Back to last week…

 

Friday. 16:27. Am ajuns in Otopeni ieri dupa amiaza tarziu. Dupa o saptamana despre care mi s-a spus ca a fost extrem de caniculara, avionul meu a aterizat pe o pista intunecata, cladirea aeroportului la orizont neasteptat de mica. Planuisem sa-mi deschid computerul si sa scriu in avion asa cum fac mereu, dar o data asezata in my seat, 12B, locul dinspre culoar, am simtit cum o stare de somnolenta molesita si aproape blessing ma cuprinde imediat dupa decolare, cu Chrystal Method in casti, Weapons of Mass Destruction. Langa mine, la fereastra, intai o gagica cu tzatze si tocuri, poseta si haine diafane, deconcertata de ideea ca prietena ei avea loc cu cateva randuri mai in fata. Agitatie. Fuss. M-am ridicat si asezat de trei ori si, in final, in locul ei a aparut un tip blondut, tuns scurt si cu un fel de-a fi mai degraba shy. Pe care l-am ignorat, pleased ca macar el nu parea neatent cu cotul dincolo de suportul de brat dintre scaune. I felt so tired si again, la fel ca primul zbor de la sfarsitul lui decembrie, aproape unwilling to go. So empty inside and belonging to nowhere.

Elisa si Mario in Malpensa waving me goodbye dincolo de portile controlului de securitate. Cosuri de plastic albastru si her face to me. Her beautiful, lovely face, her messy hair. God, I wanted to kiss her so much I felt like dying because I couldn’t. And I’m so extremely tired to fight against myself every single day.

I slept for an hour maybe, till the flight attendants came with drinks. I didn’t wanted anything, but the guy next to me asked for a sandwich and a juice, fosnaind, pana la punctul in care am abandonat somnul, Future Sound of London iarasi in casti si am deschis computerul, in sfarsit, ready to start. “Vrei tu ceaiul asta?” “Huh?” ”Mi-au oferit un ceai pe care nu-l mai vreau. Il vrei tu?” “Eh, well, nu as putea. E al tau.” “Te rog, eu am baut sucul de piersici.” “M. Ok.” Prin urmare, mi-am bagat doua degete in ceaiul negru, probabil Lipton, am eliminat pliculetul si in cateva sorbituri, punctate de scurte paragrafe de conversatie (la care ma simteam datoare) am terminat ceaiul din paharul de plastic, convinsa ca nu as mai avea nici o sansa sa mai scriu ceva in urmatoarele 40 de minute de zbor anyway.

Supriza, pe care a-ti ajuns sa o cunoasteti si voi aseara a fost ca in mai putin de o ora tipul asta, pe nume Alex, a reusit sa ma faca sa-l simpatizez pana la punctul in care i-am dat o carte de vizita si l-am invitat la mine pentru mai tarziu, cand urma sa ma intalnesc oricum cu toata gasca… Un tip din Iasi, subtirel, neras, imbracat simplu si decent, tarsiind un rucsac de munte destul de mare, venind dintr-un camping de undeva din Liguria, si fara sa fie deloc grunge ca stil, doar un practicant activ de yoga si student la chimioterapie.

Sunday. 14:40. In sfarsit singura pentru prima data, a patra zi de cand m-am reintors in Bucuresti. Zic in sfarsit, dar de fapt nu simt nici un release sau vreo bucurie pentru momentele astea de solitudine… Pollak a plecat mai devreme cu doua carti luate de pe raft si ultima tigara din pachet already between her lips. Murakami – Iubita mea, Sputnik si Rita Mae Brown – Rubyfruit Jungle. We hugged on the couch, but each in different worlds. I cried talking about Elisa, pushing the limits, dar Pollak imi spune “This is not love. Dragostea nu te-ar putea face sa te simti atat de rau. Si nu te face sa te gandesti la sinucidere.” Iar eu raspund “What is love, Pollak? Define it!” Si mi se pare incurcata desigur, pentu ca toti credem ca putem recunoaste dragostea, dar ea, asemeni artei se sustrage oricarei definitii standard, din moment ce este mai mult decat evident ca nu poate exista una singura, ci un infinit de posibilitati de exprimare. “Este totul.” raspundea dupa ezitare “Cand iubesti nu mai exista nimic altceva. Este ceva cald care te umple.”

Mai mult decat oricine imi doresc ca lucrurile sa fie atat de simple si-mi amintesc ca asta este ceea ce-i spuneam si eu Monei Motorga acum cativa ani cand incepusem sa cresc primii muguri nedoriti de gelozie si spaima. La inceput sunt enervata, la naiba cu lacrimile, pentru ca ea sta dreapta in fereastra de la bucatarie, o alta tigara din care soarbe dependenta, contestandu-mi singurul lucru real care mi-a ramas si singurul lucru