Vineri

Credeţi că a sunat cineva de la Consulat, în ciuda a ce mi-a spus acea femeie plătită din bani publici şi inclusiv din ai mei? Bineînţeles că nu. E vineri după amiază şi Rei i-a contactat în locul meu de la biroul ei. Noi nu avem un fix aici şi pe sim nu stiu ce credit mai am. Titlul de călătorie e gata, i-a răspuns cineva. Dar acum e prea târziu sa merg să-l iau, pentru ca oficiul se va închide la patru.

Ieşim la film de vineri seara. Deşi e înnorat o sa ies cu James.

16:38 sunset

Cinci si noua minute. Citeam pe pat, in dormitor. Dincolo de fereastra, care e de fapt un geam imens din podea pana in tavan, e o bucata de terasa. Terasa inconjoara cladirea si e despartita de balustrade de metal intre apartamente. Dincolo de balustrada nu e nimic. Aer. Patura joasa a atmosferei in dreptul etajului patru. Oxigen, monoxizi, noxe, particule invizibile care umplu curtea interioara din Hacon Square. Acoperisuri, blocul turn din Martello Street, langa parc, mult mai inalt si probabil cu o priveliste si mai suprinzatoare. That’s one weird looking building, Rose a spus aseara. Iesisem doar noi doua pe terasa. Ea venise la noi la cina invitata iarasi de Pino. Eu si Rei am gatit orez cu fructe de mare si am mancat toti patru la masa, cu cate un pahar de vin rosu chilian. Un vin foarte bun, nu mai bausem, pentru ca din principii eco, refuz sa consum un aliment de pe un alt continent daca ii gasesc un corespondent local. O aroma bogata, plina de tanin, m-a ametit un pic foarte repede. Dupa masa am iesit pe terasa. Era o noapte mult mai calda decat cele de pana acum, asta fiind si cauza umiditatii din aer. Ceata londoneza. De fapt e prima data cand sunt martora pentru un astfel de fenomen. Fog. Sau poate mist. Diferenta din ele este gradul de umiditate si direct corelat cel de vizibilitate. In limba romana nu exista doi termeni diferiti pentru asta. Sau nu cunosc eu? Eram invaluiti intr-un nor. Apoi Rose a plecat si noi am condus-o, apoi ne-am intors prin parc… Iubesc ceata, starea aia de blur, cand parca nu am ochelarii si toata realitatea are forme moi…

 

Firimituri

Doctore, mănânci brioşa aia în pat?!?!?! Abia am intrat în cameră şi o observ îngrozită.

Mda, zice ea mestecând, ducându-şi o mână repede sub barbă.

Dar o să faci numai firimituri şi un pat cu firimituri e cel mai groaznic lucru!

Ba nu fac nimic. Uite am grijă!

Pun un bot uriaş, străduindu-mă să concentrez în el toată deziluzia şi durerea din lume. Funcţionează, dar prea mult. Pentru că acum Doc se ridică şi iese din cameră. Mă gândesc că merge să-şi aduca o farfuriuţă sau ceva, dar nu, ea îşi abandonează jumătatea în bucătărie. Eu nu am habar de asta până a doua zi când o găsesc acolo. Hm.

Pe messenger a doua zi de dimineaţă:

Baby, nu ţi-ai mai terminat brioşa aseară? Am găsit-o pe o farfurie lângă chiuvetă… cu o urmă vagă de vinovăţie.

Nu, pentru mine era un guilty indulgence, dar comentariul tău mi-a stricat pofta de mâncare. Dacă trebuie să stau la masă cu un băţ în fund atunci nu o mai vreau! Still bitter, I see, când bineînţeles că eu aveam dreptate.

I see. Deci tu o poţi savura doar în pat. Am să scriu la Starbucks să aducă acolo nişte paturi.

Hahaha.

Nu, vorbesc serios. O să le trimit un mail. Atunci nu te superi dacă o mănânc eu?

Be my guest.

Thanks, baby.

Româneşti

Consulatul român, îmi spune Google Maps, se alfă în Kensington, undeva în vestul oraşului, aproape de Hyde Park. La unşpe ies din casă. Mă gândesc să iau trenul de la London Fields Station şi, pentru că nu ştiu precis câte mijloace de transport am să folosesc (nu există o linie directă), intenţionez să-mi iau una dintre acele cartele valabile pentru o zi întreagă. Zona 1 şi 2 – 5 lire şi 60 de pence sau penişi cum le spunem noi.

În tren citesc din The Year of the Flood, ultimul roman al Magaretei Atwood pe care l-am început vineri seară. Foarte mişto, deşi o altă distopie scary. În ultima vreme pare că numai în asta mă ţin. Dar îmi place Toby şi, deşi romanul de la bibliotecă (nou nouţ, abia l-au primit şi am fost prima care l-a rezervat sau poate au cumpărat ei mai multe exemplare decât numărul de bookings) este greu, îl car cu mine în traista mea neagră de pânză. O cărămidă din celuloză cu coperţi tari de carton. Cobor la Liverpool Street Station şi îmi iau cartela de la un domn colorat, apoi iau scările în jos pentru metrou şi găsesc imediat Circle Line; mie îmi trebuie linia în sensul invers acelor de ceasornic, trenul e deja la platformă şi mă grăbesc. Doisprezece staţii care trec imediat – mă bucur pentru că în metrou e cald şi oricum prea aglomerat.

Pe Kensington High Street nimeresc direcţia corectă, fără să mă folosesc încă de hartă şi merg şi merg survolând numerele de pe clădiri. La un moment dat mă gândesc să îmi iau un latte de undeva, dar chiar atunci zona se transformă şi dau numai de magazine iraniene care vând fructe şi au anunţuri din neon cu iranian caviar, apoi un gard lung de cărămidă, fără însemne sau reclame pe el, care nu se mai termină. Ah, 344, iată. O clădire roşie pe care o recunosc din poza de pe google. Mă apropii şi întradevăr sunt unde trebuie, un anunţ în limba română imprimat pe o jumătate de A4, lipit în uşă cu scoci, îmi confirmă. Scrie Accesul la consulat se face prin intrarea din Addison Rd.

Ocolesc clădirea, intru pe o poartă de metal şi mă găsesc imediat într-o încăpere mare cu scaune pliabile aşezate în şiruri pe mijloc. Pe pereţi sunt anunţuri în limba română, printate pe coli de hârtie A4, nişte afişe urâte care explică drepturile muncitorilor români şi câteva reproduceri ieftine, dar în ramă, cu peisaje din România. În sală sunt exact unsprezece bărbaţi în floarea vârstei cum ar veni, doi moşi, doi adolescenţi plictisiţi, şase femei şi şase copii mici de tot, dintre care doi în cărucior. Precizia îmi este facilitată de faptul că la biroul de informaţii, sau ce banuiesc eu că ar fi aşa ceva, nu se află nimeni. În fundul încăperii de văd 3 ghişee, dintre care unul singur este deschis şi acolo sunt îmbulziţi cei mai mulţi dintre cei aflaţi în sală. În timpul ăsta ambii copilaşi din cărucior urlă cât îi ţin plămânii. Mă aşez, bineînţeles la coadă la ghişeu, trec zece minute şi nu se întămpla nimic. Funcţionara, genul sexi într-o cămaşă satinată verde smarald se aude prin microfon în toată încaperea în timp ce-i explica unui tip ce trebuie să facă ca să intenteze un proces de divorţ. E nevoie să-i repete de cinci sau şase ori. Între timp mai sună nişte telefoane, deşi pe uşa este scris mare va rugam închideţi-va telefoanele. Nişte ritmuri orientale. O ţigancă cu cărucior şi un plod de vreo trei anişori sare rândul şi explică: da’ io ce să-i fac doamnă, daca nu stiu unde e?! că m-a lăsat borţoasă şi a fugit. ce? io nu aş vrea să ştiu? Lumea din sală schimbă priviri amuzate, de fapt chiar râd româneşte. Din nou îmi lipseşte simţul umorului.

În sfârşit cineva apare la biroul de la intrare, las coada de la ghişeu, unde nu se întămpla nimic, şi mă grăbesc acolo. O tânăra îi explica cuiva care a ajuns acolo înaintea mea ce trebuie făcut pentru eliberarea unui titlu de călătorie. Trag cu urechea într-un mod prea evident aparent pentru că tipa se întoarce spre mine şi mă întreabă eu ce doresc. Îi spun ca doresc acelaşi lucru, între timp cealaltă persoană pleacă şi acum am toată atenţia funcţionarei. Îi explic ce s-a întâmplat, îi arăt şi raportul de la poliţie şi o copie după buletin pe care o am de la şcoală. Mi-am amintit ieri că îmi făcuseră o copie şi i-am cerut secretarei o copie după copie. Mi se înmâneză două hârtii, pe care trebuie să le completez cu numele, adresa, etc, apoi sunt sfătuita să iau un loc în sală. Mă aşez. Între timp populaţia din încăpere s-a schimbat oarecum, a dispărut ţiganca cu copii, dar au mai apărut două cupluri, fiecare cu propriul bebeluş. Curând începe un concert de mini monştrii. Pe scaunul meu, încerc să citesc, întrebându-mă cum îmi va veni rândul. Nu există nici un queueing system şi toată lumea pare sa se îngrămădească în faţă. Ei, uite treaba asta este ceva ce detest din tot sufletul. Aştept încercând să mă lamuresc cum merg lucrurile, dar pare ca nimeni nu mă va observa acolo pe scaun aşa că mă ridic şi mă aşez la coada informă.

Vor trece două ore până când funcţionara de smarald e gata să-mi primească cererea.În timpul acesta bărbaţii români – descurcăreţi ca întotdeauna- s-au tot băgat în faţă. În spatele meu concertul de copii pişati pe ei, sau numai somnoroşi, s-a ridicat în decibeli până la limite insuportabile. Cel puţin pentru mine. În faţa ghişeului totul a fost rezolvat apoi în cinci minute sau poate mai puţin. Am anunţat că doresc să fac o plângere pentru modul în care decurg lucrurile în consulat şi tipa a fost extrem de deranjată. Apoi mi-a preluat hârtiile, eu am plătit 30 de lire pentru identificare şi mi s-a spus că voi primi un telefon într-o zi sau două. Asta înseamna că va trebui să revin în gaura aia de iad.

Am ratat astfel şi cursul de dupa amiază şi am avut nevoie de câteva ore în care să-mi revin din starea aia de frustrare până la implozie. Restul zilei l-am petrecut în Hyde Park, unde am citit până la apus, iar seara am terminat cartea într-o cafenea Costa pe New Oxford Street, unde m-am oprit ca să evit rush hour-ul de seară.

 

 

Armada of evil intentions

Inca mi-e dificil sa realizez complet ce inseamna asta… Toate implicatiile. Ieri ieseam de la banca foarte incantata ca, in sfarsit, mi-au aprobat aplicatia si imi vor deschide un cont bancar. Avem la mine toate actele: pasaportul, buletinul, factura de council tax cu numele meu corect, care imi dovedea adresa in Londra. Toate intr-un plic. Apoi am vrut sa mergem in centru. Ne-am plimbat prin Covent Garden si ne-am oprit doar in cateva locuri. O farmacie, un shop de unde mi-am luat o pereche de manusi fara degete, un magazin de incaltaminte…

Ne-am intors pe la 7 si imi pregateam documentatia pentru a doua zi, cand aveam programata o intalnire cu o firma romaneasca care, se spune, te poate ajuta cu numarul de aigurare sociala si apoi cu self employmentul. In slow motion am realizat ca nu gasesc plicul de mai devreme nicaieri. Am cautat in living, in dormitor si de mai multe ori in geanta pe care o avusesem cu mine. Mi-a luat mult pana cand am relizat ca sunt pierdute, dar imi era imposibil sa procesez corect aceasta informatie. In pantaloni scurti si tricou am verificat again si again in fiecare camera, ba chiar in cosul de gunoi. Si apoi de cateva zeci de ori in geanta mea si in geanta lui Rei. Este posibil ca plicul ala sa fi fost furat…

Nu gaseam nimic de spus si, langa mine, Doc era fara cuvinte de asemenea. Vineri am interviul pentru national insurance number pe care il astept de o luna. Nu ma pot prezenta acolo fara un act de identificare. Nici la intalnirea de a doua zi… Toate astea vor trebui amanate pentru un timp indefinit. Privesc in gol minute in sir, dar de fapt derulez cu incetinitorul intinerariul de mai devreme. Rei ma priveste. Ce-o fi in capul ei? Al ei sau al meu. Tot una. Ma simt embarassed. Ma simt proasta. Incearca sa ma linistesca cumva, desi sunt cat se poate de linistita. Nu fac nici un zgomot. Aproape nu ma misc. Am laptopul in fata, pe pat, si apas cateva butoane. Privesc ecranul, vad prin el mai degraba, dar scriu: mi-am pierdut pasaportul in campul de cautare de la Google si apas enter. O multime de pagini se insira pe monitor. Apas pe una. Cineva si-a pierdut pasaportul in Danemarca, apoi altii si altii all over Europe. Fac parte din tagma ghinionistilor stupizi si confuzi. Nu pot accepta asta. Ma ridic si verific din nou peste tot. Sper din tot sufletul ca actele au ramas din greseala la banca… desi stiu ca e putin probabil.

Vreau sa-mi petrec restul serii normal, chiar daca se vede pe fata mea ca sunt stranie si ma simt indeed numb. Ii citesc lui Rei ca in fiecare seara, un exercitiu pentru pronuntie, dar ei ii place povestea si am ajuns sa facem din asta o obisnuinta. Citesc, deci, vreo ora pana cand ea adoarme. Ma uit pe fereastra pana tarziu. Adorm si visez oficii fara sfarsit, birouri si hartogaraie. La opt jumatate ma ridic din pat si ma pregatesc sa ies. La noua, ora de deschidere, sunt la banca pe Armhurst Road, stada pe care a avut loc crima de acum doua luni, un caz de identitate confundata. O astept pe Amy, functionara bancii care s-a ocupat de mine ieri. Amy ma recunoaste dar nu stie nimic de vreun act, isi ia totusi din timp sa verifice biroul din spate si apoi in alta parte, dar revine cu nimic. Ultima mea sperata s-a evaporat in aer. Ei, bine, imi spun, snap out of it.

Rei a sunat pentru mine la firma aceea, a anulat intalnirea, apoi la ambasada si la consulat. Intre timp eu am fost la cea mai apropiata de sectie de politie pe Lower Clapton Road. Inauntru a trebuit sa astept pana cand o politista blonda a lamurit un domn cum poate depune plangere penala impotriva unui gang de tineri periculosi din cartier. O incapere inghesuita. 3 scaune albastre de metal prinse in perete. In stanga mea o tipa cu o fata nefericita si prietenul ei cu accent francez. Cathy, a strigat politista, your friend is here. Fara sa uite o inflexiune sarcastica. Astept si ma gandesc la cum am condus-o pe Dana, atunci in mijlocul noptii, la sectia de politie numarul 1. Ma gandesc apoi la ce va trebui sa fac imediat dupa aceea. Poate politia mi-a gasit actele. Ah, I wish, dar nu sunt niciodata atat de norocoasa. Va trebui sa merg la ambasada, sau la consulat, Rei urmeaza sa afle pentru mine care dintre ele. Citisem pe siteul oficial al ministerului de externe ca ei imi vor elibera un ‘titlu de calatorie’ pentru 50 de lire, dar inainte trebuie sa duc o fotografie si inca 30 de lire pentru ‘identificarea’ in bazele de date personale din Romania. Cu acest act temporar va trebui sa ma intorc in Bucuresti si acolo sa am ocup urgent de un nou pasaport si o noua carte de identitate.

In sfarsit, imi vine randul, desi francezul se baga in fata mea, si explic politistei ce s-a intamplat. You have to go to the embassy, they might be able to help you, imi spune ea. Apoi ia o hartie si e gata sa completeze un formular tipic de raport. Dureaza imposibil de mult pana cand imi intelege numele si il noteaza, desi il spun pe litere.

 

Bad news

mona_petre: la multi ani, dana!
Dana: hei,m
Dana: : )
Dana: merci, pupic
Dana: ce faci?
Mona: bai. tocmai am patit-o ca tine…
Mona: inca nu pot sa realizez implicatiile
Mona: mi-au fost furate toate actele aseara
Mona: si pasaportul si buletinul
Dana: what?????
Mona: le-am avut pe amandoua la mine ieri pt ca am fost la banca sa deschid contul
Dana: fuck it!!! nu pot sa cred…
Dana: asa..
Mona: aia mi l-au aprobat si am fost super happy, asa ca am zis sa iesim in centru
Mona: de obicei nu le iau pe amandoua la mine tocmai sa evit asa ceva
Mona: si fix ieri s-a intamplat
Mona: inca nu pot sa-mi explic cum naiba
Dana: pai, ti-a luat careva portofelul?
Mona: actele erau in alta parte decat portofelul
Mona: so cred ca trebuie sa merg la politie si al ambasada
Mona: nasol e ca va trebui sa aman toate interviurile pt NIN si etc
Dana: vai….
Mona: pe care le-am asteptat o luna
Dana: da, cred ca la ambasada trebuie sa mergi
Mona: si cred ca va trebui sa ma intorc fortat in tara ca sa obtin alte acte
Mona: nu-mi vine sa cred
Mona: stau proasta si tot intorc in cap fiecare pas de aseara
Dana: nici mie. mi  se pare ireal
Mona: yeah. ce varza
Mona: tu ce faci de ziua ta?
Dana: vai,mones…
Dana: acum, as vrea sa ma teleportez acolo la tine. si sa stau si eu ziua asta cu tine
Dana: nu o sa uit niciodata cum a fost cand mi-au furat geanta, cum m-am simtit si cat a contat ca nu m-ai lasat singura
Dana: pai, deocamdata sunt la job…o sa plec ceva mai devreme…si, nu stiu, as bea ceva, undeva…poate imi iau ceva dragut, sa vad ce ma inspira…ar fi fost fain sa fii si tu around
mona_petre:  mi-ar fi placut
mona_petre: ori sa fii tu aici. ori eu acolo
mona_petre: dar, gata, nu o sa ma panichez. trebuie sa fac ceva eficient.
mona_petre: ma duc la politie. poate le-a gasit cineva sau chiar ei…
mona_petre: apoi merg la ambasada daca mai am timp inainte de cursul de azi
Dana: da, clar
Dana: asta trebuie sa faci, daca nu reperezi in memorie pe unde ai fi putut pierde….
Dana: (vai,fetita, parca e un facut, astea-s lucruri facute in ciuda sortii, ca si cum ar aparea piedici invizibile, stii? la naiba, o sa fie ok, o sa vezi)

Planuri de sărbători

Sărbătorile – ce complicaţie. Atâta caz legat de o chestie care personal nu-mi transmite nimic. Un moment fixat în calendar de o religie în care am fost botezata fără consimţământul meu şi de care m-am dezis imediat ce am crescut suficient de mare încât să iau o decizie asupra spiritualităţii proprii. În plus o explozie de tâmpenii comerciale favorizate de societatea consumistă. Cele mai multe Crăciunuri de care îmi amintesc le-am petrecut singură, prietenii mei, studenţi în Bucureşti cei mai mulţi, întorcându-se pe la casele părinţilor lor răspândite în toată ţara. Deci o zi şi o noapte ca oricare alta, poate doar mai puţin populată. Oameni care au nevoie de un pretext sa-şi ofere lucruri, să afişeze zâmbete, să mănânce ca porcii, sau să-şi facă ‘curăţenia generală’ prin case. Un pretext să-ţi vizitezi părinţii şi aşa mai departe.

Ei, dar desigur ca vederile mele nu sunt împărtăşite de toată lumea. Ştiu, ştiu şi nu vreau să încep vreo polemică. Unora le plac brazii ucişi, expuşi în sufragerie cu amestecătura aia kitchoasă de culori şi sclipiciuri, le plac cadourile ieftine şi alergătură pentru ele prin magazine aglomerate, artificiile, cozonacii, Moş Crăciun brodat, printat, modelat, agăţat, costumat, le place şoriciul şi salata de boeuf. Mă opresc aici.

Eu şi Rei avem o problemă legată de aceste sărbători. Conform unei promisiuni vechi, ea e decisă să-şi petreacă Crăciunul la Iaşi, cu rudele şi familia, o adunătură de neamuri pe care nu le-a mai văzut de ani buni. M-a invitat acolo, însă cu delicateţe am refuzat. Nu mă văd printre mătuşi şi veri, drept aia cu cu care umblă Doctorul, în condiţiile în care, desigur, cea mai mare parte a familiei nu are nici un habar ca ea e gay şi evident şi eu. So, î’m skipping it.

Iniţial mă gândisem să merg totuşi în Bucureşti, însă acum câteva zile am realizat că cea mai mulţi dintre prietenii mei vor fi prin alte părţi, în ţară sau în afara ei. Ar avea rost deci să plătesc un bilet de avion pentru o săptămână solitară acolo, când pot avea una aici bine mersi?

Rei e cam dezamăgită, căci în felul ăsta nici măcar Anul Nou nu l-am putea petrece împreună, dar eu nu vad lucrurile chiar atât de în tragic. Am putea celebra unul doar al nostru după aceea, nu?

Vom vedea…

Advanced

Azi e o miercuri ploioasă. Pare a fi mai rece decât cele 10 grade anunţate de accuweather. Lângă mine ferestrele până în tavan sunt desenate cu dungi punctate de picături şi terasa e inundată de apa. Ar trebui sa ies un pic pentru câteva mici errands, dar în loc de asta stau încă aici şi ascult o compilaţie pe care mi-a trimis-o Dana acum câteva zile.

De vreo săptămână am început un curs de limbă, mai mult din plictiseală. Înainte am făcut câteva săpături pe Google si apoi am ales o şcoală aproape de Angel Station. Islington Centre for English. Am fost să ma înscriu acum vreo două săpămâni, după ce am dat un test scris online şi unul oral la sediul lor cu o profesoară simpatică. Mi-a ieşit un punctaj de upper intermediate. Am plătit jumate din sumă cu un cec semnat de Rei şi mi s-a spus că sunt aşteptată începând cu marţi. Zile mele de curs sunt marţea şi joia. Şase ore pe săptămână, deci, până la sfârşitul anului. Am ales modulul de după-amiază, care incepe la ora două. Şi astea au fost toate formalităţile.

Am început cu oarecare emoţii nejustificate. Sala de curs de micuţă, cu pereţii vopsiţi în alb, o tablă albă şi o serie de scaune negre cu suport rabatabil pentru hârtii aşezate de-a lungul pereţilor într-un cerc aproximativ. Mai sunt 3 ferestre care dau spre White Lion Street şi două plante anomine. Ora urma să fie ţinută de o tipă pe nume Claudia, mică de înălţime, rotunjoara fără să devină grasă, îmbracata prea casual pentru rolul de profesor, dar cu un aer simpatic totuşi. În câteva minute încăperea a fost ocupată de vreo zece studenţi, incluzându-mă şi pe mine. Am fost rugaţi sa ne prezentăm pe rând, numele şi ţara de provenienţă. Am numărat 2 spanioli, un basc – care a insistat să-l numim astfel, în loc de spaniol, 3 italieni, un columbian, un brazilian şi eu româncă. De atunci s-au mai prezentat la curs un tip francez, o japoneză şi alte două fete asiatice, încă un italian şi un spaniol.

Lecţiile mi s-au părut un pic cam simple. Creăm propoziţii cu words date de Claudia, explicăm sensul unor termeni mai dificili, inventăm o poveste sau două pe o temă dată, lucrăm în echipe şi suntem forţaţi să interacţionăm şi să purtăm dialoguri. După prima oră Claudia a venit la mine şi m-a întrebat dacă sunt confortabilă în clasa asta, apoi mi-a recomandat cursul avansat, pentru că am reuşit la fiecare exerciţiu sa fiu înaintea tuturor. Am fost de acord în principiu însă am decis să mai iau o oră la upper intermediate ca să fiu sigură că sunt peste nivelul ăsta.

Joi, am avut o altă profesoară, ceva mai draguţă fizic, blondă, pe care o chemă, din toate numele, tot Claudia. Ora a decurs cam în acelaşi mod, iar la sfârşitul programului m-a oprit şi ea să-mi recomande clasa de advanced. Aşa că începând cu săptămâna asta lucrez la cursul avansat. Am primit chiar şi un manual, pe care intenţionez să-l parcurg începând cu azi, după ce mă întorc de afară.

Întâi va trebui sa merg la un oficiu de poştă, pe Mare Street sau pe Broadway Market, să ridic de la Moneygram banii pe care i-a trimis soră-mea ieri seară din economiile lor. Şi-i va recupera atunci când Raiffeisen va reuşi să pescuiască banii aia pierduţi. Zilele astea suntem poor şi depindem de astfel de lucruri. Nu-mi amintesc ultima dată când m-am simţit atât de nesigură şi sărăcuţă, dar inspir adânc şi îmi spun ca va trece. Câteodată mai şi plăng învinsă şi weak, însă nu o să vă povestesc asta.

Apoi o să trec pe la biblioteca comunală cu ideea să-mi rezerv nişte titluri de Ali Smith. De la ultima cartea a lui Coupland, Generation A, pe care am terminat-o săptămâna trecută şi am înapoiat-o, nu a mai venit nimic pe numele meu, aşă că citesc o carte adusă de Pino, Strange Bedfellows, o analiză modernă asupra monogamiei.

Raiffeisen

Acum o saptamana, i-am scris maica-mii si am rugat-o sa-mi trimita niste bani din cont. Stiam ca exista solutia Western Union sau Moneygram, pentru ca acum vreo luna i-am trimis Ioanei 400 de dolari in Canada. Doar ca ei taxeaza 10% din suma. M-am gandit ca printr-un transfer bancar dintr-un cont in altul va costa mai putin. Asa ca am rugat-o pe mama sa incerce sa puna cam 200 de lire intr-un cont la BCR a lui Rei. Pare simplu, nu?

Ei bine, nu! Mama s-a dus la banca, fiind bineinteles cat se poate de varza in chestiuni financiare. A anuntat acolo ca intentioneaza sa trimita 200 de lire fiicei ei din UK si a intrebat care e cea mai buna solutie. O angajata a bancii i-a spus ca prin transfer bancar desigur. Cand mama a pomenit de Western Union i s-a raspuns ca nu, ar costa-o dublu. Asa ca ea, femeie simpla, a zis bine, facem transfer. Angaja a introdus toate datele in computer si i-a cerut comisionul bancii. 46 de lire. Asta in conditiile in care spusese ca Western Union (care cer 12% din suma – deci 24 de euro) ar costa de doua ori mai mult. Deci o minciuna din start. Apoi am aflat ca transferul va dura 3 zile, in conditiile in care orice serviciu de trimitere de bani rezolva totul in maxim un sfert de ora indiferent in ce colt al planetei ii vrei.

Am fost extrem de enervata, o data pentru ca povestea asta m-a costat mai mult decat era cazul si apoi pentru ca nici macar nu mi s-a parut eficient. De fapt mama, fiind complet afona in probleme de-astea, a reusit cumva sa aleaga cea mai proasta solutie posibila.

In fine, am zis, asta e situatia. Astept trei zile si pierd niste bani aiurea. Dar a trecut o saptamana si banii nu erau in cont. Ieri am primit un mesaj offline de la sora-mea. Ma anunta ca banca nu a reusit sa efectueze transferul pentru ca acel cont era in lei si noi am fi incercat sa viram acolo valuta, desi inclusiv contul meu este in lei. Am zis well, nu-i nimic grav. Poate e mai bine asa. Insa stati! Banca a cerut sa-si opreasca 25 de euro pentru operatiune. M-am enervat, dar nu am avut ce sa fac. Ok, fine, bine ca e atat si gata.

Dar azi primesc o noua veste, care deja ma scoate din sarite. Aflu ca de fapt banca cere sa-si pastreze cei 46 de lire pentru ‘tranzactie’ chiar daca ea nu s-a facut niciodata. Si, in plus, cei 25 de euro pentru ‘investigatie’, pentru ca au incercat sa afle de ce nu au intrat banii in contul respectiv. Si daca credeti ca asta e tot, nu! Cei 200 de lire sunt prinsi ‘intre banci’ si nu pot fi accesati prea curand.

Si asa eu raman proasta, fara bani si cu o parte din ei oricum aruncati pe fereastra. Sexi, nu? Daca nu ar fi fost Romania i-as fi dat in judecata.

Coccinelle parisien

Tucea ma intreaba cum de nu povestesc si de altii, ci doar mereu despre Rei. Pai raspunsul e simplu. Altii nu prea exista… Well, ar fi Pino… Ia sa vedem ce am despre el. In weekend a fost plecat undeva in Liguria, despre care stiu doar ce mi-a povestit dimineata asta. In Italia inca se face plaja. Marea e suficient de calda. Iar luni zborul lui inapoi a fost anulat in Genova din cauza unei trombe d’aria atat de nervoase incat a prabusit niste copaci in oras. A ajuns azi noapte dupa o zi de asteptat in aeroporturi cu un WizzAir din Milano, Orio al Serio.

Cat a fost Pino plecat, Doctorul a avut o vizita din Paris. Stiam de fata asta din mai multe povesti de-alea ei, desfasurate de-a lungul celor sapte luni de cand ne cunoastem. O prietena veche si foarte apropiata. Asa ca imi era destul de familiar numele ei inca dinainte sa ajung sa o cunosc. Sa o numim simplu S. A venit vineri seara si am asteptat-o la St Pancras International Train Station. Afara ploua si pana la statie ne-am chinuit sa ne protejam fiecare cu cate o umbrela made in china rupta obligatoriu la o moaţă. Cand am ajuns mai devreme, ne-am oprit la o cafenea Costa si ne-am luat eu un decaf latte si Rei un ceai. O fi Anglia o insula, dar noi traim in secolul 21 si S. urma sa ajunga de la Paris cu Eurostarul, prin celebrul tunel sapat in stanca sub Canalul Manecii. Doua ore in cap – mai rapid decat rapidul de la Bucuresti la Brasov. Rei avea emotii si prin empatie cred ca si eu, desi nu aveam ce arata. Apoi poarta de la Arrivals s-a deschis si o maree umana a iesit prin ea. Tipa s-a lasat asteptata, dar nu mult. Doc se fataia de colo-colo, iar eu, sprijinita de un stalp, terminam un joc de bubbles. In sfarsit s-au zarit, s-au apropiat, apoi s-au imbratisat suficient de lung incat eu sa am timp sa-mi inchid jocul, sa ma dezlipesc de coloana mea si sa ma uit un pic pe peretii incercand sa nu interferez indiscreta. Am putut totusi sa observ expresia de abandon in caldura acelei apropieri, care se citea pe sub ochelarii lui S. Ochi inchisi, zambet pierdut, rechargeable contact. Misto. Pe urma am facut cunostiinta.

S. mi-a placut pe loc. Poate si ajutata de faptul ca mi s-a parut cumva familiara. Enigma asta am rezolvat-o mai tarziu, cand am realizat de unde si pana unde. Parul sigur si poate ceva in trasaturile fizice imi aminteau extrem de mult de Mona, asa cum am cunoscut-o la inceput, acum cativa ani. Si mai misto deci.

Am uitat sa va spun ca urma sa stea la noi tot weekendul, insa, odata ajunse acasa, Rei si-a dat seama ca noi nu avem o patura sau o pilota in plus. Cu atat mai putin un sac de dormit. Ramaneau doua variante. Sa o instalam in camera goala a lui Pino, sau sa o culcam cu noi. Am recurs la ultima. In seara aia am comandat o pizza vegetariana si fara sa ne lungim pana tarziu ne-am retras la culcare.

A fost un pic ciudat, dar nu e prima data cand mi se intampla asta. Ba chiar marturisesc ca situatia a avut doza ei de exciment. Doc dormea la mijloc, eu si S. fiecare pe cate o parte. Mi-a luat mult timp pana cand sa ma pot relaxa suficient incat sa intru in faze profunde de somn. Cea mai mare parte din timpul noptii am plutit intr-o somnolenta amestecata cu un oarecare grad de luciditate. Milioane de ganduri care alunecau din subconstient in lobul frontal, dincolo de controlul meu. S. e o fata straight, insa asta nu m-a impiedicat sa fabulez imagini semiconstiente ale unui trio erotic. Crazy, I know. Insa apropierea dintre ele doua, chiar daca stiam ca numai prieteneasca, era ca un soi de afrodiziac care imi dizolva inhibitiile. Evident nu am facut nimic mai departe. Nici nu am miscat prea mult in treimea mea de pat. Si nici nu mi-am permis sa brodez prea mult pe marginea acestei fantezii.

In cele doua zile si doua nopti ne-am plimbat prin Broadway Market, pe Southbank, prin Westminster si Soho, dandu-ne fiecareia ocazia sa facem poze, dar mai ales lor doua cu aparatele lor old school. S-a vorbit mult de fotografie, am petrecut cateva ore prin Tate Modern si National Gallery, ne-am ascuns de ploaie intr-un Starbucks si am mancat toate trei dintr-o portie de paella pe o scara, sub o streasina in Covent Garden. Am mai dormit o noapte impreuna si eu am pregatit intr-o dimineata o omleta geniala, apoi, intr-o seara, fantasticul meu risotto cu mar. Mi s-a parut misto de fiecare data cand le-am vazut apropiate. Ideea ca altcineva tine la Doc atat de mult mi se pare ceva cald si frumos, dincolo de neintentionatele conotatii erotice in capul meu. M-a amuzat, fara sa si spun asta atunci, sa vad mana lui S. retragandu-se grabit din ciuful Doctorului rasfatat cand eu apaream in camera ori in apropiere.

Am avut un singur moment un pic cam weird duminica dupa amiaza cand, intoarse acasa, mancam niste ciocolata si prajiturele pariziene si din senin am fost pur si simplu informata ca ele vor sa iasa in parc ‘un pic’. So, mi-am luat cartea de perspectiva spatiala pentru ilustratorii de comics, m-am lungit pe canapea si m-am prefacut ca nu-mi pasa. Ok, am zis, no problem, Doc. Ele au iesit. Eu am fumegat vreo zece minute concentrandu-ma asupra perspectivei la un singur punct de fuga, pe care o stiam destul de bine din liceu, de la orele de desen tehnic. Dar pana la urma a trebuit sa recunosc ca nu se intampla nimic grav, what the hell, si ca oricum si eu as face asta, ba chiar abundent. Ma refer la un timp separat cu altcineva, la spatiu liber de-a ma misca in relatia asta si in afara ei… Cand s-au intors eram bine dispusa in capul meu, dar tipic, mi-a luat ceva timp sa redevin joviala.

Mai tarziu am condus-o pe S. la statie si toata lumea s-a emotionat la despartire in fara portilor de check in. Povestea asta m-a facut sa-mi fie iarasi dor de my friends. For some reason, insa, Doc considera ca tot weekendul a fost incarcat de o anumita tensiune neplacuta. Eu nu am simtit-o si chiar am fost uimita sa aflu asta de la ea. Dar acum momentul din weekend este mai degraba un subiect inchis.