Un pas înainte şi doi înapoi
TAROM - RO 392 - 18 FEB LONDON GB HEATHROW (12:30) - BUCHAREST RO HENRI COANDA (17:50) EQUIPMENT: BOEING 737 ALL SERIES PASSENGE SEAT: 06F CONFIRMED RESERVATION: CONFIRMED
It’s complicated
E dimineaţă (după prânz) când mă aşez la computer. Asta e un fel de a spune desigur. În ultima vreme prefer să fac fără grabă ce am de făcut pentru a-mi începe ziua, înainte să accesez spaţiul virtual unde îmi voi petrece cea mai mare parte din restul timpului – chiar dacă am încă obiceiul să deschid computerul odată ce mă ridic din pat. Azi sunt şi mai molcomă ca de obicei. Ne uităm la Australian Open, pentru care Doc s-a trezit şi ieri şi azi la opt, dar eu îl prind abia la al treilea set. După ce câştigă Federer şi Murray plânge în faţa camerei, mă schimb pentru o tură in jurul parcului. Rei iese cu mine, dar ea merge la piscină pe Lower Clapton şi ne despărţim la intrarea din faţa clădirii. Eu ies în pas alergător pe poarta dinspre Richmond Road, ea pe Mare Street. Afară sunt 0 grade şi ideea imersiunii în apă semi caldă îmi face pielea să se încreţească aşa că am spus pas înotului. Ascult Paul Kalkbrenner şi mă gândesc că e deja timpul să îmi compun un playlist cu un ritm mai activ. Descopăr că un beat tehno minimal este cel mai potrivit cu pasul meu, deşi teoretic am cam renunţat la tehno a while ago. Poate e timpul să regăsesc nişte lucruri.
În aer e încă un soi de tensiune, dar e posibil ca asta să fie paranoia mea. Sămbată noaptea – o altă lungă discuţie în contradictoriu care duce în mod previzibil la un comportament agitat. Eu îmi las capul în mâini şi îmi acopăr ochii. Fac eforturi să nu îmi bag degetele în urechi şi să fug din cameră. De asemenea fac eforturi să nu apăs volumul la maxim. Pur şi simplu nu mai vreau certuri, de fapt nu mai sunt în stare psihic să deal cu ele. Nu găsesc cuvinte de confort, vreau doar să fiu lăsată în pace. E o reacţie iraţională, ca o fobie. În final ies pe terasă. E ger. Se văd stelele deasupra oraşului, chiar şi prin poluarea fotonică. E linişte. Linişte. Linişte. Linişte. Şi e al naibii de frig. De ce ajung mereu în alte oraşe în lunile cela mai reci? Visez la veri departe de viaţa mea.
Vrem lucruri diferite acum.
Până la urmă renunţăm la partyul Dick and Fanny din Bethnal Green. E abia trecut de 11 seara – dar cine ar vrea să mai iasă undeva cu ochii aceştia roşii şi cel mai low mood? În schimb găsim un film pe ITV 2+1, facem un ceai de muştel cu vanilie şi stăm în linişte pe canapea privind-o pe Nicole Kidman şi Sean Penn printre nişte împuşcături şi explozii. I’m going crazy. Craaaaaaaaaaazy. După credite ma duc direct în pat şi adorm ca o piatră. Visez Africa, paduri ecuatoriale pe nişte coline şi pitoni de stâncă lungi cât grădina. În mod straniu lângă mine se află – dintre toate personajele posibile – Bizu. Trebuie sa fie un vis or someting, îmi spun în timp ce încerc cu eforturi şi două ajutoare să scot furtunul dintr-unul dintre constrictorii care se zbate acum în iarbă. La naiba, strig. Cum a înghiţit bestia asta un capăt de furtun? Jesus Christ. Şarpele e imens – numai muşchi încordat ca o frânghie de petrolier întinsă la docuri. Şi unde pizda măsii sunt?! Mă ridic în picioare şi privesc de jur împrejur casele împrăştiate pe dealuri printre desişuri de palmieri. Bizu ma priveşte de pe margine fără expresie. Mi se pare că mă studiază. Nu o cunosc, dar o recunosc. Oricum nu este timpul acum pentru formalităţi. Mergi la pompă, îi strig, deschide robinetul cel negru! Mai mult! Până la capăt! Poate apa o să-l facă să regurgiteze stropitorul de metal, le spun celor doi negri de lângă mine. Unul ridică din umeri. Eu îmi şterg fruntea.
I woke up and my house was gone
Soare, dupa mai multe zile acoperite. M-am culcat tarziu si m-am trezit devreme. Singura am un alt ritm. Ascult Simian Mobile Disco si continui sa citesc din Viata lui Pi de cate ori am chef sa ma ridic de la computer. Mananc doar iaurt cu miere caramelizata. Afara e o ceata usoara prin care soarele pare o sfera uriasa blurata aproape apocaliptica. Temperatura nu se ridica insa peste 2 grade.
Moodul meu nu s-a schimbat de azi noapte. Am avut vise ciudate cu persoane necunoscute. M-am trezit de cateva ori decisa sa dezinstalez messengerul pentru totdeauna. Am renuntat la running din nou dimineata asta. Inca ma doar ovarele si nu stiu cat de bine m-as simti alergand cu un tampon intre picioare.
Azi noapte aveam doua mesaje noi in inbox. Mai nou folosesc Outlookul pentru ca imi aduna intr-un singur loc mailurile din toate adresele. Imi place. Afara de yahoo.com pentru care trebuie sa platesti un fee lunar, dar la care am renuntat aproape de tot ca serviciu de e-mail. Il mai folosesc doar pentru messenger.
Un mesaj era de la Ella: ‘Yes! Definitely – my apologies – I suddenly got super busy with work and haven’t had a spare minute to calll. I am getting a train home, so will give you guys a call in the afternoon’. I-am sugerat intr-un reply sa o contacteze pe Rei initial. She’s the photographer, i-am explicat.
Un alt mesaj de la Ife: ‘Can we meet up Wednesday afternoon? I kind of have a deadline and it’s on Friday. I only have a few things I want to add to my portfolio, so I’m really hoping we can talk on Wednesday and have something by Friday’. Sure, i-am raspuns. Miercuri dupa-amiaza sunt free intre 2 si 5. I-am sugerat un cafe din Broadway Market. Dupa nume ma astept la o nigeriana cu piele de abanos. Sau poate imaginatia mea merge prea departe.
Floating sadness
2010. O cifră pe care nu mi-o puteam imagina acum mulţi ani. Iar eu sunt un adult. Îmi observ câteva fire albe în oglinda din lift şi mă gândesc: şi asta ar trebui să însemne ceva, nu? Un alt soi de viaţă probabil, mai echilibrat, mai stabil, mai înţelept. În schimb mă simt o impostoare. Unde sunt toate lucrurile alea pe care era necesar să le acumulez până acum? Oraşul ăsta îmi creează o impresie continuă de regresie cu fiecare zi. Dar desigur nu poate fi Londra de vină, nici Vestul, este doar realitatea pe care ar trebui să o confrunt şi în faţa căreia mă fac mică. Pentru că cine sunt eu aici? Nimeni. Un soi de puştoaică care refuză să crească, dar care şi-a pierdut nebunia aia mişto. Pentru că acum mi-e teamă.
Las fiecare zi să treacă fără să mă gândesc, pasivă. Lupta pe care o duc e superficială. Nu am energie pentru altceva. Sau poate doar sunt construită altfel. Încă am impresia că trăiesc pe marginea lumii. Au trecut treizeci de ani de când sunt aici şi realitatea rămâne în faţa mea ca o apă în care nu ştiu să înot. Mă scufund uneori, plutesc deasupra ei ca o raţă cu pene grase, dar mereu cu respiraţia ţinută în piept. Un leneş deasupra junglei. Bradypus variegatus.
Oraşul ăsta îmi aplica regulile unui junior. Costum smart, teste, prima impresie. Emoţii. I have to compete for food. Trebuie să mă supun unor reguli idioate şi să play nice în faţa unor care mă vor cumpăra dupa cum zâmbesc şi cum îmi stă părul. Abilităţile sociale îmi vor fi cântărite, originea îmi va fi căutata, accentul măsurat. Poate aşa este peste tot, dar am impresia asta că în Bucureşti mă simţeam extrem de stăpână pe situaţie iar aici de parcă aş merge pe sârmă.
Mă enervează că dupa şase luni încă nu ma simt safe. Încă mă gândesc la casa MEA, la prietenii MEI, la locurile în care obişnuiam să ies, lucrurile MELE. Încă îmi este greu să accept că viaţa aia e over. Încă mă zbat când Rei îmi spune asta. Uneori plâng. Şi e ciudat. Am vrut de când mă ştiu să plec, să devin ce simţeam că sunt – o nomadă. Acum mă întreb dacă am destul curaj pentru asta. Dar am trac. Îmi descopăr mii de inhibiţii: dialoguri, situaţii, persoane – reacţia mea de eschivă. Tendinţa mea este să mă izolez.
Iar acum mi se întâmplă. Săracă, stuck pe insula asta, departe de ce ştiam şi incapabilă să creez lucruri noi, mă simt teribil de singură în noaptea asta. Uitată.
Foto de S. Lazar.
Keystone
M-am trezit o dată cu ceasul Doctorului la o oră mai mică de nouă dimineaţa care nu ar trebui să existe. Afară întrezăream prin jaluzelele verticale o dimineaţă umedă şi întunecată. Am mormăit cu perna în cap în timp ce ea s-a tot învârtit în vârful degetelor prin cameră, până când am împis-o la o parte şi mi-am ridicat gâtul: Ştii doctore, oricum te aud. Să te mişti cu încetinitorul nu face decât să prelungească fuşăreala ta pe aici. Până la urmă a ieşit şi am adormit cu un vis ciudat, dar după zece minute mi-a sunat telefonul de pe masă. Oh, for fuck sake. Ah, era Rei. Da? Îşi uitase paşaportul. Te-am sunat ca să îmi deschizi poarta şi uşa de la intrare. Ok, ok… În fundul gol (Pino doarme ca o buturugă în camera lui) m-am tupilat pe hol, tălpile goale pe parchetul rece, ca să apas butonul de la interfon. M-am întors în pat. Ea a intrat în cameră roşie de la alergatul înapoi şi impactul căldurii din apartament faţă de cele 2 grade de afară. Fără să se uite a luat paşaportul de pe masă.Vino să mă pupi, am mormăit de sub plapumă, şi vezi ca ăla e paşaportul meu. A troncănit în sertarul ei şi apoi a venit să mă sărute, rece şi caldă în acelaşi timp. De obicei nici una nu ne purtăm carneţelul vişiniu – ID-ul nostru in UK – în geantă, dar azi eu mi-l scosesem pentru interviul de mai târziu, iar Rei avea nevoie de al ei pentru călătoria la Edinburgh – o delegaţie de două zile la o conferinţă în Scoţia pentru care şefa ei Ruth a aranjat un zbor cu avionul.
Până la urmă m-am trezit leneşă la zece şi am renunţat la sesiunea de running, în schimbul unui duş lung. Dupa aceea mi-am uscat părul, care a crescut atât de mult încât mă simt sălbatică. Am încercat să-i dau o formă în oglindă, dar bretonul m-a scos din sărite, aşa că am luat foarfeca din bucătărie şi mi-am ciumpăvit câteva şuviţe. Pe urmă am ales o cămaşă (de-a Doctorului), o vestă şi o flanelă, o pereche de jeanşi închişi la culoare şi bascheţii de piele. Înainte să plec la doisprezece jumătate am verificat încă o dată adresa pe google maps şi traseul pe care trebuia să-l urmez până acolo cu ajutorul unui journey planner de pe Transport for London.
La doişpe patruzeci m-am urcat într-un 106 de la St. Thomas Square cu direcţia Finsbury Park Station. Eram calmă, avem emoţii doar dacă mă gândeam prea mult la asta, aşa că în loc mi-am scos cartea lui Yann Martel şi am început să citesc, aruncându-mi ochii din când în când pe displayul cu leduri roşii care anunţă staţia urmatoare. Imersată în povestea lui Pi, în mijlocul Oceanului Pacific pe o barcă împreună cu câteva animale salvate în naufragiu m-am trezit ultima din autobuz. Am coborât la capăt şi mi-au trebuit câteva minute să găsesc staţia celuilalt autobuz, W7 spre Muswell Hill Brodway în Crouch End. Asta vine în nordul oraşului, o zonă pe care am explorat-o destul de rar.
La unu şi jumatate mă găseam în Muswell Hill şi instinctual am luat-o pe drumul cel bun. Am găsit imediat adresa, dar cum era prea devreme am intrat la un Starbucks pentru un decaf latte şi am mai citit douăzeci de minute, pe urmă am coborât să fac pipi şi m-am aranjat în oglinda micuţă. La doua fără 5 am sunat la soneria unei uşi masive maronii de pe Summerland Gardens şi o voce de femeie m-a lăsat să intru. Am urcat o scară în spirală, încercând să nu iau în seamă pereţii decrepiţi şi praful gros adunat pe marginea treptelor. La etajul 1, o uşă cu inscripţia Keystone Recruitment mă aştepta deschisă. Am intrat într-un birou cât un apartament mic cu două camere, în care erau înghesuite niste birouri, printere şi PC-uri. În toată încaperea se afla o doamnă care vorbea la telefon cu spatele înspre mine. Am închis uşa în urma mea şi am aşteptat. Dupa un minut s-a întors parcă suprinsă sa ma vadă acolo. Yeees? Hello, I’m here for an interview. My name is Mona Petre. Oh, yeah, that’s right! With Jill or someone else? I think Jane… Aha! She’ll be here in a moment. They all went outside for lunch. Please take a seat, a mai zis gesturând spre un scaun înainte să mă lase singură din nou. Mi-am scos haina şi am aranjat-o pe spătarul scaunului. Mi-a fost clar încă de când am văzut semnul de la intrare că asta este o firma de recrutare şi nu cei care m-ar puea angaja. Mpf. Imediat a apărut o altă femeie şi mi-a întins niste hârtii. Will you fill these for me first? Mi-a dat si un pix şi m-a lăsat iarăşi singură. Nume, prenume, adresă, naţionalitate, vârstă, email, telefon, 5 pagini care nu păreau să se mai termine. Mona PetrA? am auzit o voce. That’s right, am răspuns. Au urmat o serie de întrebări la care am răspuns concentrată. Mi-a povestit despre firma angajatoare şi că suntem 4 sau 5 persoane care concurează pentru acest post. It’s a really good position, a adaugat. Very well paid! Eu am zâmbit amabil cu un minimum de expresie. Let me see how much was this one. Dispare căteva secunde în celălalt birou, unde strigă ceva unei colege. Revine. 14 pounds per hour. This is very good, mă asigură din nou cu un zămbet larg. E mai mult decăt îmi spuseseră iniţial, deci mă bucură. Interviul cu firma angajatoare urmeaza pe 4 februarie. You should wear a suit at the interview, îmi spune înainte de-a se ridica, fără să-şi schimbe nici o secundă tonul. Eu dau din cap. Shit, mă gândesc.
Work or something like it
Sunt tot pe aici, dar ocupată cu mereu altceva. Şi în loc să mă boscorodiţi pentru absenţă nemotivată mai bine ţineţi-mi pumnii pentru unele rezultate concrete de acum înainte. Vorbesc despre nişte lucruri noi care au apărut pe neaşteptate şi, chiar dacă nu sunt o fană a suprizelor în general, sunt ultima care să se plângă de data asta. Acum vreo două săptămâni societatea pentru care doctorul lucrează total lipsită de entuziasm a fost maturată de un mic tsunami de îngrijorare şi agitaţie. Motivul? Graficianul oficial al instituţiei a trimis două propuneri pentru coperta unei publicaţii anuale. Până aici nimic neobişnuit doar că atunci când spun propuneri sunt extrem de generoasă. În inboxul Vanessei, director de comunicaţii, erau două măzgăleli departe de subiect, executate probabil în 5 minute fiecare în timp ce omul o fi fost complet fumat sau ceva asemănător. Vanessa a primit fişierul uluită şi l-a prezentat într-un meeting unde a fost întâmpinat cu perplexitate de către restul colegilor ei. Panică generală cu excepţia Doctorului care a înţeles imediat oportunitatea. În aceeaşi seară acasă mi-a spus toată povestea şi m-a întrebat dacă aş fi interesată să intervin. Evident ca am fost, pentru că nu aveam nimic de pierdut. Deşi nici de câştigat. Am fost avertizată de la început că nu există un buget pentru schimbarea asta.
Două mai târziu zile le-am trimis 4 propuneri integrate în layoutul standard al publicaţiei, asupra căruia nu puteam interveni, lucrate în Illustrator şi exportate ca jpguri. Trei ilustraţii şi o fotografie luată de Rei într-o dimineaţă mizerabilă în faţa Westminsterului pe care a trebuit să lucrez destul de mult ca să o fac prezentabilă. Rei a convocat o şedinţă după amiază şi tot oficiul s-a adunat în faţa computerului. Mi-a spus ca a avut emoţii, insă întâlnirea a ieşit excelent pentru noi. Propunerile mele au fost primite cu exclamaţii şi după o serie de dezbateri una dintre ele a fost aleasă câştigătoare. Normal, au mai existat nişte mici cerinţe, uşor de aplicat. Şi cel mai tare este că au de gând să folosească TOATE imaginile pentru diverse tipărituri de-ale lor. Iar acum există şansa mică de tot să mă plătească în final. O sumă simbolică, însă mi se pare aşa un pas uriaş de parcă ar fi fost unul dintre cele mai mari proiecte din viaţa mea.
Dar acesta nu este singurul lucru pe care l-am făcut săptămâna asta. Luni seara am fost contactată de o tipă pe care o cunosc de mult, cu care nu am făcut însă niciodată conversaţie în afara internetului, iar aici doar câteva schimburi de replici oricum. M-a întrebat pe scurt ce mai fac şi dacă aş avea timp de o colaborare pentru un documentar animat. Am spus da pe loc. În următoarele zile, am lucrat la ceea ce ea numit un ‘test’ necesar ca să mă propună mai departe colegilor ei. Pentru asta mi-a trimis scanul unei fotografii vechi, alb-negru, îndoită şi murdară. Urma să o integrez într-un format dat şi să îi compun un background. De asemenea să intervin asupra imaginii cu un desen vectorial. Am facut asta şi i-am trimis două jpguri. Daca vreţi să vedeţi ce a ieşit – schiţele se găsesc pe blogul meu de grafică. Aştept un răspuns la începutul săptămânii viitoare.
Iar ăsta s-a dovedit a fi doar începutul. Miercuri dimineaţă am primit un telefon de la un număr necunoscut. Nu putea fi Rei căci de obicei ma sună de pe mobilul ei sau de pe un număr fix din birou. Era o femeie care s-a prezentat drept Stacey, a pomenit aplicaţia mea online la ei şi mi-a pus câteva întrebări. Luni, Doc, care a lucrat de acasă, a facut o mare parte a zilei pe impresara mea şi mi-a trimis CV-ul împreuna cu un cover letter la mai multe posturi de pe craigslist şi Monster. Nu am nici o explicaţie de ce până acum, în atâtea luni, nu a sunat nimeni. Poate ne găsim în acel timp din an în care firmele încep să se faca angajări. Sau poate Doc scrie niste cover letteruri mai deştepte ca ale mele. Nici măcar nu îmi aminteam care dintre joburi era acesta a lui Stacey, dar m-a lămurit ea rapid: artworker mac operator pentru o companie care urmează să lucreze şi să tiparească materiale electorale (în UK urmează alegerile parlamentare). Am stabilit un interviu pentru luni la ora două. Când am închis îmi tremurau mâinile de emoţie. Mi-e şi teamă să sper, deşi jobul este evident unul low paid (9.5 lire pe oră).
Joi dimineţă, în timp ce mă pregăteam să ies la – deja – obişnuita mea jumătate de oră de alergare în jurul parcului, am primit un alt telefon de la un număr necunoscut. Pentru că abia îmi trăgeam pantalonii foarte strâmţi nu am reuşit să ajung la timp la telefon. Din fericire, după aceea am găsit un voice mail de la cel care sunase. S-a prezentat ca Paul nu ştiu cum de la MCCGLC, o firmă care se ocupă de standuri şi evenimente şi mi-a cerut un interviu luni. I-am spus că luni am altceva programat, i-am propus marţi, dar mi s-a părut din tonul lui că nu e încântat să nu-i pot face pe plac. Tough luck. În final am stabilit pentru marţi la ora şase. Nesuferit este ca tipul mi-a cerut să aduc cu mine ‘portofoliul’ meu. Pe care, din păcate, nu îl am printat. Nici nu ştiu dacă am chef să dau banii pe asta şi, în plus, să consum nişte hârtie inutil din moment ce toate lucrările sunt deja online. În fine, vom vedea…
Ia sa vedem – what else. O pustoaică, sau aşa părea, m-a sunat vineri seara. Văzuse un anunţ pus de Doc pe craigslist şi o interesa un graphic care să-i aranjeze un portofoliu de copywriter. Eram în trafic lânga British Museum şi nu am înţeles mare lucru, aşa că i-am cerut să îmi trimită un e-mail la care să îi pot răspunde în scris. În aceeaşi seară aveam în inbox un mesaj de la o anume Ife cu un pdf ataşat. Un lucru de junior, nici măcar ceva complet, doar câteva variante de postere pentru ceea e ea numea acolo patru ‘campanii’. Uf, ce să fac eu cu tine, m-am gândit. A doua zi i-am scris un mail lung în care i-am cerut explicaţii mai amănunţite şi i-am dat linkul unor copywriteri aşa încăt să înţeleagă ce are nevoie să pună acolo. Munca unui copy nu se reduce la texte pe nişte ad printuri – mai sunt scripturi pentru radio, spoturi TV, texte pentru cataloage, broşuri, tot soiul de alte tipărituri şi alte mijloace media mai mult sau mai puţin convenţionale. Cred ca e o puştoaică, i-am spus Doctorului. Cum să-i cer eu bani unui copil?
Azi am primit un alt mail, un răspuns la unul trimis de Doc în acea zi norocoasă de luni. O tipă pe nume Ella care îşi dorea ‘a collection of nude and semi-nude pictures of myself’. Doc i-a propus să o pozeze, iar eu să fiu cea care sa prelucreze fotografiile şi să compileze această ‘colecţie’. Sincer m-a amuzat sa găsesc mesajul: ‘Hi there, your work looks really great! I’ll give you a call this afternoon to discuss if that’s ok. Thanks for responding! Ella x‘. How kinky is this? Acum o tachinez pe Rei.
Noi preocupări
A plouat mocăneşte jumătate de noapte spre dimineaţă, dar la nouă când a plecat Rei aproape se potolise. La zece, am ieşit afară în cele numai două grade îmbrăcată adecvat pentru o sesiune de running. De ziua mea am vrut nişte shoes potriviţi ca să pot alerga în parc, dar când Doc m-a dus la Sport Direct am ales, pe lângă perechea de Asics, un pantalon şi un tricou Nike Dry Fit, un top termal şi un set de ciorapi pentru sport de la Umbro. În plus, un fâş simplu verde fluorescent, izolant pentru ploaie şi vânt. Pe el îl pot folosi şi pe bicicletă. Vreo suta şi cinci lire cu totul, care înainte mi s-ar fi părut o nimica toată, dar acum îi consider o mică avere. Cu totul – cel mai potrivit cadou. Vroiam de ceva vreme să încep să fac sport, dar cum nu-mi permit un abonament la sală, alergatul rămânea cea mai bună soluţie. Doar că nu puteam deloc să o fac în jeanşi şi bascheţi.
Când am ieşit erau încă câţiva stropi rătăciţi, dar i-am ignorat şi am început un sprint imediat ce am trecut de uşa clădirii în aerul rece. Am ieşit pe poarta de pe Richmond Road şi am luat-o spre parc. Un minut de alergat uşor, urmat de treizeci de secunde de mers pe vârfuri şi pe călcâie, continuat cu alergat şi tot aşa. Câteva sprinturi, extensii, fandări, timp de patruzeci de minute în jurul parcului. Suficiente pentru prima zi. La sfârşit eram extrem de transpirată şi m-am întors acasă într-o alergare uşoară. Iniţial nu mi-am imaginat că o sa pot merge în parc pe frigul ăsta, dar a fost extraordinar. Şi ce bine m-am simţit în duş după aceea, cu apă fierbinte.
Acum două zile, pe când am ieşit cu Doc la o plimbare de 12 ianuarie, ne-am oprit mai întâi pe Broadway Market la L’eau a La Bouche pentru un mic dejun. Pentru că de ceva vreme Doc face pe impresara mea, în timp ce plătea sandvişurile si ceaiurile la counter a întrebat şi de vreun post vacant în bistroul lor. O tipa blondă care mai târziu ne-a adus farfuriile la masă i-a spus că de fapt localul caută un cook şi i-a arătat un afiş în fereastră. Doc s-a entuziasmat şi a încercat să mă convingă că aş putea sa aplic, aşa că în seara respectivă am început sa compunem de la capăt un CV şi o cover letter care să vorbească de experienţa mea fictivă în sectorul serviciilor publice.
În final a ajuns să sune cam aşa:
“Freelance catering services (cooking) (Bucharest, Romania, 2008-2009)
Along with a couple of friends I used to run this alternative kitchen which we promoted through social media channels. So, at first, our guests were invited to meet us virtually in a tour of senses, afterwards they could taste what they have seen. Due to its originality and uniqueness on our market, the concept quickly turned into quite a popular “culinary gathering” among art-ish, stylish groups in Bucharest. Being such a bubbly team, we managed to mix a sort of new-wave refined cooking with the healthy-living trend and the passion for aesthetics. But the most attractive part of our cooking is its sexiness its seductive, lusting side – no wonder people say that love goes through your stomachJ
I, personally, took care of the entire process starting with the menu up onto preparing and seasoning a variety of meats, vegetables, soups and other meals.
Ever since, I kept my passion for cooking alive on a personal blog I update periodically. Here you can find my own cooking recipes, recipes I collected during my travels around the world and grandmother’s meals: ancient, traditional, delicious meals and their secret, long-forgotten ingredients. (sexingthecherry.wordpress.com)
Cook assistant (Legnano, Italy, 2007) at Piccolo Mondo
I was responsible with the slicing, grinding and the cooking of meats and vegetables using a full range of cooking methods. I tasted foods being cooked for quality, carved and displayed meats, vegetables, fruits and salads and also prepared food products for head cook’s production.
Bar staff (Bucharest, Romania, 2003) at Zaza Cafe
Food ordering, daily specials.”
Bineînţeles că Piccolo Mondo e o fantezie, la fel şi Zaza Cafe. Bun, după ce l-am tot cizelat şi am rugat-o chiar si pe Kid să-şi dea cu părerea creeatoare l-am trimis împreună cu scrisoarea de intenţie la adresa lor de email, apoi am printat cele doua documente şi le-am pus într-un plic pentru a doua zi. Pe 13 dupa amiaza mi-am luat inima în dinţi şi am mers din nou la La Bouche cu intenţia de a lăsa acolo CV-ul şi e vorbi cu un manager. Toti cei care lucrează în acel bistro sunt nişte oameni foarte mişto, aşa un pic alternativi şi tineri, plus ca jumătate sunt probabil gay. Am ezitat destul de mult din cauza tracului meu specific, dar în final am vb cu tipa blondă şi i-am lăsat ei plicul. Din păcate cineva in charge, o anumită tipa Kate, nu era şi nu am putut vorbi cu nimeni.
Aseară a venit pe la noi JJ, iniţial am spus că iesim la un cidru fiert în Off Broadway, dar Rei se apucase să coacă pâine, apoi au vrut la meci şi până la urma am rămas acasa şi ne-am uitat la un alt anime de la Studio Ghibli. Cel mai trist film pe care l-am văzut vreodată, Grave of the fireflies. JJ mi-a spus ca am foarte mici şanse sa îmi răspundă cineva pe un post de cook, dacă nu am un certificat. Chestie care face sens. Am fost un pic dezamagită şi acum, oricât încearcă Rei să mă convingă să merg iar acolo şi să o caut pe Kate, am reţineri.
Dar încerc să rămân optimista. Pentru ca aştia au un site foarte urât, următoarea mea idee este să le propun unul mai mişto făcut de mine.
1 comentariu