3rd assistent director

Duminica dupa amiaza in usoara stare de confuzie, dupa aseara si o alta saptamana incheiata in Bucuresti. 14:03. M-am trezit cu greu la 10 jumatate, ametita, cu un gust inconfundabil, mult prea organic, dupa ce azi noapte am adormit tarziu, uitand complet sa ma spal pe dinti, vag tipsy de la un pahar de vin rosu la Bistro Anteneu si un numar exagerat de tigari, fumate in fretta… Ma enerveaza salteaua, care mi se pare acum prea tare, in ciuda etichetei “ergonomica”, imi urasc pernele supermatlasate, prea inalte, umplute cu fibra poliester 100% de tipul bilute siliconizate… Ma intind sub pilota, lungindu-mi picioarele pana simt cum muschii incep sa mi se detensioneze aproape dureros, ceea ce e placut, in ciuda lenjeriei inca reci, ma infasor in jurul unei perne si pe celalta imi sustin capul pana cand devine inconfortabil. Elisa, imi repet, Elisa. Amintindu-mi her smile, calmul spatelui ei, cand adormeam impreuna. Elisa… si plonjez intr-un abis al viselor halucinante, la jumatatea distantei dintre trezire si somn. Totul e auriu, scantei de lumina, ma extind in afara trupului meu, fara sa uit senzatiile tactile, care devin cumva ubicue si hibride. There I can say I love you. And there this is right. Este unicul loc in care sufletul meu se umple de lumina si teama dispare… Pana cand incep sa-mi amintesc realitatea si caldura se disipeaza, intensitatea se consuma si patul imi pare o suprafata intinsa de roca indiferenta, ma intorc, ma invart, calaresc plapuma pana mi se face frig si ma intorc sub ea, imi pun perna pe cap, care nu se muleaza si sta ca un bolovan, alunecand in toate partile, asa ca o imping cu exasperare si ma inghesui cu totul sub plapuma pana nu mai am aer si trebuie sa ies pentru oxigen ca un scufundator de perle. Intonez mecanic “Litania impotriva fricii” din Dune, cautand declickul starii de veghe, rugaciunea mea atunci cand imi amintesc de asta… Si frazele devenite mantra: “Realitatea este ca Elisa nu ma iubeste. Realitatea este ca Elisa nu vrea sa fim impreuna. Realitatea este ca Elisa isi cauta o prietena. Realitatea este ca Elisei ii este mai bine fara mine. Realitatea este ca eu nu pot schimba nimic.” Si cu fiecare propozitie sufletul meu se micsoreaza, pana adorm empty. Invartindu-ma in somn de zeci de ori, inca intoxicata de fumul de tigari in plamani si alcoolul din sange.

Dar s-a intamplat ceva aseara. De fapt s-a intamplat vineri dupa-amiaza, dar abia aseara a fost ceva povestibil.

Vineri a fost o zi cu gol in stomac. Stiam ca urmeaza sa merg seara in Republica, la casa familiei A rcadu, pentru ca mobila pentru camera Elisei a fost gata cu 3 saptamani mai devreme si tipii vroiau sa o transporte si monteze deja. Schitele le facusem in saptamana in care eram cu totii in Busteni, in august, cateva dupa amiezi cu Elisa pe canapeaua de la etaj, ea traducand articole si eu proiectand mobilier. Stiam ca mergand acolo o sa trec printr-o serie de emotii din toata gama, dar abia asteptam, in ciuda fluturilor devoratori… Elisa nu a fost online all day. Stiam de asemenea ca era ziua in care urma sa plece din Prato spre Legnano si ca ar fi fost pe autostrada cea mai mare parte a dupa amiezii.
Toata ziua, ca si ziua precedenta lucrasem la layoutul unui nou site din putul gandirii lui Camil de la SKIN. O balarie pentru TV tunere, ce se vrea intr-un stil funky. Seara, am inchis computerul la 18:08, mi-am strans lucrurile si dupa un travaliu de peste o ora jumatate underground, exact la rush hour, cu multimea disperata sa-si inceapa weekendul cat mai devreme posibil, am reusit sa ies transpirata si nevatamata in intersectie la Republica, unde am asteptat cateva minute camionul cu mobila.
Cu vreo doua ore inainte, indreptandu-ma vertiginos spre sfarsitul saptamanii de lucru, ma intrebam ce dracu o sa fac cu un alt weekend. Detest weekendurile cu program lejer si mult timp de voie. Nu stiu ce sa fac cu timpul meu, nu mi-l doresc. Prea multe ganduri care au loc sa dea navala, prea coplesitor… Plictiseala si anxietate… Luciana pleca la Codlea, Dana imi raspundea in doi peri pe messenger, Ioana e in New York, Diana lucreaza fara frana, Pollak a disparut inr-o romanta pe internet si Elisei ii e mai bine fara mine, ignorand cei 2000 de km anyway…
Pe neasteptate mi-a sunat telefonul, un numar necunoscut in display si vocea Anei, la care m-am tot gandit tangential, dupa ce nu am vazut-o mai mult de trei ori in my life. Am cam ramas fara coerenta, oarecum fastacita si nesigura pentru motivul cu care Ana ma contactase. Dupa un soi de introducere formal-friendly, m-a intrebat direct si suprinzator daca as accepta sa lucrez impreuna cu ea pentru filmul in care este implicata acum, o coproductie italiana-franceza-romana, cu o poveste alambicata insiprata dupa o situatie reala din Romania anilor 1992. In cele cateva dati in care ne intalnisem, Ana ne povestise diverse aspecte din evolutia filmului, incepand cu probleme de casting si cateva idei despre script… Mmmmm. Sa lucrez pentru un film? Bho. Ce ideea neasteptata. Ce chestie cool, cumva. timida si entuziasmata am acceptat pe loc. Urma sa ne intalnim in aceeasi seara ca sa discutam detalii…
Dar in Tufanica, am terminat cu trei ore mai tarziu decat prevazusem, dupa miezul noptii semnam factura si primeam chitanta, apoi singura in casoiul ala, prea tarziu for going out, tentata sa raman in atmosfera aceea familiara cu un vag miros de Elisa, am renuntat la ideea de ne intalni intr-un club sau cine stie unde…
Am dormit acolo, in miros de mobilier proaspat si rumegus, intr-un tricou de-al ei si pantalonii din panza subtire cu un model combat. Am incercat sa scriu, insa nu am reusit sa ma concentrez la ceva si mi-am facut niste spaghetti cu sos napoletan, din ce am gasit intr-un dulap in bucatarie, ce nu a fost luat de acolo de familia Iluc (cei care au grija de casa in tot restul timpului in care Arcadienii nu sunt in tara). Am mancat la televizor la etajul unu, reusind sa ma patez cu sos pe tricou cand furculita mi-a sarit din mana in timpul unui documentar despre istoria jocurilor video… Casa aia iti da fiori pe sira spinarii, cand esti alone acolo… Tabloul vechi cu poza de nunta a parintilor Angelei, both death. Mobilierul antic, istoria casei nationalizata de comunisti si recuperata in procese… Izul de mucegai din zidurile de caramida veche… Dupa unu noaptea mi-am luat lucrurile si mi-am facut patul la etajul doi, in noua camera a Elisei, pe canapeaua cumparata acum vreo luna la Mobexpert, identica cu a mea… Am citit o vreme dintr-o carte in italiana descoperita in minuscula biblioteca din sufragerie, fara sa am nevoie prea des de dictionar si mesagiuindu-i Anei ca imi e imposibil sa mai ajung… Am adormit acolo, cu inima batandu-mi foarte tare, fericita aproape, sa fiu un pic mai aproape de acasa…