove it, chiar si in variantele ei cu pui rotisat la Gregory’s sau Meltzul cu pui si cheese de la KFC. Le recomand pe oricare dintre ele. Garantat bun. Mananc slowly savurand aromele si diferenta de texturi, salata e fresh, chiar si putin incalzita, rosiile un pic moi, dressingul cu boabe rotunde de mustar crontanicioase, carnea patrunsa de aromele cu care a fost coapta, si lipia crocanta in anumite locuri si moale in altele. Mananc in timp ce citesc, tot din Handmaid’s Tale, cateva pagini timp de jumatate de ora in soare. E liniste si se aud masinile de pe sosea si cativa copii in departare faintly impreuna cu bunicile sau bonele lor, uneori cupluri tinere care se tin de mana, sau cate o persoana solitara pe vreo banca indepartata citind zirul sau vorbind la telefon. Cateodata scriu si eu mesaje catre Babe, cand ea e la vreun seminar si nu-mi poate raspunde. Insa cel mai des sunt complet pierduta in carte si ma incalzesc, in tricou, cu unul dintre sucurile groase din fructe zdrobite in blender. O societate distopica, o poveste incitanta, o viziune sociala care imi da fiori si ma tine cu sufletul la gura. Cateodata meditez. Imi e bine asa si nu vreau sa merg iarasi in tenebre. Lucrez, pentru ca asa am ales, full time. Nu prea are rost sa ma plang despre asta. E ok de fapt. Lucrez pe un client foarte cunoscut pe toata planeta, telefonie mobila, ceea ce nu e asa de bad si nu-mi produce frustrari la nivel de constiinta. Ma gandesc la asa zisul fenomen de downshifting. Ana spunandu-mi ca “ni se potriveste”, desi nu avem nimic in comun in atitudinea profesionala. Cumva, in ciuda concluziilor Aurorei Liiceanu, exista si aici downshifteri. I’m one of them sa zicem. Imi permit sa fiu una si de fapt am fost all my life si mai stiu cativa care s-ar inscrie aici…

Azi a fost innorat si a picurat putin, dar am preferat sa ies chiar si asa, cu hanoracul albastru si Bufful la gat. E placut sa fiu departe de orice are legatura cu jobul si imi dau seama ca prefer sa nu ma imprietenesc foarte mult cu astia pe aici.