Anca & Dinu

V-am spus că merg să-i întâlnesc pe Anca şi pe Dinu, nu? Asta s-a întâmplat marţi seară. Nu eram noi cine ştie ce prieteni în Bucureşti, de fapt doar am fost o dată la mare, la Sfântu Gheorghe, şi apoi la vreo doua cafele cu prietena noastră comună Francis. Apoi mi-am amintit că amândoi se înscriseseră la master în Londra şi i-am lăsat un mesaj Ancăi pe facebook. Dar, deşi am vorbit încă din octombrie, până acum nu ne-am nimerit cu văzutul.

Între timp ei s-au mutat din North Acton în Vauxhall, într-un apartament mare pe care îl împart cu câţiva colegi de-ai ei şi au fost gata să mă primească. De când m-am întors din Bucureşti, unde m-am întâlnit în fiecare seară cu prieteni, mi-am promis să fac mai multe ca să evit stările astea de solitudine intensă pe care le încerc de când trăiesc în Londra. A fost foarte mişto că Tuciu şi Andra au fost aici patru zile, începând din weekendul reîntoarcerii mele. Şi desigur că am ieşit şi noi mai mult. La piscină, la teatru, la patinaj, la cinema, chiar la un club de comedie cu Pino, câteva plimbari lungi de tot din centru până acasă. Better.

So, fiind în moodul ăsta social abia aşteptam să îi întâlnesc pe cei doi. Am acceptat să merg la ei, chiar dacă locuiesc destul de departe, în sud vestul oraşului, dincolo de râu. Pentru asta a trebuit să iau un autobuz de la Liverpool Street şi am avut timp să citesc mai mult de jumătate de oră până în Battersea Park. Am coborât la o staţie mică sub un pod feroviar şi am aşteptat acolo câteva minute, jucându-mă de-a modelatul vaporilor pe care îi expiram în aerul rece. Apoi a aparut Anca. Micuţă, cu părul blond, altă culoare decât ţineam eu minte şi un fular gros şi colorat, foarte frumos. Ne-am îmbraţişat şi imediat după aceea am început să mergem spre locuinţa lor. Au urmat întrebările tipice, ce mai faci, etc pe un ton entuziast. Anca vorbea tare, mai ales din cauza traficului, sau poate aşa vorbeşte ea şi conducea drumul. Pe nerăsuflate am aflat deja o mulţime de detalii. Am coborât nişte scări şi apoi am înaintat pe o stradă lungă cu blocuri cam ghettoistice. Cartierul mi se părea periculos şi mă tot trezeam urmărind cu privirea personajele care treceau pe lângă noi. Pe urmă am ajuns la o poartă, am intrat pe o alee şi mai departe într-o scară de bloc friguroasă. Pe scări, până la etajul doi sau trei mirosea a urină şi am evitat pe cât am putut petele de umezeală suspecte. ‘Nu te stresa’, îmi zice Anca. ‘Înăuntru e foarte ok’. Probabil nişte vecini au baut mai mult decât era cazul în weekend.

Apartamentul lor era la capătul unei pasarele care trece prin faţa tuturor celorlalte apartamente. O uşă mare de lemn. Intrăm. Deocamdată suntem singure. Anca îmi spune că împart casa cu încă trei oameni, toţi colegi cu ea la şcoala de curatori. Dinu, student acum la London College of Fashion, mai întârzie. Apartamentul e destul de mare, deşi mă aşteptam la ceva si mai mare, gândindu-mă câţi locuiesc acolo. E, de asemenea, foarte frig. Mă conduce în living, ea se aşează pe sofa, iar eu pe un fotoliu. Povestim un sfert de oră, apoi eu, încălcând regulile etichetei cer un ceai. Ea se scuză, se agită şi după alte minute ne reaşezăm cu ceaiul.

După o oră sau cam aşa ceva apare şi Dinu. Ne pupăm, ne îmbraţişăm, continuăm cu povestitul, reluând câteva secvenţe pentru el. De fapt tot ce aud mă îngrozeşte. Nu spun că mă deprimă, dar mă îngrijorează sigur.

Amândoi sunt aici din septembrie. Studenţi şi deci cu drept de muncă part time, spre deosebire de mine. Mi-au povestit că sunt foarte stresaţi financiar pentru că mai au fix 152 de lire şi nu reuşesc să găsească nici un loc de muncă. La început au căutat pe fashion şi graphic design, orice artistic, orice cultural – cam ce făceau în Bucureşti, apoi, după săptămâni şi săptămâni de aplicaţii la care nu au primit nici un răspuns, au schimbat tactica. Acum încearcă orice: catering, sales assistant, chiar şi, Jesus Christ, leaflet distribuitor. Colegul lor portughez a întrebat chiar şi de un post de spălător de vase şi i-au cerut un CV cu experienţă, apoi nu l-au mai căutat, îmi spune Dinu. Anca povesteşte râzând cum a lucrat o dupa amiază într-un restaurant servind pe la mese, dar… greşise restaurantul la care fusese chemată şi lucrase în complet alt loc. Şi-a dat seama abia când a plecat de acolo şi nu s-a mai întors. Râd şi eu. E atât de penibil încât devine amuzant. Şi mă gândesc la mine când spun asta. Îmi mai povestesc că nu mănâncă decât conserve de fasole roşie de 20 de pence. 10 pounds pe săptămână e limita pentru mâncare. ‘Dinu e ok, pentru că el e oricum anorexic’, face Anca mişto. Şi sunt amândoi atât de calzi şi de veseli, încât totul pare o excursie. Un fel de vreme rea înainte să ajungi acasă. O lecţie de optimism.

După două ore şi ceva mă ridic să plec. Am să o iau pe Rei de la Parlament în drum spre casă. Amândoi coboară cu mine în stradă şi mă conduc la staţia unui autobuz spre Westminster. Am o stare excitată de conexiune şi haz de necaz. Dinu ochise o lampă lasată pe trotuar cu gunoiul de seară si vrea să i-o arate Ancăi. ‘Aşa am găsit şi un aspirator perfect funcţional’, zice. Iar eu mă gândesc la oglinda pe care o văzusem la tomberon când am dus gunoiul de dimineaţă. Noi încă nu avem o oglindă în baie, ştiaţi nu?

Plimbare pe Southbank la reflux

Orlando

Aseară, Orlando la BFI Southbank. Au ei o retrospectivă Sally Potter în luna decembrie şi văzusem ceva despre asta sâmbătă seara pe tren când ne întorceam de la Whistable în micul ghid de weekend de la The Guardian. Mi-am amintit ieri după amiază, exact la timp, şi Rei a reuşit să rezerve două bilete online de pe linkul pe care i l-am trimis.

Când am ieşit pe întuneric la cinci şi jumătate, ploua iarăşi torenţial, dar aveam jacheta impermeabilă de la Protest şi, în plus, o umbrelă bleumarin, singura întreagă dintre umbrelele noastre. Mă grăbeam, ocolind bălţile în drum spre London Fields Station, de unde am luat trenul la Liverpool Street Station şi ce acolo metroul, Circle Line, până la Embankment. Rei mă aştepta în staţia de metrou, lângă un stand de prăjituri şi sucuri. Ne era foame amândurora, dar am trecut repede peste Hungerford Bridge şi pe Southbank ne-am luat câte o plăcintă fierbinte cu carne. Eu am ales the turkey and stuffing pie with cranberry sauce, iar Rei pe cea cu honey roast parsnip and chesnut steak and ale.

Am întârziat la film zece minute, sărind peste bălţi, urcând şi coborând o serie de scări de ciment ude, căutând intrarea la cinematecă. Era prima dată când am mers la BFI, deşi e mult timp de când am intenţionat s-o facem. În sfârşit, în sala cufundată în întuneric un plasator cu lanternă ne verifică biletele şi ne indică un rând de scaune în spatele sălii. Nu erau locurile rezervate de noi, dar acum cu greu am fi putut să ne aşezăm acolo, deranjând o serie de oameni deja instalaţi confortabil. Aşă că am intrat pe al treilea rând din spate, în lateral, de unde ecranul de vedea oblic, în perspectivă. On screen filmul se desfăşura imperturbat, dar nu am pierdut aşa de mult after all.

Ne dezbrăcăm de jachete în linişte, cu ochii fixaţi pe imaginile în mişcare. O scenă la curtea Elisabetei I, Orlando – Lord Orlando vreau să spun -  în mijlocul unui grup de oficiali britanici, într-o dupa amiază de jocuri pe gheaţă, eveniment oferit în cinstea delegaţiei moscovite. Sunt absorbită instant de scenariu, de costume, dialoguri, soundtrack şi, mai ales, de mişcările Tildei Swinton. Hipnotice. Mă aplec în faţă cu coatele sprijinite în genunchi si bărbia in pumn. În observ profilul, linia maxilarului, reflexele palide într-un glow arămiu. Pulsul îmi prinde viteză, îmi e cald, simt un fel de pufi cu mii se apendice străbătându-mi arterele în mâini şi gambe, dar ar putea fi căldura după goana în frig de mai devreme, nu? Dar mai simt ceva. O linişte. Aproape o… fericire. Îmi imaginez că Tilda este în sală pe undeva, după film urmează un dialog cu Sally Potter, deci amăndouă ar putea fi undeva acolo jos pe primele rânduri.

Ce ciudat. I feel in love. Probabil eu şi cel puţin jumătate de sală. Dar ce-mi pasă mie de ceilalţi… Când Orlando o sărută pe prinţesa Sasha în sanie, acolo în sanie înima îmi bate nebuneşte. Ridicol, mă emoţionez ca o lesbiană siropoasă, evident decid să nu spun nimănui despre asta, aşa ca vă rog uitaţi această propoziţie. Şi oricum nu ăsta este cel mai mişto cadru. Urmează altele şi altele, diverse epoci si alte ipostaze. 1700, 1750, 1800, 1850, războiul, timpurile noastre. Cântecul din deşert, tobele, iarăşi costumele, ceaţa şi, deasupra acestor lucruri lumina din fiecare cadru. Sally Potter mi se pare genială.

Evident, la un moment dat îmi e imposibil să nu mă gândesc la A. Previzibil. Sigur că da. De fapt nu mai văd nici o asemănare acum, dar linkul va exista întotdeauna. Doar că nu vreau să mă gândesc la A. There’s no good to it. Povestea aia nu o să meargă niciodată nicăieri dincolo de it’s teasing powers. Şi, în plus, e enervant că facebook nu vrea să-mi asculte comenzile încetând să-mi arate her posts, unde există des comentarii pe care nu vreau să le văd. Dar, din fericire, Tilda mă subjugă iaraşi. 93 de minute se termină prea repede. În timpul ăsta nu mai există nimic altceva. Cel mai bun film pe care l-am văzut în ultima vreme. Sunt încă în transă. Dacă îl recomand?

Neapărat.

Film is not dead

Azi s-au oprit ploile. O dimineaţă overexposed în lumina tâzie de la zece. Am ochii umflaţi şi mi-e poftă de ceai de lămâie cu ghimbir. În loc de asta beau apă îmbuteliată în Cumbria dintr-un pahar înalt de sticlă transparentă, aşezat pe mobilă peste un pătrat de împletitură de bambus. Mă împiedic în cartea lui Adam Foulds, The Quickening Maze, scăpată pe parchet, pe care am început-o vineri.

Nu ştiu cum va decurge ziua mea de azi. Ei, ba da, am stabilit aseară o vizită la Anca şi la Dinu în Battersea Park, cândva dupa ora cinci astăzi. Şi e adevărat că abia aştept să merg. Dincolo de asta ia să vedem… Not much. După ce rămân singură şi mă schimb în nişte jeanşi gri, o vestă silver şi o flanelă neagră decid să ies un pic. Îmi iau bascheţii vechi de piele neagră, o jachetă şi încă una din hârtiile de 20 de lire din săculeţul albastru cu care am venit din Bucureşti după ce am lichidat contul de la Raiffeisen. Se împuţinează şi momentan nu pot pune nimic acolo. Doar lua. O mare cauză de stress pragmatic…

Merg până la cel mai apropiat shop de fotografie, care nu este altceva decât un counter alb cu două mari maşini de developat şi printat şi câteva feluri de filme şi tipuri de baterii, în interiorul unei farmacii pe Mare Street. Am de mai demult ideea asta de-a experimenta cu o cameră SLR analoagă şi am de gând sa împrumut una din colecţia Doctorului. Mă gândesc la acel Canon EOS 1000F de pe dulap, care stă acolo nefolosit. Mă împing pe vârfuri şi prind cutia de carton destul de grea. Pe ea scrie DUO, un brand de hârtieprobabil, şi conţine tot soiul de alte camere. Iau aparatul care îmi trebuie şi îl verific pe toate părţile. Constat ca îi trebuie o baterie de un format necunoscut. Pare sa aibă înăuntru o rolă de film, dar decid să mai cumpăr una. Înainte să ies caut pe google tipul de baterie. 2CR5. Bun. Ies.

Împreună mă costă mai mult decât m-am aşteptat, dar plătesc şi mă întorc acasă cu ele în buzunar. Înlocuiesc bateria şi termin ultimele patru poziţii ale filmului iniţial pe imagini suprinse de pe terasă. Apoi înlocuiesc filmul după ce moşmondesc un pic. Probabil am futut primele doua poziţii. E o lumina frumoasă încă şi mi-ar plăcea o plimbare până la Tamisa pe marginea Canalului, dar afară e frig şi o să mă mulţumesc cu o plimbare prin parc. De fapt, uite, aş putea merge să returnez DVD-ul de azi noapte la magazinul din Broadway Market. Da, este The Shipping News, pentru că după ce am citit cartea mi-am dorit să văd şi filmul cu Judith Dench, Kevin Spacey şi Julianne More. Mişto fără să ţip – bănuiesc că de vină este în cea mai mare parte faptul că, indubitabil după o asemenea lectură, orice ecranizare m-ar dezamăgi.

Ies, deci, în London Fields spre Broadway Market. Port ochelarii de soare. E răcoros. Degetele în manuşile retezate îmi îngheaţă pe aparat, dar îmi place senzaţia. Merg leneş peste iarbă şi frunze, evitând noroiul de după trei zile ploioase, încercând să ‘văd’. Să surprind cadre deosebite. Dar peste tot în jurul meu, ziua pare doar o altă zi, cerul nespectaculos şi – culmea – lumina grozavă de mai devreme e acum filtrată plictisitor de nişte nori câlţoşi. Măcar am ceva de făcut. Las filmul la rental shop şi o iau înainte spre canal. Trag primele cadre. Ghidoane de biciclete legate de un stâlp la capătul străzii, strălucitoare pentru câteva secunde în crăpătura dintre nori. Unde vălurite de trecerea unei gaiţe peste care praful reflectă câteva raze aurii. Un avion suprinzător de aproape. Un haos de crengi măzgălite peste un fundal argintiu. Un corb negru în iarbă ciugulind o frunză… Eh, prostii… După mai puţin de o oră mă întorc acasă…

Nu am mai scris de mult, ştiu, şi acum vin cu reveria asta… Ce mai fac de fapt? Am renunţat la acel curs de engleză pentru că mergeam degeaba. Aşa mi-au spus profesoarele mele, care s-au şi plâns că le ’stric’ lecţiile terminând exerciţiile prea devreme, mult înaintea celorlalţi.Mi-a fost recomandată o şcoala de creative writing in Holborn şi am să mă inscriu acolo din ianuarie, probabil.

Între timp am avut acel interviu pentru national insurance number. Dosarul mi-a fost primit spre analiză şi urmează să aştept între patru si opt săptămâni, deşi probabil răspunsul va veni mai devreme. Pentru că nu am nimic de pierdut, am tot aplicat la diverse joburi de pe gumtree, craigslist si guardian, dar… nici un răspuns. Şi nici măcar nu îmi verifică portofoliul – ştiu asta pentru ca pe dashboard nu-mi apare nimic. Câteva internshipuri, nişte joburi de graphic design, junior sau senior, nici nu mai contează, unul grozav de galery assistant la Barbican. Nada. Sau doar un răspuns automat de genul: ‘We are currently experiencing extremely high volumes of response to our advertised roles, so are only able to notify candidates who best suit the client’s needs.  Therefore if you have not heard from us within a week of your application please take this to mean that you have not been successful for this role.’

Whitstable, Kent, UK

În ceaţă

19:15. E deja întuneric în Bucureşti. Traversez sensul giratoriu de la Cora, apoi calea ferata şi intru în parcarea de la Plaza. Văd faruri de maşini şi lumini strălucitoare la distanţă ca nişte clustere în diverse culori. Deasupra sunt nori şi un început de ceaţă se strecoară printre maşinile din parcare. Azi a fost iaraşi o zi caldă pentru prima luna de iarnă şi vapori încep sa se condenseze deasupra oraşului. În urechi o piesă de la Ugress repeta la final cu voce joasă: ‘darkness… darkness… darkness…’. Mi se pare ca sunt ca un fluture de noapte atras de flăcări. Nu am ochelarii şi cum totul e conturat vag, în forme voalate, ma simt aproape high. Mă gândesc la rolul unui loc ca mall-ul în societatea de consum. Fie că îmi place sau nu, uneori ajung acolo, dar acum realizez clar ca nu-mi mai place chiar deloc. În seara asta, totuşi, mă voi întalni cu Luxa şi Didi pentru o ciocolata calda si un ceai la Starbucks. Un loc aproape de casă, am zis. Ajung prima. Cer un tall şi mă aşez pe unul dintre scaunele înalte la fereastră. Privesc spre parcare mai mult de un sfert de oră şi îmi las mintea să zboare aiurea. Fac asta foarte mult în ultima vreme, poate prea mult.

Mai devreme azi, am fost nevoita să-mi las ochelarii la un centru Optinova dupa un control oftalmologic în care s-a stabilit că dioptriile mele s-au dublat în ultimul an jumătate. De fapt, de ceva vreme aveam iaraşi probleme cu văzutul la distanţă, în plus misterioase dureri de cap. Miercuri seară, de pe rândul din spate la etaj, la Cinema Union, mi-a fost greu să disting trăsăturile tipului care prezenta în faţa ecranului filmul lui Jerzy Kawalerowicz din ‘61, Matka Joanna od aniolów. Azi am decis să fac în sfârşit un control basic. Iniţial stabilisem o consultaţie pentru mâine la CMU Semănătoarea, dar mamatrecuta pe la mine ’să mă vadă’ m-a convins să merg azi, ceea ce am şi făcut. I-am plătit unui tip care arăta foarte gay, apoi m-a examinat o tipa în halat alb. Rezultatul m-a descumpănit. -0,5 şi -1,25. Dupa un calcul rapid mi-am dat seama ca sunt obligata să-mi refac lentilele în Bucureşti – în Londra m-ar costa de două ori mai mult. Aşa ca le-am comandat, iar ei mi le-au promis pentru mâine seară. Asta înseamna că până atunci stau fără ochelari şi e straniu. Ameţitor, obositor un pic. High.

Joi seară sunt singură. Televizorul merge în fundal pe History Channel. Afară este şi mai multa ceaţă. Lânga mine am o nouă carte, începută luni. The Shipping News de Annie Proulx. Un Pulitzer for Fiction în 1994. Mişto

Olea

Ce placut este sa speli vasele… Apa calda fierbinte care iti absoarbe mainile. Fiecare obiect ca gandurile – selectate, sapunite, uneori frecate, clatite bine si asezate in scurgator, deasupra chiuvetei. Gandurile mele alearga, se ingramadesc in constient dandu-si coate ca niste adolescenti nerabdatori. Imi vin in cap prieteni, replici, zambete, deconectare, backgroundul din jurul fiecaruia. Neintelegeri. Furie. Diferente. Nevoia de solitudine. Deep space. Love. Love? Caut, filosofic, raspunsuri. Un pahar de vin rosu din soiul Shiraz crescut in Africa de Sud, profilul Frejei peste geamul care da spre luminile din strada Gabroveni. Fata Luxei prin norul de particule expirate incarcate de nicotina arsa in lumina verde din Control. Dana la ea in living, in pantaloni de casa, asezata la computer, dincolo de masuta joasa pe care se gaseste un exemplar din Scurta Istorie a Timpului a lui Hawking. Metafizici intentionate. Apoi Mixa pe digul de ciment al Lacului Morii, abia vizibila in intunericul de la miezul noptii. Luminile puternice de la terenurile de sport din Parcul Crangasi. Apa intunecata si, departe la orizont, de partea cealalta, o pata de noapte fara lumini, ca un abis. Sunt atrasa e voidul acela abstract. Privesc acolo minute in sir, in timp ce valuri mici lovesc placile de ciment. Vestul. Acum multi ani – abia incepusem liceul – urcam fiecare noapte de vara pe acoperisul de tabla, inca fierbinte dupa apus. Urcam o scara din lemn, facuta de bunica-miu si de acolo ma trageam in sus pe tabla de zinc pana in punctul cel mai inalt, aproape de unul dintre cosurile de soba. Intinsa pe spate priveam cum apar primele stele spre vest. Dragonul, Carul mare, Pegas si Cassiopeia. Andromeda spre nord deasupra luncii. Vestul peste campuri pe care le vedeam pana departe la marginea satului. Si in spatele meu estul, orasul. Bucuresti. Lumini, punctul rosu distinct de pe antena uriasa din Militari pentru avertizare aeriana. Alte constelatii pierdute in poluarea fotonica. Scorpionul. Pleiadele. Si tarziu de tot Capricornul, niciodata complet.

Farfuriile de caolin mixat in amestecul industrial de faianta fina, smaltuite cu o glazura de feldspat, imi parasesc mana pe rand in suportul de metal. Lustruite, sclipind de apa. Am mainile pline de clabuci de spuma. Urmeaza canile si o sticla patrata de ulei de masline. Inauntru are o ramurica de oregano pe care incerc sa o scot prin gatul stramt. Urme de ulei si frunzulite imi raman pe degete si mi se pare ca simt un soi de sange vegetal. ARN. Il simt familiar, de parca ar fi al meu si deodata ma gandesc ‘Imi este dor sa fiu copac’. Ca un fel de amintire revelatie. Am fost o data un maslin. Aproape simt in gura gustul salin al stancilor de calcar. Fructele mele negre pline de seva amara. Miscarea atat de lenta incat pare statica unei vieti de om. Unduirea.

Ascult Madame Butterfly a lui Puccini.

Vineri 13

Cel mai memorabil lucru pe care l-am retinut in sederea mea de o saptamana aici este ceva spus de Luciana aseara. Poate pentru multi nu face sens si pare chiar un pic ciudat ca asta sa-mi revina in minte acum. Ele erau la mine: Luxa, Mixa si Didi. E placut sa ne revedem. Vorbeam dupa masa, fiecare cu un pahar de pinot noir, de sleep paralysis si ne povestea, de fapt cred ca eram singura care o ascultam, de experienta ei cu treaba asta. Se trezise, creierul ei era constient si, lucida, se simtea legata, de fapt si mai imobila de atat. Nu reusea sa se miste. Imi imaginez ca e ca si cum te-ai trezi prinsa intr-un bloc de ciment. Imi pot imagina panica. Bog imi povestea de mult de tot despre asta si o data a scris ceva pe acel blog al lui, de mult abandonat probabil. Scrisorile pentru Mona... I miss those.

‘Am simtit atunci ca exista altceva dincolo. Ceva dincolo de camera mea sau de orasul asta.’ O alta dimensiune necunoscuta, infioratoare, in care suntem imersati toti. Nu mai stiu daca asta a spus ea in continuare, dar la asta m-am gandit eu. So, she felt it too… E o revelatie teribila, ingrozitoare pana in nucleul fiecarei celule care o compune. ‘Ce tare!’ am spus eu. ‘Ah, nu!’ a raspuns Luc. Dar eu nu ma refeu la spaima, ci le lucrul acela pe care l-a zarit. Acel dincolo. Ispaimantator, dar atat de fascinant.

E opt seara, vineri, 13, nu ca ar insemna ceva pentru mine treaba asta. Ma gandesc la teama. Tot aseara am vorbit de filme horror, de cosmare, miscari flash si miscari lente, entitati suspendate si simteam frica de a gandi dincolo de formele realitatii cum umple camera. The inconceivable. Nu ma refer la carnagii, blood, mizerii de-astea gore. Ma refer la teama de ceva-ul de dincolo care ar putea fi alive si constient la fel ca noi – spaima homo sapiens de orice forma de inteligenta non umana impregnata genetic? Si, again, nu ma gandesc nici la aliens.

Sunt imaginile astea pe care le visam repetat in copilarie. (Un sertar care nu se mai inchide. O sinapsa care nu se va deconecta niciodata.) Cerul noaptea vazut din gradina. E vara. Bolta e un albastru foarte inchis si formele copacilor si acoperisurilor se profileaza intunecate. Se vad constelatiile si intre ele stele de diverse dimensiuni luminoase desemnate numai cu un cod astronomic. De la nord la sud o dunga alburoasa ca o tusa blurata. Trebuie sa privesti cateva secunde pentru a o distinge. Pentru ca peste toate se proiecteaza imagini stranii, necunoscute, in culori de laser, verzi, albastru si mai rar rosu. Desene imense geometrice. Sau oare forme tridimensionale conturate ca intr-o axonometrie? Stiu ca sunt in afara atmosferei. Ma inspaimanta. E ceva de dincolo. Stiu asta instinctiv. Si se apropie…

Amintiri despre viitor

O zi caldă. Afară, într-un tricou şi o jachetă, mi se pare plăcut. Mă plimb printre blocuri, pe aleile pe unde obişnuiam să o scot pe Siada. Câţiva câini vagabonzi întinşi pe asfaltul din parcarea în care am încercat să o învăţ pe Mix să meargă cu bicicleta (şi nu am reuşit) îşi ridică capetele. Mi-e greu să nu o consider o zi ‘frumoasă’ deşi ştiu ce inseamnă 16 grade în noiembrie. Urşi polari înecându-se printre fragmentele calotei dezintegrate îmi răsar în minte. Uragane ecuatoriale. Palmieri în Bucureşti în urmatoarea jumătate de secol. Nu e improbabil. Unde mă voi afla atunci? Îmi las mintea să brambureze. Viitorul pesimist. Prea adânc imprimat în mine ca să mai pot vedea altfel. Ca un cronicar medieval înaintea anului 1000, ca un evanghelist deprimat – viziunea mea este una întunecată. Dar mai ştiu că sunt şanse să nu eşuăm în dezastre, că viaţa este una dintre cele mai puternice forţe din univers. Am încetat să mai fiu o militantă pentru ’salvarea planetei’. E mai confortabil să-mi rămân fidelă principiilor în care m-am autoformat, chiar dacă cei din jurul meu nu o vor face. Poate am renunţat la naivitatea de a crede că aş putea vreodată să schimb ceva. Lucrurile evoluează singure şi schimbările intervin treptat când condiţiile sunt propice, aşa cum celulele se schimbă în corp şi eul este un nou eu în fiecare zi. Marile schimbări sunt doar momente colective de conştientizare.

“În doi ani vrem să ne facem casă”, spune sora-mea. La pădure, unul dintre acele terenuri moştenite de la bunică-miu, unde mergeam să săpăm porumbul primăvara, când eram mică. Unul dintre ele îmi aparţine, însă ştiu, aşa cum am ştiut întotdeauna instinctual că eu nu voi locui niciodata acolo. Mi-e greu să o privesc în ochi. În familia noastră relaţiile sunt ciudat de reci-calde, discontinue, foarte rar empatice. Psihotice. Copilul ei a adormit în dormitorul mic, pe care acum mai mulţi ani îl împărţeam cu Rica, în ultima parte a relaţiei noastre, pe când eram încă studente amândouă. O fetiţă minusculă de numai trei luni şi jumătate cu ochii albaştrii, ca nimeni dintre noi. Următoarea generaţie…

Sunt uimită în faţa acestui claim uman de-a poseda. De a lăsa urme, urmaşi. A construi o casă, a da naştere, a-ţi perpetua informaţia genetică. Dintr-un motiv obscur sunt incapabilă a fi una dintre ei, iar motivul principal este că eu nu-mi doresc să las ceva aici. I used to, but not anymore. Am o viaţă, versiunea Mona Petre, pe care nu mai ţin sa o definesc orice ar fi ea: un nivel, o experienţă materială esenţială – sunt tot atâtea ipoteze câţi indivizi… La un moment dat Mona Petre va dispărea şi gândul ăsta îmi creează un sentiment de linişte interioară. Nimic în urma mea. No mess let behind.

Soră şi soră. La opt ani ştiam ca va fi aşa, când ea desena numai prinţese, iar eu preferam să-mi petrec timpul învăţând pe dinafară capitalele celor 137 de ţări recunoscute oficial în Statele Lumii de la a la z, ediţia 1975. Am ştiut ca va fi aşa şi la cinsprezece. Şi la treizeci… În seara asta, noi două în bucătăria ei suntem legate printr-o origine comună. Nimic altceva. Sora mea mai mică este o soţie şi o mamă cu planuri precise asupra viitorului. Iar, cu acelaşi look de studentă eternă, sunt o şomeră intenţionată în căutarea unor himere. Iar ce simt acum nu este nici invidie, nici admiraţie, ci o profundă uimire.

Back in town

Îmi ridic capul din carte şi privesc prin geamul autobuzului. Condens. Abur. Ceaţă. E târziu. Trecut de unsprezece seara. În romanul meu personjele se expun pe rând, fiecare capitol un punct de vedere: Elisabeth, Nate, Lesje, apoi de la început, dezvăluind un triunghi complicat, fiecare pagina un detaliu în plus. O poveste care îmi place, deşi nu se întâmplă nimic, sau ceea ce se petrece este mai degrabă banal. Şi totuşi Atwood reuşeşte din nou să mă fascineze. Cartea o am, ca pe toate celelalte din ultimul timp, de la Hackney Central Library, acum însă sunt departe de Londra, într-un autobuz aproape pustiu prins în traficul târziu în intersecţia şantierizată haotic de pe Griviţei. Văd în dreapta mea lumini în halouri de vapori şi unul dintre pilonii masivi din ciment proiectaţi să susţină viitoarea arteră suspendată. Câteva secunde încerc să-mi imaginez oraşul în viitor, dar îmi e greu să vizualizez ceva. Autobuzul este aproape gol – eu şi câţiva muncitori cu priviri goale.

Am aterizat sâmbătă seara pe Otopeni cu o linie aeriană irlandeză ce are doar de puţină vreme zboruri spre Bucureşti. Din acest motiv nu sunt foarte mulţi care ştiu de acestă companie iar cei care da, nu cară genţi de rafie sau monştrii cu trei capete setaţi pe urlet continuu, nici cutii uriaşe cu plasme la reducere şi nici nu se strigă prin aeroport folosindu-se de genuinele fă sau mă din toţi plămânii. Un zbor civilizat – pentru latura mea snoabă, iar ce m-a mulţumit cel mai tare a fost să evit iadul din Băneasa, unde mi-am promis sa nu mai ajung câtă vreme voi fi în stare să aleg alceva.

Nu aveam bagaj de cală, am trecut rapid prin controalele vamale (cu hârtia de la ambasadă am fost trimisă la un alt ghişeu unde nu era nimeni, apoi tipul de acolo m-a trecut de poartă în faţa celorlalţi) şi foarte repede am ieşit pe uşă automată de la sosiri. Dana mă anunţase că ar vrea să mă ia de la aeroport, prin urmare mă aşteptam să o văd acolo în mulţime, însa am fost suprinsă să o observ şi pe Luxa împreună cu ea. Câteva lucruri s-au schimbat de când am plecat acum câteva luni…

783-ul ne-a lăsat în Romană. Era o seară umedă, dar caldă pentru noiembrie, eu mă simţeam ciudat de parcă aş fi lipsit de foarte multă vreme din oraşul ăsta. Îmi dorisem atât de tare să-mi revăd prietenii, iar acum mă simţeam parcă emoţionată. Sau, nu ştiu, reţinută cumva. Străzile mi s-au părut mai întunecate decât îmi aminteam.

Dana ne-a condus undeva prin Lipscani, într-un local nou, rearanjat în locul vechiului Loggia. Eu am cerut un pahar de fetească neagră, care m-a costat ultimii lei pe care îi aveam rămaşi în portofel când am plecat la Londra. Nici nu ştiam cu ce să-mi încep poveştile. La urma urmei ce am atâta de povestit? Dar conversaţia a curs uşor ca şi vinul. Mai apoi, când ne-am terminat băuturile şi s-a făcut târziu, Dana s-a ridicat să plece la o piesa de teatru, de care îmi povestise cu câteva zile mai devreme. Până la urma am mers şi noi cu ea, luând un taxi de la Universitate. Nu mă grăbeam să ajung acasă unde urma să fiu singură şi total tăiată de la formele moderne de comunicare.

O străduţă în zona Dacia, o casă anonimă cu aspect abandonat, o curte cu copaci lăsaţi să se sălbaticească. Întuneric. Am fost întâmpinate într-o verandă de Paul, fiecare dintre noi a primit o cană cu ceai şi am fost conduse prin labirintul de încăperi spre camera cea mai îndepărtată. Întregul loc degaja un aer exotic, obscur, ilicit. Un eclectism de inspiraţie berlineză care combina graffitiurile de pe pereţi cu obiectele de anticariat dispuse suprarealist ca într-un minimuzeu şi cu mobilierul vechi, fără îndoială moştenit odată cu casa. Arty-vintage, not my type of cosiness, însă plăcut. Nu aveam nici cea mai vagă idee la ce să ne aşteptăm. Casa nu era o sală de teatru – nu ca m-aş fi gândit la vreun ceva convenţional anyway. Un performance underground, nu chiar interctiv, dar care te implica în poveste din momentul în care treceai pragul acelui loc. La intrare fusesem rugate să lăsăm o mică donaţie într-un cazan de tablă şi după un sfert de oră, toţi cei din casă au fost rugaţi să pofteasca într-o cameră mai mare cu scaune şi perne pe jos. Eram mai puţin de 20 de oameni, schimbând priviri între noi, sorbind din cănile de ceai. M-am aşezat pe o pernă roşie, sprijinită de o comodă lăcuită, în stânga mea Dana, în dreapta Lux. Piesa a început pe neaşteptate, când patru dintre cei aşezaţi ca şi mine acolo şi-au ridicat vocile. Un dialog straniu conturând o poveste. Dincolo de subiect şi interpretare, foarte mişto de altfel, am avut viziunea unui episod arhaic. Un trib adunat în jurul focului. O interpretare a unui mit ancestral. O întoarcere la orgini. Doar că în mijlocul nostru nu erau flăcări hipnotice ci o măsuţă joasă cu ceainic.

Am ieşit de acolo după miezul nopţii. Înapoi în Romană, Dana a luat un taxi în altă direcţie, Luxa a fost de acord să petreacă noaptea la mine, dar înainte aveam nevoie să scoatem nişte bani. Dar din nefericire s-a întâmplat ca în weekend toate ATM-urile din oraş să nu funcţioneze. Nici eu, nici ea, nu am putut retrage vreun ban şi iată cum, la unu, în noaptea în care abia aterizasem în Bucureşti, am fost forţate să mergem pe jos până în Militari. O plimbare lungă. Mi se părea incredibil că voi fi nevoită să merg opt kilometrii la ora aceea, în condiţiile în care eram deja atât de obosită. Dar nu a fost chiar atât de rău. Lux a fost nice să se ofere să îmi ducă ea rucsacul la un moment dat, am povestit mult şi în final am ajuns la apartamentul meu. Home, sweet home. Şi, din nou, ce stranie senzaţie. Un loc străin şi intim în acelaşi timp. Ne-am culcat după 3 AM, dar mi-a luat mult timp până am reuşit să adorm.