Highway

Ieri, dureri de pantera in mijlocul noptii spre dimineata. M-am trezit impleticit pentru un Always Sensitive si un Nurofen puternic, pe intuneric si inapoi in pat, intinsa pe spate, singura pozitie care ma lasa sa respir fara crampe, m-am inghesuit in Babe somnoroasa care m-a atins de doua ori pe burtica, apoi a adormit la loc. Babe are in general un somn greu din care abia mormaie ceva din cand in cand si nu aude nimic cand eu ma foiesc dupa batista ca sa-mi suflu nasul de la nu stiu ce naiba, alergie sau ce-o fi, o chestie infinibila, care ma tine din iarna, momentele astea de stranut si nas plin, ca apoi sa nu am nimic si pe urma iar pe neasteptate, dimineata si pe urma dupa capul lui de nas.

Ieri vremea a fost mai ok. Adica desi cerul plin de nori grosi si intunecati, nu a mai plouat si doar a batut vantul cu bucati de soare si lumina misto printre. Dupa amiaza am plecat mai devreme din cauza de crampe mestruale si nu vroiam decat sa dorm sau ceva, dar am mancat din taieteii cu pui si soia, ramasi in frigider de alaltaieri, am luat un alt hap de Nurofen si dupa zece minute intinse pe canapea in living m-am ridicat plictisita de acest “rau”.

Lux, luase bilete la Scaunele, la Sala Caragiale langa Gradina Icoanei si mi-am calculat ca as putea sa ajung la timp, fara sa intarzii, cu Doi Cai, pe Splai, traversand orasul si fentand ora de varf. La 18:36 eram deja in trafic, un pic frigut, vant, inca putin soare spre apus. E detestabil felul in care esti inghiontita spre marginea benzii de circulatie de masini venite in tromba din spate, claxoane, le stai in drum sau doar in campul visual, esti o intrusa pe vehicolul tau usor cu doua rosi, nemotorizat, Clag!, Clag!, da-te, fa la o parte ca noi ne grabim acasa sau in alta parte, foarte preocupati, nelinistiti, plini de ferva. Hai! la semafor ca e verde in prima nano secunda cu mana pe urlator. Dai, bai, drumu’, stai si visezi. Baga-te in aia, injura, balti pe margine, pline de noroi, grilaje denivelate, in care nu se scurge nimic, supape de tot felul, zgrimturi de la vreo betoniera care a trecut demult, totusi pe Virtutii, pe la Semanatoarea se poate merge lin sau vijelios la vale pe o portiune de sosea fina. In Regie praf irespirabil, de trafic bara in bara si zona in constructie a viitoarei artere suspendate, la Opera e un trick sa pacalesti sensul giratoriu, sa o iei in sus spre Kogalniceanu pe banda de autobuze si pe urma la deal spre intersectia cu Victoriei. Exista acolo niste asa zise benzi pentru ciclisti pe trotuare, trasate cu vopsea plusoasa galbena, incomode, inutile, stupide, nimeni nu le ia in seama, trecatorii te mai si injura daca ii cling!-uiesti, lenesi si tacticosi pe banda ta ciclistica inventata de primarie. Pana ajungi la masini parcate cu nesimtire, taind in 2 trotuarul si lasand un spatiu minuscul pentru pietoni anorexici. Acolo sari bordura si te intorci pe strada, nu ai ce sa faci. Si mai bine ramai acolo pentru ca nu ai alte obstacole decat automobile nervoase, dar sa se duca in pizda masii, e si strada mea, am tot dreptul, tara primitiva ce esti, oras troglodit, tot o sa intelegeti pana la urma ca facilitarea accesului pentru biciclete ar schimba cu totul nebunia din trafic, va fut pe toti. Poti sa asculti si muzica in iPod ca sa le dai cu tifla, uite asa. Oricum nu va aud si stau nesimtita pe saua mea.

La teatru un domn, care facea de serviciu dupa o poarta laterala in stanga intrarii principale a fost amabil sa ma lase sa intrud si sa imi parchez cei Doi Cai legata de un gard de parcare din metal, proptit in hol. Am ajuns la sapte si un minut, Luciana, agitata m-a asteptat pana in ultima secunda si am intrat incalzita pana la randul 9, locul 20.